SETE: o poveste despre organizația nonprofit care furnizează apă potabilă lumii

Iată un fragment din SETE,  cartea de memorii a fondatorului charity: watero poveste de viață care inspiră, pe care o recomandăm antreprenorilor sociali, celor care vor să lase ceva bun în urma lor și filantropilor.

8 SEPTEMBRIE 2006
Lansarea oficială a charity: water a avut loc într-un club de noapte, a doua zi după ce am împlinit 31 de ani. Nu aveam bani sau buget, dar un bun promotor de cluburi de noapte știe cum să profite de ziua lui de naștere. Este singura noapte când poți să ceri o tonă de favoruri și toată lumea vine pentru că știe că o să se simtă bine. Prietenii mei nu știau încă, dar către sfârșitul serii aveau să afle despre criza mondială a apei – și, speram eu, să decidă să devină parte din soluție.

Un nou club de dans foarte șmecher din Meatpacking District – Tenjune – ne-a dat spațiul gratis. Înăuntru, am umplut pereții cu fotografii uriașe înfățișând oameni bând apă contaminată în Uganda. O companie de băuturi alcoolice a trimis suficient alcool pentru a ține un open bar pentru prima oră – o modalitate excelentă de a ademeni lumea – și celebrități precum Mark Rufallo, Joaquin Phoenix, Lauren Bush și Terry George (regizorul filmului Hotel Rwanda) ne-au ajutat să răspândim vestea. În seara evenimentului, de cei de la intrare a fost responsabilă Lani.

— Urăsc asta, Harrison, a spus ea, ținând în mână o listă de oaspeți confirmați. Știi cât de greu este să respingi oamenii?
— Da! am râs eu. Am făcut-o timp de zece ani. De asta acum o faci tu!

Pentru a intra, toată lumea trebuia să facă o donație de câte 20 de dolari pe care să-i pună într-un cub de plexiglas aflat chiar la intrare. Au venit 700 de oameni. Unii dintre ei au dat chiar mai mult de 20 de dolari – precum dealerul de iarbă, prieten cu Brantly, care a aruncat 500 de dolari în cutie și a spus: „Salut, frate. Prima donație pe care am făcut-o vreodată pentru o organizație caritabilă.”

A doua zi am numărat iar și iar banii și am completat formulare pentru a documenta donațiile. Strânseserăm 15 000 de dolari într-o singură noapte, toți pentru a le asigura accesul oamenilor din Bobi la apă potabilă. Era uluitor.

— Ei bine, acum suntem o adevărată organizație de caritate! a spus Lani.

Avea dreptate. Intrasem în afacere.

Să fii o adevărată organizație caritabilă însemna mai multe întâlniri și ore de muncă pentru amândoi, fiindcă îmi veneau o sută de idei odată fără să dorm. Am improvizat un site rudimentar și am început să primim donații și să vindem tricouri și brățări inscripționate CHARITY: WATER. Am avut ideea asta nebunească să vindem cu 20 de dolari apă îmbuteliată personalizată (pe care în mod normal o cumperi cu 2 dolari), promițând să donăm toate încasările organizațiilor noastre partenere pentru a construi puțuri. M-am gândit că prețul scandalos ar suscita atenție și ar arăta cât de mare era cu adevărat prăpastia dintre bogați și săraci.

În mod normal, apa îmbuteliată se comercializa folosind etichete în tonuri vesele, albastre și verde acvamarin, așa că noi am lucrat cu un tipograf pentru a concepe etichete complet negre cu caractere albe, pe care scria: PESTE UN MILIARD DE OAMENI MERG PE JOS CEL PUȚIN TREI ORE ÎN FIECARE ZI PENTRU A COLECTA APĂ și PESTE 4 500 DE COPII AU MURIT ASTĂZI DIN CAUZA APEI CONTAMINATE.

Am prezentat-o în felul următor: pentru 20 de dolari, nu primiți decât o sticlă de o jumătate de litru, dar dați echivalentul a peste 50 000 de sticle de apă în țările în curs de dezvoltare, ținând cont că un puț poate să producă un milion de litri pe an și să ofere unei comunități apă curată, potabilă, pentru mai mult de 15 ani. Statisticile sunau bine, dar ceea ce nu știam pe atunci era că nimeni nu putea garanta cu adevărat cât de mult rezistau puțurile. După ani, aveam să fiu obligat să iau în calcul acest adevăr urât.

Cu toate astea, sticlele de 20 de dolari (pe care le-am cumpărat cu 41 de cenți bucata) s-au dovedit o metodă de strângere de fonduri foarte eficientă – un profit de 48 de ori mai mare decât investiția. Mai târziu, am început să le vindem vrac (480 de dolari lada de 24 de sticle), iar Lani sau vreun voluntar livra apă în tot orașul, adunând cecuri sau trecând carduri de credit prin greoaiele noastre mașinării negre. Aveam atât de multă apă, încât am stivuit baxurile până în tavan în baia de serviciu a lui Brantly, care arăta ca un uriaș puzzle Jenga. Într-o zi, Brantly a lăsat arzând niște tămâie lângă cadă și a topit jumătate dintr-un bax.

Apa era grea și dificil de transportat, dar arăta mișto și toată lumea o voia. În timpul Săptămânii Modei, am aranjat ca personalul de la Lotus să vândă sticlele noastre și să poarte tricouri asortate. Celebrități, personaje mondene și antreprenori ne-au permis să plasăm sticle charity: water la petreceri de ziua lor, la lansări de reviste și în spații unde se țineau evenimente de fițe – strângând 660 de dolari aici, 2 300 de dolari dincolo. Am reușit chiar să convingem Soho House, Mercer Hotel și Claridge’s din Londra să o plaseze în fiecare cameră. Numele nostru ajungea acolo. Eu și Lani deveniserăm o faimoasă echipă de vânzători de apă îmbuteliată.

La două săptămâni de la ziua mea am inaugurat în Union Square o expoziție de zece zile, în cinci parcuri din oraș. Lou, un prieten de la club care crea decoruri pentru videoclipuri muzicale, ne-a ajutat să construim cu bani puțini un ecran care atrăgea atenția: o serie de panouri înalte, negre, pe roți, care spuneau povestea apei contaminate. Am colectat un lichid verde, acoperit cu spumă, din iazurile și râurile din apropiere și l-am turnat în acvarii uriașe de plexiglas încastrate în panouri. Voiam să le arătăm oamenilor: Uitați-vă la apa asta dezgustătoare! Dacă n-ați fi avut astăzi apă la robinet, asta ar fi trebuit să beți!

Inițial, am avut o idee grandioasă pentru piesa centrală a expoziției, ceva ce ar fi uimit oamenii și i-ar fi atras. Lou și Lani mi-au ascultat răbdători prezentarea.

— OK, imaginați-vă un cilindru uriaș, strălucitor, înălțându-se deasupra locuitorilor din New York City. Oamenii care trec prin parc vor ridica privirea și vor spune: „Ce naiba e asta?” și vor veni neapărat să-l vadă. Apoi vor descoperi că este plin cu sticle reci de charity: water – și dacă introduc în turn o bancnotă de 20 de dolari, le cade în mână o sticlă!

— Sună excelent, Scott! a spus Lou. Dar ar costa peste 100.000 de dolari să-l construiești.

Până la urmă am convenit să folosim drept turn o bucată dintr-o conductă de tablă recuperată. Apoi am lipit una lângă alta, cu bandă adezivă, sute de sticle goale de charity: water pentru a ascunde cilindrul urât de metal și am așezat construcția asta într-o găleată de plexiglas în care am pus sticlele de apă reale pe care oamenii le puteau cumpăra. Indicatoarele și pliantele promiteau că banii plătiți pe fiecare sticlă urmau să fie folosiți integral pentru a construi puțuri împreună cu partenerii noștri din Uganda, Etiopia, Malawi și Republica Centrafricană.

În jur de o sută de membri de familie, prieteni și prieteni ai prietenilor au venit să facă voluntariat la expoziție și să le vorbească newyorkezilor și turiștilor despre misiunea charity: water. În prima noastră zi în Union Square au sosit peste 1 500 de oameni și am vândut apă în valoare de 3 000 de dolari – suficient pentru a reabilita un puț. În a doua zi au venit peste 2 000 de oameni și am vândut sticle charity: water de încă 5 600 de dolari – suficient pentru a săpa manual un puț nou.

Părinții mei au venit să ne ajute în acel weekend. Eram ocupat până peste cap și alergam tot timpul, dar s-o văd pe mama în Union Square, cu toate gazele alea de eșapament în jurul ei, cu străini și mirosurile lor neobișnuite trecând pe lângă, iar ea fiind în regulă cu toate astea – a fost atât de îmbucurător. Era activă și sănătoasă, așa cum n-o mai văzusem niciodată.

În a treia zi, duminică după-amiază, buletinul meteo anunța ploaie, amenințând să păteze și să deformeze panourile cu fotografii. Mi-am ridicat privirea din telefon și am rugat-o pe o tânără care lucrase cu noi toată ziua să meargă să cumpere folii ca să le protejăm. S-a dus și s-a întors exact cu ceea ce ne trebuia. Am supraviețuit ploii și, la sfârșitul zilei, ea era unul dintre ultimii voluntari încă prezenți.

— Salut, am spus. Ai fost aici toată ziua! Cum te cheamă? Cum ai aflat de noi?

Era timidă și drăguță, cu ochi mari și căprui, și părea să aibă puțin peste 20 de ani. Avea părul strâns într-o coadă și purta tricoul CHARITY: WATER pe care-l făcuserăm cadou tuturor voluntarilor.

— Viktoria, a spus ea. Vecinul meu Lou mi-a povestit ce faceți. Mi se pare foarte mișto.
— Păi, îți mulțumesc că ai adus foliile alea așa de repede și pentru că ai fost aici toată ziua. Dacă ești liberă, o să ne întoarcem aici mâine-dimineață!

Mă îndreptam spre camionetă pentru a împacheta, dar ea m-a oprit.
— Uite, sunt sigură că probabil aveți o grămadă de oameni care vă ajută, a spus ea. Dar eu sunt designer grafic, dacă ai vreodată nevoie de genul ăsta de ajutor. Pot să-mi dau seama după felul în care ați organizat expoziția că v-ați gândit foarte mult la toate.
— Da! am spus. Nici nu-ți imaginezi. Avem nevoie disperată de un astfel de ajutor. Poți să vii la biroul nostru săptămâna viitoare, când se încheie expoziția?

Cu colțul ochiului, am surprins-o pe mama, mereu pe fază ca un videojurnalist, făcându-ne o fotografie în timp ce vorbeam.

Săptămâna următoare, după serviciu, Viktoria Alexeeva s-a prezentat la un interviu, pe tocuri și cu laptopul la subraț.
— Oh, a spus ea, privind derutată prin apartamentul lui Brantly. Ăăă… Salut.

Nu-i spusesem că „biroul” nostru din Spring Street 109 era, de fapt, un apartament de burlac cu living coborât, o saună din lemn sinistră și o adunătură de indivizi care arătau de parcă veniseră direct de pe platoul de filmare al Trainspotting.

Când am văzut că începe să se retragă încet spre ușă, mi-am deschis laptopul și i-am arătat unde începuse totul: vasul, ziua de evaluare, fotografii cu tumoarea lui Alfred, conversațiile cu doctorul Gary, vizita în Uganda în care îi văzusem pe unii copii bând din bălți pline de noroi. Ea a fost foarte tăcută.

Când m-am oprit din vorbit, și-a șters o lacrimă și a întrebat:
— Când vrei să încep?
— Ai putea veni mâine după ce termini munca? am spus, adăugând repede: Nu pot să te plătesc.
— Da, a zis ea. Mâine e în regulă.

Vik, cum îi zicea toată lumea, avea 23 de ani și lucra ca grafician începător la o mică agenție de design. Lucrase la campanii pentru branduri mari, precum American Express, Nike și Honda. Nu știa nimic despre apa contaminată. Nu fusese niciodată în Africa și nu provenea dintr-o familie de binefăcători. Asemenea multor americani, interesul ei față de alte țări era stârnit de vreo operă de ficțiune, de vreun film. Pe la începutul acelui an văzuse The Constant Gardener, un film despre activism și corupția corporatistă în Kenya, iar asta a făcut-o să se întrebe dacă-și putea folosi talentul de artistă pentru a face ceva mai mult decât să născocească reclame pentru companii de automobile.

Din fericire, ne-am întâlnit chiar când charity: water ieșea în lumina reflectoarelor. Expoziția noastră itinerantă de zece zile despre apă a strâns aproape 20 000 de dolari în octombrie. I-am împărțit în patru, trimițându-i organizațiilor noastre partenere pentru a ajuta peste o mie de oameni să aibă acces la apă potabilă pentru prima dată în viața lor. Foarte curând, am început să primim telefoane de la jurnaliști de la USA Today, CBS News și Page Six, care voiau să afle mai multe despre munca noastră. Am vândut toate tricourile și brățările. Și am început să planificăm o gală fiindcă auzisem că organizațiile caritabile strângeau bani buni organizând cine scumpe în locuri elegante, așa că ne-am gândit că trebuia să ne încercăm și noi norocul.

Asta a însemnat că trebuiau concepute un milion de chestii diferite. Vik venea acasă la Brantly în majoritatea serilor și în weekenduri pentru a crea invitații, broșuri, cărți de vizită, chitanțe fiscale, antete, fundaluri pentru e-mailuri. Eu continuam să o bombardez cu proiecte, iar ea continua să învețe lucruri noi ca să țină pasul. Când am rugat-o să editeze videoclipurile noastre, a învățat singură cum să folosească Final Cut Pro și chiar a primit aprobarea șefului ei ca, după program, să monteze filmele charity: water în studioul de montaj al biroului. Când am rugat-o să adauge pagini la website, a descifrat HTML și Javascript și a învățat să codeze. Ea era mereu supusă, muncitoare și pregătită pentru și mai mult.

După o vreme, am invitat-o pe Vik să meargă cu mine și cu Lani la biserică.
— Hm, bine, a spus ea.
— Super! Hai să ne întâlnim pentru slujba de la 11:00, am spus eu. După aceea putem să ne întoarcem să lucrăm la birou. Ar fi putut fi atee, dar nici nu mi-a trecut prin cap să întreb. Mie și lui Lani ne plăcea foarte mult să mergem la biserică, așa că, invitând-o pe Vik să ni se alăture, era ca și cum am fi invitat-o să iasă cu noi să bem ceva după program.

Când m-am întors prima dată în State, o vreme am tot căutat o biserică și m-am simțit atras de un loc numit Brooklyn Tabernacle. Fermecătoarea biserică gospel, frecventată predominant de afro-americani și latino-americani, era găzduită într-un fost cinematograf, fiind celebră pentru corul ei care câștigase Premiul Grammy. Duminicile, pe scenă erau cel puțin optzeci de oameni, cântând cu zâmbete uriașe pe fețe. Locașul primea 3 200 de enoriași exuberanți și trebuia să fii acolo cu 30 de minute mai devreme doar ca să prinzi un loc decent. Când era plin, balconul tremura literalmente de atâta dans. Eu și Lani eram prezenți în fiecare săptămână, bătând din palme și cântând alături de doamne în vârstă mărunțele cu mâinile în aer, strigând: „Slavă lui Isus! Oh! Oh! El e atât de bun cu mine!”

Educația religioasă a lui Vik nici c-ar fi putut fi mai diferită. Într-o seară, la o cină de lucru, ea ne-a povestit cum crescuse în Sankt Petersburg, Rusia, și venise în State în 1992, pe când avea doar 9 ani. Nu era o persoană care mergea la biserică. În copilărie, întâlnirile ei cu biserica ortodoxă rusă fuseseră austere și irelevante. Preoții cântau și legănau cădelnițe grele de argint. Experiența de la Brooklyn Tabernacle – genul de credință contagioasă, exuberantă, cântând gospel cât te țin plămânii – îi era complet străină. Îmi amintesc că, la prima noastră ieșire, Vik mi-a aruncat o privire speriată când bunica de lângă ea, care purta ciorapi albaștri, a căzut în genunchi și a început să vorbească într-o limbă necunoscută. Ha, pun pariu că-i place asta!, mi-am zis. Cui nu i-ar plăcea?

Întorși la apartamentul-birou, stăteam toți trei în jurul mesei din bucătărie până noaptea târziu, lucrând non-stop. Vik tresărea când Lani țipa la mine din cauza unor lucruri prostești – felul în care loveam tastele computerului sau pentru că vorbeam prea tare la telefon.

— Harrison, du-te pe scara de incendiu, te rog! striga ea, trimițându-mă să ies pe fereastră ca să-mi termin convorbirea. Pe la opt seara începeam să gătesc o oală mare de paste, punând muzică ambientală de pe iPod. Vechiul meu prieten Matt Oliver, care fusese coleg cu mine la școala protestantă situată la subsolul unei biserici, venea să piardă vremea cu noi. Aducea mereu câteva sticle de vin bun. Munceam o sută de ore pe săptămână, lucrând până noaptea târziu și construind cea mai tare organizație caritabilă din lume. Dar nu aveam niciun motiv pentru care să nu ne putem distra în același timp.

La sfârşitul lui octombrie am plecat din nou în Africa, de această dată într-o călătorie de douăsprezece zile în Etiopia, pentru a depista locurile în care să săpăm ulterior puțuri. Partenerii noștri îmi spuseseră că în această țară vastă, cu 76 de milioane de locuitori, numai 24% din populație avea acces la apă potabilă.

Era descurajant să te gândești câți bani îți trebuiau pentru a rezolva o problemă atât de mare. Totuși m-am întrebat: ce s-ar fi întâmplat dacă cei de Mercy Ships ar fi fost descurajați de nevoia enormă de asistență medicală când au trimis primul lor vas în Mexic? Ce s-ar fi întâmplat dacă doctorul Gary ar fi fost copleșit de miile de pacienți care așteptau să fie consultați în prima sa zi de evaluare? Concentrează-te pe prezent, m-am gândit. Un puț o dată.

În timpul acestei călătorii am fotografiat copii care săpau în nisip, sperând să găsească prețioasa apă. Am văzut femei cocoșate, mergând kilometri întregi prin arșiță, cu urcioare pline cu lichid murdar legate de spate. Am vizitat un centru de sănătate care deservea o populație de 103 000 de oameni și am aflat că 50% dintre pacienți sufereau de boli transmisibile prin apă. Statisticile erau reale.

Am întâlnit, de asemenea, o femeie care, de când se știa, mersese trei ore pe zi să colecteze apă contaminată cu baligă de vacă – adică până când partenerii noștri au săpat un puț care a adus apă proaspătă în satul ei.

„Mai hiwet eyu” – Apa este viață – spuneau încontinuu oamenii în sate. Apa este viață.

Întorcându-mă acasă în noiembrie, am primit vești de la partenerii noștri din Uganda că primele proiecte ale charity: water erau gata. Rezidenții din tabăra din Bobi sărbătoriseră construcția a trei noi puțuri și, în plus, reabilitaserăm trei puțuri mai vechi ale căror pompe manuale se stricaseră. Nu erau cele 125 de puțuri de care avea nevoie tabăra din Bobi, dar era un progres.

Acum venise partea amuzantă. Am trimis un e-mail tuturor celor care participaseră la petrecerea de ziua mea, atașând fotografii și un link către un film cu locuitorii din Bobi bând apă curată. „Iată cele șase puțuri pe care TU le-ai construit în Uganda! Tu, personal, ai ajutat mii de oameni să aibă apă curată.”

Sunt sigur că unii dintre prietenii mei nici măcar nu-și aminteau că au fost la petrecere. Ei veniseră la un club, aruncaseră 20 de dolari într-o cutie și se bucuraseră de câteva băuturi. Dar, în momentul în care au văzut ce făcuse mica lor donație, răspunsul fost copleșitor.

„Chestia asta e foarte tare!”

„Uau, mulțumesc foarte mult pentru că m-ai ținut la curent!”

„Mai ai și alte fotografii?”

„Când e următoarea strângere de fonduri? Hai s-o facem încă o dată!”

Dovediserăm că actul de a dona putea fi ceva distractiv. Toată lumea era încântată că le oferiserăm acces la apă potabilă unor oameni aflați de cealaltă parte a globului. M-am întrebat: și dacă este, într-adevăr, atât de simplu?

 

Scott Harrison despre SETE:

 

 

Invitat pe blog Publicat la 2 decembrie 2019

Ce e nou la Publica?

Sânge rău: secrete și minciuni într-un startup din Silicon Valley

17 noiembrie 2006 Tim Kemp avea vești bune pentru echipa lui. Fostul director de la…
Evenimente

Top vânzări Publica la Gaudeamus 2019

Mulțumim tuturor pentru vizita la standul nostru de la Gaudeamus sau pe site; mulțumim pentru…
Evenimente

Noutățile și oferta Publica la Gaudeamus 2019

Începe târgul de carte Gaudeamus, ediția 2019! Săptămâna aceasta, în perioada 20 – 24 noiembrie,…