Care este legătura dintre un turneu Open, unde suveran este tenisul și Pulitzer, distincția la care visează scriitorii? Care este legătura dintre un mare tenisman și un mare scriitor? Ce poate ieși din colaborarea lor?
Open, cartea lui Agassi, este deosebit de bine scrisă pentru memoriile unui sportiv, iar o parte a meritului îi revine lui J. R. Moehringer, colaboratorul lui Agassi, care a insistat ca numele său să nu apară nici pe copertă, nici pe prima pagină. „Moaşa nu ia copilul acasă„, a spus el. “Sunt memoriile lui Andre, nu memoriile mele, nu nişte memorii ‘povestite lui.’ E realizarea lui şi el a făcut alegerile finale.” Moehringer a adăugat că în septembrie, înainte de tipar, a vrut să schimbe ultimul rând, dar Agassi nu l-a lăsat. “Mi-a explicat finalul cărţii. Îl înţelegea mai bine decât mine.”
Janet Maslin a scris despre Open în New York Times că “cineva din echipa care a scris aceste memorii are un mare talent pentru dramatismul înduioşător.” Moehringer, care la începutul carierei a lucrat o scurtă perioadă de vreme pentru Times, este un ziarist câştigător al Premiului Pulitzer şi autorul Dulcelui bar, o carte de memorii din 2005, bine primită, despre cum a crescut fără tată în Manhasset, NY şi despre cum şi-a găsit modelele într-o cârciumă. Agassi, care a abandonat şcoala în clasa a noua şi al cărui tată era atât de tiranic şi de obsedat de tenis încât fiul său şi-a petrecut o bună parte a vieţii încercând să-şi construiască o familie alternativă, a citit această carte în 2006. A fost atât de captivat de ea, după cum povesteşte, încât a început să-şi raţionalizeze paginile, sperând să o facă să dureze mai mult.
În acel an, în august, i-a telefonat lui Moehringer, care lucra pe atunci la Los Angeles Times, şi i-a propus să colaboreze la scrierea unei cărţi.
Iniţial Moehringer a fost reticent. Avea mai mulţi prieteni care lucraseră la proiecte de cărţi cu sportivi şi toţi îl sfătuiseră să nu o facă. De obicei, îl avertizaseră, sportivii petrec 30 de ore cu tine şi nu îţi mai vorbesc niciodată până când nu termini manuscrisul, iar apoi renunţă la tot ce ai scris şi care e cât de cât interesant.
Dar Agassi, cunoscut pentru faptul că îşi istovea advresarii pe teren, a insistat. “Voiam să-mi văd viaţa prin prisma unui câştigător al Premiului Pulitzer”, a spus, adăugând că el şi Moehringer, care, la aproape 45 de ani, e cu vreo şase ani mai mare decât el, păreau uneori “fraţi din mame diferite.”
Între timp, Moehringer nu se mai înţelegea cu angajatorii săi. “Cei de la ziar mi-au cerut să merg în Palm Springs şi să scriu un articol despre cel mai bătrân cimpanzeu din lume, Cheetah, din filmele cu Tarzan”, şi-a amintit, dând ochii peste cap. “Am zis să fiu jucător de echipă, deci m-am dus acolo, am văzut cimpanzeul şi am scris articolul. L-am scris din punctul de vedere al cimpanzeului.”
Editorii, povesteşte Moehringer, au insistat să tot rescrie articolul, până în punctul în care s-a gândit să-şi dea demisia. “Dar prietenii m-au convins să nu o fac”, a spus el mai departe. “Mi-au spus că voi rămâne în istorie ca tipul care şi-a dat demisia din cauza unui articol cu un cimpanzeu.” A mai trebuit să rescrie articolul de câteva ori, dar în cele din urmă Moehringer nu a demisionat din cauza acestui lucru. În schimb a luat o hotărâre providenţială şi l-a sunat pe Agassi.
Colaborarea lor a fost atât de intensă încât în cele din urmă Moehringer s-a mutat la Las Vegas, iar sesiunile lor de înregistrări, în jur de 250 de ore în total, au ajuns să semene uneori cu şedinţe de psihanaliză. “Primele câteva interviuri au fost de-a dreptul chinuitoare”, şi-a amintit Moehringer. “Era complet blocat – afectat, ezitant, şovăielnic. Avea amintiri limpezi despre meciuri, nu şi despre relaţii. Nu ajunsese la nicio concluzie în legătură cu acestea şi nu reuşea să facă legăturile.”
Însă încetul cu încetul Agassi s-a relaxat. Între timp Moehringer citea Freud, Jung, mitologie – orice găsea care i-ar fi putut fi de ajutor pentru a-şi explica psihicul chinuit al lui Agassi. “Freud mi-a fost de mare ajutor”, şi-a amintit. “Mai ales ‘Civilizaţia şi neajunsurile ei’ şi ideea instinctului morţii. Unul dintre pilonii personalităţii lui Agassi a fost instinctul lui de autodistrugere şi mi-am dat seama că nu luasem în calcul ideea că acest lucru putea fi o parte integrantă a naturii lui.”
Agassi şi-a amintit că atât în timpul interviurilor cât şi mai târziu, când cei doi se uitau împreună peste transcrieri, s-a simţit de câteva ori de parcă era în mijlocul unui meci intens de tenis. “Am o mare capacitate de a îndura durerea, dar nu mi-am dat seama cât de dur va fi acest proces. Mi se cerea să vorbesc despre subiectul pe care îl cunoşteam cel mai puţin: despre mine.”
În tot acest timp, a spus Moehringer, a vorbit cu Agassi despre memorii şi diferitele forme în care pot fi scrise. Însă când a sosit momentul să transforme cele o mie de pagini de transcrieri într-o naraţiune şi să găsească modul de adresare, a fost, pentru o vreme, total descumpănit. “Ştiam că trebuie să scap de vocea ziaristului”, a spus. “Ştiam, de asemenea, că îţi iei o povară pe cap dacă te gândeşti că trebuie să imiţi vocea lui Andre.”
Printre alte modele, a citit memoriile lui Bertrand Russell, pline de conexiuni, concluzii şi rezumate iscusite de o propoziţie. “M-am gândit că nu e asta felia noastră, dar ce ar fi să facem din memoriile lui Andre opusul total? Ar putea fi un Bertrand Russell bizar: totul la timpul prezent, fără ghilimele, un fel de flux al conştiinţei.”
“Uşurinţa cu care Moehringer spune povestea altcuiva este în acelaşi timp desăvârşită şi tulburătoare”, a scris Maslin. Moehringer spune că unele dintre cele mai bune pasaje din carte sunt transcrise aproape rând cu rând şi că a parcurs textul final cu Agassi, uneori cuvânt cu cuvânt. “Aveam impresia că suntem Gilbert şi Sullivan”, a spus, adăugând: “De fiecare dată Andre avea ultimul cuvânt. Când atacă o carte, chiar o atacă. E una dintre marile întrebări: cum ar fi fost viaţa lui dacă tatăl lui ar fi fost obsedat de limbaj în loc să fie obsedat de tenis?”
Moehringer şi-a petrecut atâtea ore în pielea lui Agassi, încât îşi aminteşte că uneori era un adevărat şoc când Andre îşi făcea apariţia în carne şi oase la sfârşitul unei zile. “Mă întrebam, cum poţi să fi aici când eu sunt deja tu.” Apoi a adăugat: “A fost un antrenament bun pentru scrierea de ficţiune, ceea ce sper să pot face acum. Sper să recreez întregul proces cu cineva care nu există.”
Extras din articolul A team, but watch how you put it, de Charles McGrath, The New York Times, 11 noiembrie 2009, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu. Credite foto: Isaak Brekken pentru The New York Times.
Printre titlurile Publica traduse excepțional de Paul Slayer Grigoriu sunt: Open și Dulcele bar – cea mai recentă carte din colecția Narator, colecție care reunește titluri de nonficțiune creativă.
