La începutul anilor ’90 părinţii mei, oameni educaţi, cu facultate, nu ştiau ce înseamnă un plan de afaceri sau la ce foloseşte un credit. Nici ce este şi cu ce se ocupă un antreprenor. Nu din familie am învăţat toate astea. Deşi aşa ar fi trebuit.
În 1919, Pătru Marcu, un băietan de 14 ani dintr‐o familie săracă din Zlatna, s‐a luat după frate‐său mai mare şi a pornit spre Bucureşti. Îl iubea mult pe „Fratele“ care, pentru a scăpa de pisălogeala celui mic, îi promisese că‐l va lua cu el în America deşi, în realitate, avea de gând să‐l lase la o cunoştinţă din Bucureşti care‐i promisese că‐l va angaja pe puşti într‐o prăvălie. „Fratele“ s‐a îmbarcat pe un vapor în Constanţa şi, de atunci, nimeni din familie nu a mai auzit vreodată ceva despre el. Pătru, lăsat la Bucureşti, a început să cureţe în fiecare dimineaţă la ora 6 trotuarul din faţă, geamurile, duşumelele şi rafturile unuia dintre cele mai şic magazine de îmbrăcăminte din Bucureşti, situat pe Lipscani. Hainele erau aduse direct de la Paris, dar Pătru nu avea voie să stea în magazin atunci când acesta era deschis. El era doar băiatul cu mătura, plătit cu un rând de haine pe an, două perechi de ghete, un pat şi mâncare.
Pătru era un băiat frumuşel care ştia să vorbească cuviincios şi să ţină scara trăsurii atunci când doamnele veneau şi plecau de la magazinul de pe Lipscani. Unele au început să ceară ca Pătru să fie cel care le transportă pachetele de cumpărături acasă. Doi ani după ce fusese adus de „Fratele“ la Bucureşti, Pătru a fost numit băiat de prăvălie, plătit cu două rânduri de haine şi de ghete pe an şi cu dreptul de a păstra pentru sine bacşişul primit de la doamne. Tot doamnele l‐au învăţat câteva cuvinte în franţuzeşte, i‐au arătat cum să joace tenis şi cum să schieze. De la şeful magazinului a învăţat cum să ţină socotelile unei prăvălii, iar de la domnul cel mare, proprietarul, cât de multă apă de colonie e bine să folosească pentru ca doamnele să‐l placă. La 20 de ani ajunsese deja şef de raion.
Banii din comisioane nu i‐a cheltuit niciodată. Îi trimitea spre păstrare într‐o bancă din Zlatna, ţinută de un bătrân şi cumsecade neamţ, deşi surorile lăsate acasă se plângeau cu orice ocazie că cei doi fraţi ai lor nu îşi îngrijesc familia. Unul dispăruse în America, iar cel de la Bucureşti nu trimitea niciun ban acasă.
Căci Pătru avea un plan. În fiecare lună, mai bine de un sfert din rochiile, pălăriile, paltoanele şi desuurile aduse de la Paris rămâneau nevândute. Doamnele cumpărau doar ce apărea în cele mai noi cataloage pariziene. Tot ce rămânea pe stoc era făcut pachet şi trimis înapoi de unde venise, prăvălia permiţându‐şi aceste pierderi datorită preţurilor piperate cu care vindea la Bucureşti hainele comandate din Paris.
La zece ani după ce ajunsese în Bucureşti, Pătru l‐a sunat pe domnul neamţ şi l‐a întrebat dacă din banii strânşi până în acel moment ar putea să‐şi cumpere propria‐i prăvălie în Zlatna. Răspunsul a fost negativ, dar domnul neamţ avea o soluţie bună. Proprietarul singurei prăvălii din Zlatna murise într‐un accident şi văduva lui, o ardeleancă blândă de 28 de ani, rămăsese să conducă singură afacerea. Nu ar dori Pătru să o cunoască?
O săptămână mai târziu, un tânăr de 24 de ani, îmbrăcat ca la Bucureşti şi mirosind tocmai potrivit a colonie, a cerut trei batiste în singura prăvălie din Zlatna care vindea aşa ceva. Când le‐a plătit, i‐a zâmbit ardelencei din spatele tejghelei şi a spus „mulţumesc frumos“ în franceză. Peste o lună, cei doi se căsătoreau.
Pătru Marcu s‐a întors la Bucureşti unde, din postura de proprietar, i‐a propus domnului cel mare care ţinea magazinul de pe Lipscani următoarea înţelegere: toate hainele rămase nevândute să i le trimită lui, la Zlatna, iar câştigul îl vor împărţi pe jumătate. Şi câştigurile au fost bune, căci nimeni nu mai văzuse în prăvăliile din Zlatna, şi pe‐o rază de 100 de kilometri în jur, haine aduse direct de la Paris. În câţiva ani au mai cumpărat o prăvălie, la Brad, şi apoi încă una, la Hunedoara, unde s‐au şi mutat. S‐au extins deschizând o cârciumă, pentru care au cumpărat suficientă vie pe un deal din preajmă, câteva popicării şi primul club de echitaţie din zonă. La 40 de ani, Pătru Marcu domina comerţul cu stofe şi haine din zona Hunedoarei, acolo unde s‐a născut Rodica Paulina, fiica lui, şi mai târziu Rodica Eugenia, nepoata lui. Băiatul de prăvălie de pe Lipscani ajunsese domn mare la el acasă.
Personajul de mai sus este străbunicul meu. Doar că, iniţial, povestea lui nu a ajuns sub această formă la urechile strănepotului. Pentru mine moşu’ Marcu a fost cel bătut de comunişti pentru că nu a vrut să le dea „cocoşeii“ (banii de aur care erau, în vremea războiului, cel mai sigur mod de a‐şi proteja economiile). Pentru mine moşu’ Marcu a fost cel care‐i boscorodea pe puternicii zilei, punându‐se pe sine şi pe ai lui în pericol. Pentru mine moşu’ Marcu a fost cel care s‐a sinucis la bătrâneţe, sătul de viaţa sub comunism. Din motive care ţineau de siguranţa familiei, la mine a ajuns doar povestea înfrângerii lui. Abia târziu, mult mai târziu, am aflat că moşu’ Marcu fusese un tânăr hotărât să‐şi transforme visul în fapt, să construiască o solidă afacere de familie şi să împingă lucrurile înainte până ce va obţine independenţa financiară. Abia târziu, mult prea târziu, am aflat că moşu’ Marcu fusese, în termeni contemporani, un antreprenor pur sânge. Şi abia după ce am aflat adevărata lui poveste mi‐am dat seama cât de mult mi‐a lipsit un astfel de model. Căci procesul învăţării se fundamentează de‐a lungul întregii vieţi pe imitaţie, dar mai ales pe admiraţie.
Suntem un popor care, vreme de jumătate de secol, nu a avut pe cine admira. Orizontul admiraţiei ne‐a fost ocupat, din cauza unui nefericit context istoric, cu personaje dubitabile sau subţiri. Aşa am ajuns să avem un deficit de stimă de sine prea mare. Şi, ca orice complex de inferioritate, el se manifestă fie printr‐o deznădejde indiferentă la orice şi la oricine, fie printr‐o supracompensare camuflată într‐un naţionalism artificial, exaltat şi, la o adică, exploatabil în favoarea unor interese individuale.
Da, în România există astăzi multă corupţie, mitocănie şi mizerie. Dar o problemă şi mai mare este că suntem blocaţi într‐o cultură a diminuării în care tot ce e mic se umflă şi tot ce e marginal devine central. Corupţia se mândreşte, mitocănia ne ţine predici şi mizeria se făloşeşte. Şi, deşi au ajuns centrale, chipul nostru nu e alcătuit doar din defecte. Există încă bucăţi de Românie curată şi serioasă. Nu putem şti exact cât de multe, dar ele există. Nu putem aprecia care este forţa lor de schimbare, dar ea există. Şi dacă nu devenim conştienţi că aceste bucăţi de Românie nu sunt doar cazuri unice, izolate, atunci admiraţia noastră va rămâne în continuare orfană, iar influenţa acestor modele aproape de zero.
Apariţia acestei cărţi, în care sunt adunate o parte din poveştile acelei Românii contemporane demne de admirat, este un gest simplu. Avem cărţi despre cum să ne creştem copiii, cum să ne iubim unii pe alţii, cum să slăbim şi cum să izbândim. Dar nu am avut, cel puţin până astăzi, o carte în care să se vadă limpede acea „Românie severă“ pe care istoricul Alexandru Duţu o descria ca fiind formată din „nişte oameni serioşi care‐şi văd de treabă, îşi fac datoria, îşi asumă obligaţii pe care le duc la bun sfârşit cu discreţie şi îşi împlinesc vocaţia plini de răspundere“. Cred că această Românie există şi e necesar ca ea să se vadă mai bine. E necesar ca ea să reînceapă să ocupe un loc central în lumea noastră. Fără festivisme, fără cele mai mari steaguri şi cele mai tricolore emoţii din lume. Simplu şi firesc. Pentru că merită.
În multe familii din România a existat un moşu’ Marcu. Dar dacă nu‐i cunoaştem povestea şi nu o ducem mai departe, atunci el a existat degeaba.
Textul de mai sus este semnat de jurnalistul Vlad Mixich și este extras din prefața cărții Cei carte schimbă jocul de Mona Dîrțu și Andreea Roșca. Copyright © 2014 Publica
Joi, 5 iunie 2014, ora 18:00 la Grădina Cărturești Verona va avea loc lansarea oficială a cărții în prezența autoarelor, a antreprenorilor a căror poveste este redată în carte, precum și cu participarea semnatarului prefeței de mai sus, Vlad Mixich.
