Posturi cu tagurile ‘nonfictiune creativa’

Lansarea cărții Juniper

Juniper French s-a născut la 23 de săptămâni. Cântărea 570 de grame, iar trupul ei subţirel era de lungimea unei păpuşi Barbie. Capul ei era mai mic decât o minge de tenis, avea pielea aproape transparentă, iar prin piept i se vedea inima care abia pâlpâia. Bebeluşii precum Juniper, născuţi la limita viabilităţii, ridică o întrebare crucială: care este cea mai mare dovadă de dragoste – să îi salvezi sau să îi laşi să se stingă?

Părinții și scriitorii Kelley şi Thomas French au ales să lupte pentru viaţa lui Juniper, iar biografia îţi frânge inima pe o pagină şi, câteva paragrafe mai încolo, te face să-ţi doreşti să arunci pumnul în aer în semn de victorie. O carte profund emoţionantă.

lansare carte, juniper, thomas french, kelley french, prematur

Vă invităm cu drag marți, 17 octombrie, @lansarea ediției în limba română a cărții Juniper, scrisă de Kelley și Tom French. Lansarea cărții, în prezența lui Tom French, va avea loc la Palatul Universul. Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile; cei cu badge-uri de festival The Power of Storytelling vor avea prioritate. Poți confirma prezența pe facebook: Lansare Juniper.

Eveniment este organizat în cadrul The Power of Storytelling: The Festival.

Thomas French este jurnalist, câștigător (1998) al Premiul Pulitzer pentru seria de articole „Angels & Demons”, în prezent fiind şeful catedrei de jurnalism la Universitatea Indiana. Este autorul cărţilor „Unanswered Cries”, „South of Heaven” şi a bestsellerului New York Times, „Zoo Story”. Kelley Benham French este profesor de jurnalism la Universitatea Indiana. Fost reporter şi editor la Tampa Bay Times, a fost finalistă la Premiile Pulitzer din 2013 pentru seria de articole „Never Let Go”, despre supravieţuirea lui Juniper.

The Power of Storytelling este cea mai mare conferință anuală de storytelling din Europa de Est, ajunsă în 2017 la cea de-a șaptea ediție. An de an, la eveniment sunt sunt invitați vorbitori internaționali, multipremiați în domeniile lor, care ne învață să spunem povești mai bune și mai de impact în orice domeniu: de la marketing, la presă scrisă, radio, ilustrație sau muzică. Tema acestui an este Closer, iar vorbitorii ne vor împărtăși cum gestionează realitățile tulburătoare care ne înconjoară azi, cum le putem da o voce celor care nu sunt auziți și cum ne putem reafirma umanitatea prin povești.

 

Povestea unei familii. O crimă din 1945

Un Sacha Batthyany ajuns la maturitate descoperă că o mătușă ar fi avut ceva de-a face cu un masacru întâmplat la finalul lui martie 1945. Povestea lui este de fapt căutarea adevărului despre ruda lui, precum și conturarea unui răspuns la întrebarea Ce are asta de-a face cu mine?

Sacha:

Totul a început într‑o zi de joi din aprilie. Pe atunci lucram la ediția de duminică a Neue Zürcher Zeitung. Era dis‑de‑dimineață, în redacție nu apăruse mai nimeni, era linişte şi pace. Scriam un text despre un donator de spermă din Olanda, când o colegă mai în vârstă, care de obicei nu prea stătea de vorbă cu mine, mi‑a aruncat pe birou o pagină dintr‑un ziar şi mi‑a spus:

— Ce familie mai ai şi tu!

Mi‑am ridicat privirea către ea, i‑am zâmbit şi mai apoi am citit articolul pe care îl decupase special pentru mine. Mă aşteptasem la o istorie din secolul al XIX‑lea, cu rochii înfoiate sau poate cu nişte bidivii. Sau poate un pod care căpătase numele unuia dintre strămoşii mei, vreun Ádám, Zsigmond sau Ladislaus Batthyány, după cum era ortografiat numele meu de familie în Ungaria. Familia Batthyány dăduse de‑a lungul vremii conți, principi, ba chiar şi episcopi. Un membru al familiei fusese prim‑ministru în 1848, iar altul, Ladislaus Batthyány‑Strattmann, fusese sanctificat în 2003 de Papa Ioan Paul al II‑lea pentru meritele sale în calitate de medic la Roma. Istoria familiei putea fi urmărită până la Cruciadele împotriva turcilor din secolul al XIV‑lea, însă la noi, în Occident, numele este practic necunoscut şi, în fond, de ce ar fi altfel? Cei mai mulți cred că este un nume tamil, sumedenia de igrecuri amintindu‑le de Sri Lanka. Doar în zilele din preajma Crăciunului ce mai vorbeşte lumea despre mine, dat fiind că atunci se difuzează trilogia Sissi, la unsprezece dimineața, în care Împărăteasa, jucată de Romy Schneider, valsează cu un conte pe nume Batthyány, îmbrăcat într‑o uniformă bleu‑bébé şi cu părul strălucind de briantină.

Prin urmare, la aşa ceva mă aşteptam când mi‑am aruncat privirea peste articolul din ziar, la ceva total inofensiv. În schimb, am citit următorul titlu: „Gazda din iad”, pe care nu l‑am înțeles. Însă femeia din fotografie îmi era perfect cunoscută. Tante Margit. Scria că, în martie 1945, aceasta ar fi participat la masacrarea a 180 de evrei în oraşul austriac de frontieră Rechnitz. Ar fi dat o petrecere, ar fi dansat şi ar fi băut, apoi, la miezul nopții, de amuzament, şi‑ar fi ațintit pistolul asupra oamenilor dezbrăcați din fața ei şi ar fi apăsat pe trăgaci.

— Mulțumesc, am răspuns, am dat textul deoparte şi am revenit cu ochii în monitor. Nu mai aveam decât două ore ca să îmi termin de scris textul despre donatorul de spermă olandez.

La începutul investigațiilor mele am vrut neapărat să aflu ce se întâmplase cu adevărat. Am cercetat arhivele, am trimis scrisori, am citit dosarele din procesul Rechnitz, am identificat dosarele pe care Siguranța elvețiană le avea despre Margit şi m‑am întrebat cine din familia noastră ştia ceva despre crimă şi de ce nu discute nimeni despre asta. De câte ori nu vorbiseră bunicii mei despre mătuşi de mult decedate, despre hachițele vreunui unchi, despre gloria apusă a Ungariei, pe când oamenii încă aveau maniere şi bun‑gust. Cum de nu a suflat nimeni nicio vorbă despre Rechnitz? Cum de nu menționase nimeni groapa comună de acolo?

Poate aveam să dau peste vreun indiciu legat de locul în care ar fi putut fi îngropate cele 180 de cadavre. Poate o să vorbească cineva cu mine, m‑am gândit, doar făceam parte din familie.

Şi, deodată, într‑o seară de iarnă, am ajuns să mă întâlnesc cu cineva, iar această întâlnire a declanşat evenimentele ce au urmat. Ieşisem în oraş, la restaurant, cu prietenii, iar acolo am dat peste un cunoscut care şedea la masă cu scriitorul german Maxim Biller. Ne‑am aşezat şi noi alături de ei şi, la un moment dat, am început să vorbim despre Tante Margit. Biller auzise de ea, ceea ce m‑a mirat, fiind, de altfel, şi primul care m‑a întrebat: „Şi ce are asta de‑a face cu tine?”

Contesa nazistă, aşa cum apare în presă şi în ziua de azi, ce are ea de‑a face cu mine?

Nu eram pregătit să răspund la o astfel de întrebare. Nu mi‑o pusesem niciodată, de altfel, pentru că părea absurdă. „Strict vorbind, i‑am răspuns eu jenat lui Biller, Margit nu era direct înrudită cu mine, era o Thyssen, se căsătorise cu unchiul meu. „Prin urmare ce are asta de‑a face cu mine?”, am repetat eu întrebarea pentru a câştiga timp. „Chiar nimic, de ce ar avea, a trecut atât de mult timp de atunci.”

Dar dacă mi‑ar pune azi aceeaşi întrebare, i‑aş da un alt răspuns. Cu timpul, interesul mi s‑a schimbat. M‑a interesat tot mai puțin să aflu ce se întâmplase cu adevărat, nu mai eram jurnalistul venit din afară, care îşi lua notițe, aduna faptele şi îi chestiona pe ceilalți. Acum era vorba doar despre mine.

Am tot citit despre asociațiile nepoților celor care trecuseră prin război, despre oameni de vârsta mea care, din pricina evenimentelor cu şaptezeci de ani în urmă, se simțeau dezrădăcinați, fără direcție, de parcă s‑ar fi născut într‑un vacuum. Au moştenit emoțiile neprocesate ale părinților lor, am citit, iar acum încearcă să se elibereze din lanțurile trecutului. Mulți se simțeau vinovați pentru că nu reuşiseră să diminueze suferința şi confuzia părinților lor. Am mai citit şi despre cum toți aceştia erau exagerat de duri cu ei înşişi, despre cum îşi înscenau lumi izbăvite, pentru a‑şi compensa frustrările resimțite. Unul dintre ei scria: Vreau să ajung, în sfârşit, să îmi trăiesc propria viață. Iar altul întreba: Cum am ajuns noi din cauză că părinții noştri au tăcut, au tăcut tot timpul?

M‑am recunoscut în aceste rânduri, deşi nu doresc să fac parte din nicio astfel de comunitate de suferinzi. Nu sunt genul care să frecventeze grupurile de autoajutorare.

Fiecare generație are misiunea ei, era scris pe o pagină de internet care tematizează astfel de probleme. Generația părinților şi‑a suflecat mânecile pentru a se îngriji de ruinele clădirilor distruse. Misiunea nepoților este să se îngrijească de ruinele din suflet.

Aşa să fie? Nu e însă prea simplu totul? Despre faptul că traumele sunt moştenite, mai ales de nepoți de la bunicii lor, mai citisem, dar nu prea voiam să cred. De parcă ploaia de bombe trăită de tatăl meu pe când era copil ar fi vreo scuză pentru melancoliile mele ocazionale. De parcă cei zece ani petrecuți de bunicul meu în gulagul din Siberia ar fi vreo justificare pentru ciudățeniile mele. Şi totuşi – exista vreo legătură între toate acestea sau doar îmi închipuiam eu totul? Nu eram eu oare cel care se simțea vinovat pentru faptul că îmi mergea prea bine în Elveția? N‑am tânjit cumva, pe ascuns, să izbucnească un mic război? Sau măcar vreo criză. Şi de câte ori scrisesem eu, ca jurnalist, despre imigranți? La un moment dat, am însoțit o familie care fugise din Irak, altă dată am petrecut câteva zile cu nişte africani în serele din sudul Spaniei, ba chiar am stat peste noapte cu refugiați din Bangladesh în nişte depozite vechi din Atena. De unde acest interes pentru oameni fugiți din țările lor? De unde şi până unde această atracție pentru suferință?

Ai crescut la Zürich, mi‑am spus, departe de obuze şi pereți ciuruiți, ce‑i cu tine? La şcoală ai pus plante la uscat, calcea calului, porumbar, ierbarul tău era mândria profesorului tău. Apoi, reverul din septembrie 1988, din setul al treilea, lovit cu o singură mână, din disperare, care te‑a ajutat să câştigi meciul, cu şosetele roşii de zgură – asta e viața ta, nu e destul? Nu, pentru că nu mi‑au ajuns niciodată. Întotdeauna era ceva, care îmi lipsea. Această lume netulburată care mă înconjura, imaculată ca tricourile polo pe care le purtam cu gulerul ridicat, pe la jumătatea anilor 1980, nu era lumea mea. Propoziția asta, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mi se părea mai potrivită: sunt un nepot de război. Tata şi‑a petrecut războiul în pivniță, bunicul a fost trimis de ruşi în Siberia, bunica şi‑a pierdut cel de‑al doilea fiu, iar mătuşa mea era răspunzătoare pentru masacrarea a 180 de evrei.

Oamenii aceştia au fost atât victime, cât şi vinovați, vânători şi vânați, mai întâi celebrați, apoi disprețuiți, nişte bastarzi ai istoriei. Viața i‑a ținut cu capul tot mai plecat, şi‑au pierdut mai întâi stima de sine, în cele din urmă şi vocea. Am fost o familie de cârtițe, nota bunica mea Maritta în jurnal: Ne‑am retras din lume, nu am mai crezut în nimic şi ne‑am prăbuşit în noi înşine, cu capul sub pământ, mereu ferindu‑ne.

Şi cu mine ce se întâmpla?

David Sedaris: Dublu sau nimic

Din câte am observat, americanii care merg în vacanță la Paris vorbesc două tipuri de franceză: cel elitist și cel de baltă.
Primul dintre ele implică să știi conjugarea unor verbe perfide și să ai priceperea de a le strecura printre alte cuvinte, pentru a forma propoziții de genul: „Ieu merg la lui să zic bună ziua“ și „Nu, nu la lui merg să‑i zic asta acum“.

Cel de‑al doilea tip de franceză este unul mai puțin complicat și presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că‑l dresaseși să nu se mai urce pe canapea. Vorbitorul de franceză de baltă nu trebuie nici să se îndoiască de ce spune, nici să ezite să vorbească, pentru că, dacă știe să ambaleze frumos ce scoate pe gură, poate considera că cei din jurul lui îl înțeleg perfect, ca și când și ei ar fi tot din Reno, Nevada. Nu are nevoie de dicționar de buzunar și este cruțat de situația umilitoare în care, odată ajuns la restaurant, trebuie să‑i indice cu degetul ospătarului ce vrea să comande. Dacă vorbești franceza de baltă, când vrei să mănânci ceva nu trebuie decât să spui: „ADU‑MI O FRIPTURĂ“.

Eu mă apucasem de franceza elitistă și, când mi se întâmpla la restaurant să aud astfel de solicitări, mă uitam urât și spuneam în gând: „Se zice un friptură, amice“.

Dintre toate obstacolele inerente studiului acestei limbi, cel mai mare mi se pare principiul conform căruia fiecare substantiv are un gen în funcție de care trebuie acordate atât articolul, cât și adjectivul. O găină, de exemplu, este de gen masculin tocmai pentru că este femelă și face ouă. Și vagin este de genul masculin, în timp ce masculinitate este feminin. Forțat de gramatică să accepte unul dintre cele două genuri, hermafrodit este masculin, în timp ce indecizie este feminin. [În limba franceză, le vagin, la masculinité, le hermaphrodite, l’indécision]

Abia după câteva luni bune, timp în care am tot căutat un cod secret, mi‑am dat seama că treaba asta cu genurile nu avea nimic de‑a face cu raționalul. Isterie, psihoză, tortură, depresie: mi s‑a spus că, dacă un lucru este neplăcut, atunci probabil că este de genul feminin. Acest lucru mi‑a dat aripi, dar m‑am dezumflat repede din cauza unor substantive la masculin de genul crimă, durere de dinți sau lamă de ras. [În limba franceză, le crime, le mal de dents, le rasoir]. Nu cuvintele în sine mă omorau, ci genurile acestora, care refuzau să‑mi intre în cap.

Cum ai putea să ții minte vreodată că sandvici este de genul masculin? Adică ce are în comun cu un tip cu penis? Ca să pot ține minte, mi‑am spus că un sandvici este de genul masculin pentru că, dacă îl lași singur vreo două săptămâni, începe să‑i crească barbă. Când a venit însă timpul să comand, m‑am gândit eu mai bine și mi‑am zis că sandvici era clar de genul feminin, pentru că își mai pierdea câteodată trusa de machiaj.

Pur și simplu nu mă descurcam să țin minte poveștile, astfel că m‑am apucat să învăț prin repetiție. „Bună, fetelor“, spuneam în timp ce deschideam o cutie cu agrafe de hârtie. Sau: „Hugh, ai văzut pe undeva cureaua mea? Ea nu este pe nicăieri“. Ajunsesem să le creionez personalități tuturor obiectelor de pe șifonier și să le fac lipeala pe nevăzute. Când vedea că nu‑i ieșea schema cu portofelul, ceasul de mână, de exemplu, se ducea și băga fitiluri între peria de păr și brichetă. Fazele astea îmi aminteau de copilărie, când surorile mele și cu mine puneam în scenă drame epice cu ajutorul alimentelor pe care le consumam. Cartofii prăjiți și plini de ketchup mărșăluiau prin farfurie și aveau aventuri scurte sau dispute aprinse cu feliile de morcov, în timp ce copanele grăsune de pui le asigurau spatele, gata oricând să sară la bătaie în caz că lucrurile ar fi degenerat. Genurile erau la latitudinea noastră și puteau fi schimbate de pe o zi pe alta, dar aici, în Franța, știuletele de porumb [l’épi de maïs] și păstăile de fasole [l’haricot] rămâneau cantonate în rolurile lor rigide de substantive de genul masculin. Fiecare este liber să spună ce vrea despre Carolina de Nord, dar măcar aici un hotdog poate să aibă ce gen vrea.

Nimic în Franța nu este lipsit de gen. Într‑o zi, când îmi făceam tema și frunzăream niște dicționare, am observat că francezii atribuiau gen inclusiv diverselor forme de relief și minunilor naturii pe care noi, americanii, le consideraserăm întotdeauna defective de gen. Cascada Niagara, de exemplu, era de gen feminin și, la polul opus, Marele Canion, de gen masculin. Statele Florida și Georgia erau la feminin, în timp ce Montana și Utah erau la masculin. New England era o duduie, în timp ce zona pe care noi o denumim Vestul Mijlociu era un nene corpolent. Mă întreb cui i‑a revenit sarcina de a da gen tuturor acestor substantive. Oare și‑o fi făcut treaba chiar acolo, la sanatoriul unde era internat, sau i s‑o fi închiriat un birou mic, în care se putea izola de tot zgomotul din jur?

Mai sunt și situații în care, în cazul aceluiași cuvânt, articolul trebuie fie omis, fie pronunțat clar și asta pentru că respectivul cuvânt are două înțelesuri complet diferite, în funcție de cele două genuri, masculin și feminin. Ar fi trebuit să fie clar pentru mine că nu puteam găti o omletă decât într‑o tigaie, și nu pe o plită cu lemne, și mă scotea din sărite că făceam aceeași greșeală iar și iar. Și ajungeam să‑mi înnebunesc și interlocutorul încă înainte să ajung la verb.

Încrederea mi‑a fost încă și mai zdruncinată când Adeline, prietena mea, mi‑a spus că și copiii francezi greșeau des, dar niciodată genurile substantivelor. „Este ceva cu care creștem“, mi‑a zis. „Auzim un anume gen odată și începem să‑l considerăm parte din universul înconjurător. Nu‑i mare brânză.“ N‑ai cum să duci o viață fără griji când nu te poți simți superior nici măcar unui mucos. Sătul să mă mai fac de cacao în fața copiilor de doi ani, am început să folosesc numai forma de plural a substantivelor, ceea ce nu a fost floare la ureche, dar măcar mi‑a rezolvat problemele. Dacă vrei să spui pepene în franceză, trebuie să folosești articolul pentru genul masculin. Dacă vrei să spui pepeni, trebuie să folosești articolul pentru plural, care este defectiv de gen, adică, același atât pentru masculin, cât și pentru feminin. [Le melon – forma de singular a cuvântului pepene; les melons – forma de plural]. Dacă ceri doi, zece sau trei sute de pepeni, te‑ai scos cu pluralul, pentru că‑ți ia din grijă articolul. Un kilogram masculin de roșii feminine are o problemă de natură sexuală care poate fi rezolvată foarte ușor dacă ceri două kilograme. Așa am început să folosesc pluralul când făceam cumpărăturile, spre disperarea lui Hugh care, înghesuit într‑un colțișor din mica noastră bucătărie, zbiera la mine: „Ce‑o să facem cu două kilograme de roșii?!“

Eu îi răspundeam că sigur aveam să le folosim la ceva. Mai greu era să găsim un loc unde să le depozităm. Nu încăpeau în frigider, pentru că spațiul era deja ocupat cu cei doi pui pe care îi cumpărasem de la măcelărie cu o seară înainte, când uitasem că nu reușisem să dăm gata cele două fripturi de porc de mărimea unui palet de lemne pentru grătar, marca Duraflame. „Am putea să le punem lângă aparatele de radio“, ziceam eu. „Sau să le pasăm în blendere. Hai, nu te îmbufna așa. Să n‑ai roșii deloc este mai rău decât să ai două kilograme, nu?

Hugh mi‑a spus că nu mai aveam voie să mă apropii de piață până când nu învățam să vorbesc franceză. Era plin de spume, dar mi‑am zis că îi va trece când va vedea CD‑playerele pe care i le cumpărasem de ziua lui.

[…]

Eu o sa vorbeste dragut candva_editurapublicaFragmentul de mai sus face parte din cea mai recentă carte Narator semnată de David Sedaris, în traducerea Ruxandrei Tudor. Mai multe: Eu o să vorbește drăguț cândva

În curând vom avea ocazia să interacționăm cu talentatul scriitor american în cadrul a două evenimente: An evening with David Sedaris, luni 20 iunie, eveniment (soldout) prezentat de The Power of Storytelling și Lansarea cărții ”Eu o să vorbește drăguț cândva”, marți 21 iunie, la Cărturești Verona, ora 19:00.
Mai multe detalii despre vizita lui David Sedaris la București, aici.

David Sedaris la București

 

Autor de bestselleruri traduse în 29 de limbi și vândute în peste 10 milioane de exemplare, un fin observator al condiției umane actuale, deținătorul unui umor sarcastic și a unui spirit critic incisiv, David Sedaris vine la București cu prilejul lansării excelentei colecții de eseuri Eu o să vorbește drăguț cândva.

sedaris_luni

 

 

 

 

 

 

Luni, 20 iunie, începând cu ora 19:30, Sedaris va citi pe scena mare a ARCUB Gabroveni pasaje din eseurile sale și din scrieri încă nepublicate, într-un eveniment prezentat de The Power of Storytelling. După o sesiune de întrebări și răspunsuri, Sedaris va rămâne să ciocnească un pahar și să semneze cărțile participanților la eveniment. Evenimentul este soldout.

Sedaris2-fb

Marți, 21 iunie, începând cu ora 19:00, va avea loc lansarea cărții Eu o să vorbește drăguț cândva, în librăria Cărturești Verona. Dacă vremea ține cu noi, ne vedem pe terasă. Acest eveniment include o discuție a autorului cu Luiza Vasiliu, editor coordonator Scena9, și o sesiune de autografe. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.

Priceperea cu care David Sedaris analizează eufemismul cultural și corectitudinea politică dovedește că este numit pe drept unul dintre cei mai fini observatori ai condiției umane actuale, multe dintre poveștile pe care le spune cu atât de mult haz fiind autobiografice și autoironice. David e cunoscut publicului din România prin bestsellerul În pielea goală, apărut în aceeași serie de nonficțiune creativă a editurii Publica: Narator.

Eu o să vorbește drăguț cândva este împărțită în două părți. Prima conține treisprezece eseuri în care autorul vorbește despre copilăria petrecută în suburbiile din Raleigh, Carolina de Nord, despre familie și despre diverse slujbe bizare pe care le-a avut în New York.
În cea de-a doua parte, intitulată Deux, Sedaris scrie despre mutarea în Franța împreună cu partenerul său Hugh, despre tentativele de a învăța franceza, dar și despre modul în care ajunsese să vorbească această limbă: „unul deloc complicat, care presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că-l dresasei să nu se mai urce pe canapea”.

Când râzi cu David Sedaris, ceea ce ești nevoit să faci la fiecare paragraf, te eliberezi. Viața de zi cu zi este plină de umilințe mici și capcane, pe care încercăm să le ignorăm. Doar ne sunt suficiente marile pierderi! Sedaris însă, face exact opusul. Ia aceste umilințe mici și le îngăduie să se desfășoare până când rușinea devine ridicolă și se transformă în râs. Sedaris nu este un scriitor minunat doar pentru că se pricepe să transforme banalul vieții în comedie; este un scriitor minunat pentru că știe că, dacă ne permitem să analizăm iluzia că vom câștiga fiecare bătălie a vieții, vom vedea ridicolul acestui plan. Și vom râde de noi. Și va fi mai bine. — Cristian Lupșa, editor DOR (Decât o Revistă)

Cartea va fi disponibilă în librării începând cu data de 17 iunie.

Evenimentele sunt organizate de The Power of Storytelling și editura Publica, cu susținerea NN și cu sprijinul Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești.
Parteneri media: DOR, Scena9, SUB25.

publica-fbcover-sedaris2016-03

 

1234