Atunci când analizăm creativitatea, ne putem gândi la Shakespeare sau Mozart, la Albert Einstein sau Marie Curie, la Charles Dickens sau Mary Shelley, la Andy Warhol sau Annie Leibovitz, la Jamie Oliver sau Julia Child, la Beyoncé sau Prince. Atribuim adesea capacitatea de a crea unei singure persoane sau unui grup select de persoane. Dar creativitatea nu este limitată la teritoriul unui continent, la persoanele bogate sau la cele născute în ultimii 500 de ani. În definitiv, nu este un efort solitar limitat la activitatea unui geniu sau a unui anumit gânditor original.
Creativitatea este construită pe baza interacțiunilor dintre idei, experiențe și imaginație. Fie că discutăm despre laboratorul de fizică, studioul unui artist, garajul unui mecanic sau modul în care ne gândim cum să facem să ne ajungă salariul până la sfârșitul lunii, creativitatea poate fi întâlnită oriunde în experiența umană. Suntem creativi în fiecare zi. Dar nu atingem de unii singuri această performanță miraculoasă.
Creativitatea este atât o activitate individuală, cât și una de grup. Abilitatea de a combina eficient aceste două aspecte este ceea ce‑i face pe oameni să aibă succes. Așa cum fiecare dintre noi caută să‑și împlinească potențialul, trebuie să recunoaștem nevoia de cooperare cu alții, cu voce tare sau în tăcere, în mod regulat sau din când în când, sobru sau pasionat. Cooperarea dintre membrii unei comunități, peste generații și genuri, încă din prima zi de viață, este caracteristica noastră. Această caracteristică include inovația, partajarea cu ceilalți și instruirea, conflictul și provocările, comunicarea și complexitatea, chiar și eșecul. Să trăim ca membri ai unei specii creative nu este ceva lipsit de importanță, mai ales astăzi.
Scopul acestei cărți este o expunere mult mai nuanțată, completă și judicioasă a evoluției noastre decât a fost posibil până acum: se bazează pe sinteza a numeroase cercetări științifice relevante, vechi și noi, din domeniile biologiei evoluționiste, geneticii, comportamentului primatelor, antropologiei, arheologiei, psihologiei, neuroștiințelor, ecologiei și chiar filosofiei.
Autorul cărții, profesor și decan al Facultății de Antropologie a Universității Notre Dame, Agustín Fuentes:
Noua sinteză pe care o prezint în această carte se aliniază înțelegerii contemporane de ultimă oră asupra evoluției, înțelegere care s‑a conturat doar în ultimele decenii. Teoria evoluționistă s‑a schimbat considerabil față de momentul în care, acum mai mult de 150 de ani, Charles Darwin și Alfred Russel Wallace au definit prima dată evoluția ca fiind un proces de selecție naturală. Astăzi, cea mai bună teorie referitoare la procesele evoluționiste este denumită Sinteza Evoluționistă Extinsă (SEE), în care o gamă întreagă de procese diferite, nu doar selecția naturală, au o mare importanță în a explica cum și de ce evoluează animalele, plantele și toate creaturile vii.
Să explorăm diabetul cu bufnițe dovedește încă o dată de ce David Sedaris este considerat cel mai amuzant scriitor din America.
În pielea goală este prima lui carte pe care am tradus-o cu ocazia venirii lui în București, în decembrie 2014. Dialogul lui cu Cristi Lupșa de la DOR este disponibil pe canalul nostru de youtube.
Fiindcă ni se făcuse dor de el, am ales o altă serie de eseuri care se citește pe nerăsuflate: Să explorăm diabetul cu bufnițe. Eseuri etc. Nu vorbește deloc despre diabet în această carte, foarte puțin despre bufnițe, însă efectul e acolo: râsete cu lacrimi.
Sedaris transformă cu multă dibăcie fiecare eseu din această carte într-o poveste de dragoste. Vorbește despre cum este să ai o relație de lungă durată, despre ce înseamnă să ai familie și despre cum este posibil, în ciuda tuturor absurdităților cu care te încearcă viața, să ajungi să te iubești pe tine.
Etc.-urile sunt șase monologuri pe care Sedaris le scrie din perspectiva unor femei, a unui tată și a unei adolescente cu un accent britanic fals.
Ascultă-l citind un fragment din carte sau uită-te la acest interviu cu el, din perioada când promova în State această carte:
P.S. Lucrăm și la traducerea celei mai recente cărți semnate de el – Theft by Finding.
Povestea celor doi colaboratori, acești Lennon și McCartney ai psihologiei comportamentale, este una fascinantă. Este povestea celor două minți care au schimbat modul în care gândim despre… cum gândim :)!
Daniel Kahneman și Amos Tversky au devenit cunoscuți în cercurile academice acum 40 de ani datorită studiilor surprinzătoare prin care au anulat ipotezele referitoare la procesul de luare a deciziilor. Lucrările lor au demonstrat că mintea umană greșește sistematic când este forțată să exprime judecăți în condiții de incertitudine.
Publicul larg a aflat despre ei după anul 2002, când psihologul Daniel Kahneman a obținut Premiul Nobel pentru economie, dar și prin intermediul longsellerului Thinking Fast and Slow (2011) | Gândire rapidă, gândire lentă.
Michael Lewis despre cum a aflat el despre cei doi cercetători – ambii nepoți atei ai au unor rabini originari din Europa de Est, ambii afectați de timpul lor în armata israeliană, ambii profesori universitari foarte apreciați:
În 2003 am publicat Moneyball, o carte despre încercarea clubului de baseball Oakland Athletics de a-și pune mai mult în valoare jucătorii și de a evalua strategiile de joc. Această echipă dispunea de un buget mai mic decât alte echipe pentru achiziționarea de noi jucători, astfel că, în acest context, conducerea s-a văzut nevoită să regândească strategiile de joc. Analizând datele mai vechi, dar și pe cele mai noi – plus concluziile unor studii independente –, conducerea echipei Oakland a descoperit o nouă perspectivă asupra jocului. Astfel, au reușit să-i devanseze pe proprietarii altor echipe de baseball.
După lansarea cărții, unii experți în baseball – căutători de talente, jurnaliști sportivi – s-au supărat și au dezaprobat tot acest demers al meu, dar o mulțime de cititori au considerat, în aceeași măsură ca mine, că povestea este interesantă. Mulți cititori au văzut în încercarea celor din Oakland de a construi o echipă o lecție mai generală: dacă acei angajați foarte bine plătiți, antrenori cu vechime, acele vedete ale unei afaceri înființate în 1860 nu pot fi pe deplin apreciați de piața pe care activează, cine ar putea fi apreciat? Dacă piața jucătorilor de baseball era ineficientă, ce altă piață ar fi fost eficientă? Dacă o abordare analitică inovatoare a condus la descoperirea unor cunoștințe noi în baseball, ar fi existat un alt domeniu de activitate în care să nu se întâmple același lucru?
Mulți au urmat, în ultimii zece ani, exemplul celor de la Oakland Athletics și au început să folosească mai eficient informațiile de care dispuneau, să le analizeze mai bine pentru a descoperi neajunsurile pieței. Am citit diverse lucrări care preluau abordarea din Moneyball și o transpuneau în alte domenii: educație, case de film, sănătate, golf, agricultură, editare de carte, campanii prezidențiale, guvernare, bancheri și altele.
Odată ce valul de reacții față de cartea mea s-a potolit, unele observații s-au dovedit mai relevante decât celelalte: mă refer la o recenzie făcută de un cuplu de academicieni, care pe atunci lucrau la Universitatea din Chicago – un economist pe nume Richard Thaler și un jurist, Cass Sunstein (autorii cărțiiNudge). Articolul lui Thaler și al lui Sunstein, publicat pe 31 august 2003 în New Republic, a fost deopotrivă apreciativ și acuzator. Ei au fost de acord că ideea pe care o expusesem era interesantă – anume că piața pe care activau sportivii profesioniști poate fi atât de instabilă, încât o echipă mică precum Oakland Athletics poate învinge majoritatea echipelor mari și bogate doar prin exploatarea deficiențelor acestora. Autorul cărții Moneyball, au adăugat Thaler și Sunstein, nu a părut să înțeleagă motivația mai adâncă a deficiențelor pieței jucătorilor de baseball: sunt determinate de modul în care gândim. Modalitățile în care unii experți pot aprecia greșit jucătorii de baseball – modurile în care judecata oricărui expert poate fi autodenaturată – au fost descrise, cu mulți ani în urmă, de doi psihologi israelieni, Daniel Kahneman și Amos Tversky. Cartea mea nu era originală. Era doar o ilustrare a ideilor care existau deja de câteva decenii și care nu fuseseră încă pe deplin apreciate de mine, printre alții.
Exprimarea a fost un eufemism. Până în acel moment, nu cred că auzisem vreodată de Kahneman sau de Tversky, chiar dacă unul dintre ei a reușit să câștige un Premiu Nobel pentru Economie. Și nici nu m-am gândit mult la aspectele psihologice ale poveștii ilustrate în Moneyball. Piața jucătorilor de baseball prezenta frecvent deficiențe: de ce? Șefii de la Oakland au vorbit despre „părtiniri” ale pieței: viteza de alergare era un criteriu de evaluare supraapreciat, deoarece era atât de ușor de observat, de exemplu, în timp ce distanțele scurte pe care le parcurgea un jucător când se pregătea să arunce nu erau luate în seamă prea mult, pentru că se considera că să faci ture în jurul punctului de aruncare, în loc să alergi neîntrerupt, nu solicita niciun fel de efort din partea jucătorului, era ceva firesc. Era mult mai probabil ca jucătorii grași sau diformi să fie subevaluați; pe de altă parte, era mult mai probabil ca jucătorii frumoși și atletici să fie supraevaluați. Toate aceste prejudecăți despre care vorbeau șefii de la Oakland mi s-au părut interesante, dar nu am mers cu adevărat mai departe: de unde vin aceste prejudecăți? De ce au oamenii astfel de prejudecăți? Eram hotărât să spun o poveste despre modul de funcționare a pieței sau despre felul în care eșuează aceasta, mai ales atunci când oamenii trebuie evaluați. Dar, dincolo de toate acestea, exista o altă poveste, una pe care am ignorat-o, despre modul în care funcționează sau nu mintea umană, atunci când își formează judecăți și ia decizii. Atunci când ne aflăm în fața incertitudinii – despre investiții, oameni sau orice altceva – cum ajungem la concluzii? Cum procesează mintea informațiile – dintr-un joc de baseball, raport de venituri, concurs, examinare medicală? Ce se întâmplă în mințile oamenilor – chiar acelea ale presupușilor experți – atunci când iau decizii greșite de pe urma cărora profită cei care ignoră experții și analizează informațiile la care au acces? Și cum au ajuns doi psihologi israelieni să aibă atât de mult de spus despre aceste subiecte astfel încât să prefigureze într-un anumit sens o carte referitoare la baseballul american scrisă câteva decenii mai târziu? Ce anume îi califică pe cei doi cercetători din Orientul Apropiat să scrie despre ce se întâmplă în mintea unui individ atunci când încearcă să evalueze un jucător de baseball, o investiție sau un candidat la președinție? Și cum este posibil ca un psiholog să primească Premiul Nobel pentru Economie? Răspunsurile la aceste întrebări s-au transformat într-o altă poveste, surprinsă în cartea The Undoing Project.
Lewis l-a cunoscut pe Daniel Kahneman când acesta lucra la cartea Gândire rapidă, gândire lentă, dar ideea despre a scrie despre prietenia celor doi psihologi i-a venit după cel puțin un an. Mai multe despre povestea cărții și despre carte în interviul lui Stephen Dubner cu Michael Lewis pentru podcastul Freakonomics poate fi citit și ascultat online sau în episodul The Men Who Started a Thinking Revolution al podcastului menționat, sau în excelentul interviu luat de Malcolm Gladwell:
Foto credit: imaginea de sus este oferită de Barbara Tversky.
Baba nu clipește. Este complet placid față de mulțimea de copii surescitați care s‑a adunat în jurul lui. Nu este perturbat nici de canicula verii californiene. Nu‑l deranjează tampoanele de bumbac care‑i mângâie fața, corpul și lăbuțele. E firesc să fie nonșalant, dat fiind că trăiește în siguranță și răsfăț. Trăiește în Grădina Zoologică din San Diego, poartă o armură impenetrabilă și în această clipă atârnă agățat de centura unui îngrijitor. Baba este un pangolin cu burtă albă – un animal drăgălaș care arată ca o încrucișare între un furnicar și un con de brad. E cam cât o pisică mică. Ochii lui negri au un aer jalnic și firele de păr care‑i încadrează obrazul arată ca niște favoriți răzvrătiți. Fețișoara sa rozalie se termină într‑un bot fără dinți, special adaptat pentru ingurgitarea de furnici și termite. Picioarele din față, mici și îndesate, au la capete gheruțe lungi și curbate cu care se agață de copaci și sapă în cuiburi de insecte, corpul terminându‑i‑se cu o codiță lungă cu care atârnă de ramurile copacilor (sau de îngrijitorii zoo prietenoși).
Dar cea mai distinctivă trăsătură a sa ar fi, de departe, solzii. Capul, corpul, membrele și coada sunt acoperite de ei – mici discuri suprapuse, de un oranj‑pal, care formează un strat protector extrem de dur și care sunt alcătuite din același material ca și unghiile voastre, cheratină. Și, pe bune, chiar arată și se simt ca o mulțime de unghii suprapuse, chiar dacă supradimensionate, date cu ojă și tocite rău. Solzii, deși se mișcă flexibil, sunt ferm prinși pe corp, așa că se ridică și coboară pe măsură ce‑i trec mâna pe spinare. Dacă l‑aș mângâia în sens opus, probabil că m‑aș tăia – mulți solzi sunt ascuțiți ca o lamă de ras. Neprotejate sunt doar fața, pântecele și lăbuțele lui Baba, pe care, dacă ar vrea sau ar fi nevoie, le‑ar putea apăra făcându‑se ghem. Asta‑i și abilitatea care dă numele speciei sale: pangolin se trage din cuvântul malaysian pengguling, care înseamnă „ceva care se face sul”.
Baba este unul dintre animalele‑ambasador ale grădinii zoologice – creaturi excepțional de docile și de bine dresate care iau parte la activitățile dedicate publicului larg. Îngrijitorii îi duc frecvent în aziluri de bătrâni și în spitale de copii pentru a mai însenina zilele oamenilor în suferință și pentru a le prezenta animale neobișnuite. Dar astăzi e ziua lui liberă. Șade atârnat de centura îngrijitorului său, precum cel mai ciudat brâu din lume, în timp ce Rob Knight îi freacă ușor un tampon de bumbac pe față. „Aceasta este una dintre speciile care m‑au fascinat din copilărie – prin simplul fapt că așa ceva poate să existe”, spune el.
Knight, un neozeelandez înalt, subțirel și tuns scurt, este un savant al lumii microscopice, un cunoscător al invizibilului. Studiază bacterii și alte organisme microscopice – microbi – și este fermecat îndeosebi de cele care trăiesc în interiorul sau în exteriorul organismelor animalelor. Pentru a le studia, trebuie mai întâi să le colecteze. Colecționarii de fluturi folosesc plase și borcane; unealta preferată a lui Knight este tamponul de bumbac. Apucă unul mic și îl freacă de nasul lui Baba vreo două secunde, suficient cât să‑l infuzeze cu bacteriile pangolinului. Mii, dacă nu milioane, de celule microscopice sunt acum prinse în vălătucul alb. Knight se poartă delicat, pentru a nu deranja pangolinul. Baba n‑ar fi putut părea mai puțin deranjat nici dacă s‑ar fi străduit. Am senzația că, dacă o bombă ar fi explodat lângă el, singura sa reacție ar fi fost să se foiască un pic.
Baba nu este doar un pangolin. Este și o masă colcăitoare de microbi. Unii dintre aceștia trăiesc în interiorul lui, preponderent în intestine. Alții trăiesc la suprafață, pe cap, pe abdomen, pe lăbuțe, pe gheare și pe solzi. Knight tamponează pe rând fiecare dintre aceste locuri. Și‑a tamponat și toate părțile corpului său cel puțin o dată, întrucât și el găzduiește propria‑i comunitate de microbi. La fel și eu. La fel și fiecare fiară din grădina zoologică. La fel și fiecare creatură de pe planetă, cu excepția câtorva animale de laborator create special de cercetători să fie sterile.
Cu toții posedăm o foarte bogată „menajerie” microscopică, numită generic microbiotă sau microbiom. Aceste organisme trăiesc la suprafața corpului, în interiorul lui și uneori chiar în interiorul celulelor noastre. Majoritatea sunt bacterii, dar și alte mici vietăți incluzând fungii (cum ar fi drojdiile) și archaea, un grup misterios cu care vom face cunoștință mai târziu. Există, de asemenea, și virusuri, într‑un număr greu de imaginat – un virom care infectează toți ceilalți microbi și, ocazional, celulele gazdei. Cu ochiul liber nu putem vedea nicio astfel de vietate minusculă. Dar, dacă ar fi ca toate celulele unui organism să dispară în mod misterios, ar fi probabil detectabile ca o fantomatică licărire microbiană, conturând un nucleu animal de‑acum dispărut.
[…]
Orson Welles a spus că „ne naștem singuri, trăim singuri, murim singuri”; se înșela. Nu suntem niciodată singuri – nici când suntem pe deplin singuri. Ființăm în simbioză – un termen minunat care descrie organisme diferite trăind împreună. Unele animale sunt colonizate de microbi încă din stadiul de ouă nefecundate; altele capătă primii parteneri în momentul nașterii. Apoi continuăm să ne trăim viața în compania lor. Când mâncăm, mănâncă și ei. Când călătorim, vin și ei cu noi. Când murim, ne consumă rămășițele. Fiecare dintre noi este o grădină zoologică în toată puterea cuvântului – o colonie încapsulată într‑un singur corp. Un colectiv de specii. O lume întreagă.
[…]
Zoologia în ansamblu este, de fapt, ecologie. Nu putem înțelege deplin viața animală fără a ne înțelege microbii și simbioza cu ei. Și nu ne putem aprecia pe deplin microbiomurile proprii fără a aprecia felul în care cele ale speciilor care ne întovărășesc le îmbogățesc și le influențează viața. Ar trebui să lărgim lentilele pentru a privi în ansamblu întregul regn animal, apoi să focalizăm pentru a vedea ecosistemele ascunse care există în fiecare creatură. Când ne uităm la cărăbuși și elefanți, la scoici și râme, la părinți și prieteni, vedem indivizi croindu‑și calea prin viață ca o adunătură de celule într‑un singur corp, antrenați de un singur creier și operând cu un singur genom. Dar asta‑i doar o ficțiune plăcută. De fapt, suntem mulțimi, cu toții. Întotdeauna „noi” și niciodată „eu”. Uitați de Orson Welles și urmați‑l pe Walt Whitman: „Sunt mare, cuprind mulțimi”.
