Telefoane, cafea, emoții: totul e chimie!
Am fost un bebeluș al naibii de urâțel. Odată venită pe lume, am făcut icter și am refuzat să mănânc și să beau. Părinții mei și‐au făcut multe griji și s‐au dat peste cap să mă îndoape, chiar și după ce m‐am înzdrăvenit. Am devenit un bebeluș gras. În plus, aveam o freză care amintea de un moșulică cu început de chelie. Firește că pentru părinții mei eram cel mai frumos copil din lume.
În calitate de chimistă mă simt deseori ca o mamă cu un copil urât, a cărui frumusețe o poate vedea doar ea.