Cum am ajuns să… folosim ochelarii

[…] În mănăstirile din secolele al XII‐lea și al XIII‐lea, călugării care studiau manuscrise religioase în încăperi luminate cu lumânări foloseau bucăți de sticlă curbată ca ajutor de citit. Treceau aceste lupe grosolane deasupra paginilor, mărind inscripțiile latinești. Nimeni nu știe exact când sau unde s‐a întâmplat, dar cândva în această perioadă, în nordul Italiei, sticlarii au descoperit o inovație care va schimba modul în care vedem lumea – sau măcar a făcut‐o mai clară: modelând sticla în discuri mici, umflate la mijloc, și punându‐le pe fiecare într‐un cadru unit deasupra, ei au creat primii ochelari ai lumii.

cumamajunsaici_publicaAcești ochelari primitivi erau numiți roidi da ogli, însemnând „discuri pentru ochi“. Datorită asemănării lor cu boabele de linte – lentes în latină – discurile au fost botezate „lentile“. Timp de câteva generații, aceste noi dispozitive ingenioase au fost folosite aproape exclusiv de învățații monastici. Afecțiunea de „hiperopie“, ori hipermetropie, era distribuită în procente mari în populație, dar majoritatea oamenilor nu observau că sufereau de aceasta deoarece nu citeau. Pentru un călugăr care se chinuia să‐l traducă pe Lucrețiu la lumina lumânării, nevoia de ochelari devenea însă foarte clară.

Dar populația generală – vasta majoritate analfabetă – nu avea aproape nicio ocazie să discearnă forme mici precum literele în rutina sa zilnică. Oamenii erau prezbiți, dar nu aveau niciun motiv real pentru a observa că sunt așa. Așa că ochelarii au rămas obiecte rare și scumpe.

Totul s‐a schimbat, desigur, când Gutenberg a inventat presa tipografică în anii 1440. Ai putea umple o mică bibliotecă cu cărțile și studiile care documentează impactul presei tipografice şi crearea a ceea ce filosoful Marshall McLuhan a numit „galaxia  Gutenberg“. Rata alfabetizării a crescut dramatic; teoriile subversive – științifice ori religioase – au ocolit canalele oficiale de gândire ortodoxistă; distracțiile populare, precum romanele sau pornografia tipărită, au devenit comune. Dar marea invenție revoluționară a lui Gutenberg a avut și un alt efect, mai puțin celebrat: a făcut ca un număr uriaș de oameni să‐și dea seama că sufereau de hipermetropie. Iar această revelație a creat o cerere tot mai mare de ochelari.

Ce a urmat a fost unul dintre cele mai extraordinare exemple de efect colibri din istoria modernă. Gutenberg a făcut cărțile tipărite portabile și relativ ieftine, declanşând creșterea alfabetizării, ceea ce a expus o problemă în privința acuității vizuale a unei părți mari din populație, creând apoi o piață nouă pentru producerea de ochelari. Într‐o sută de ani de la invenția lui Gutenberg, au apărut mii de producători de ochelari în Europa și ochelarii au devenit prima piesă de tehnologie avansată – de la inventarea hainelor în Neolitic – pe care oamenii obișnuiți o puteau purta în mod normal pe trupurile lor.

Dar acest dans coevoluționar nu s‐a oprit aici. La fel cum nectarul plantelor cu flori a încurajat un nou tip de zbor la păsările colibri, stimulentul economic creat de noua piață a ochelarilor a generat un domeniu nou de expertiză. Europa nu era plină doar de ochelari, ci și de idei despre ochelari. Mulțumită tiparului, continentul era populat brusc de oameni care erau experți în manipularea luminii prin bucăți de sticlă ușor convexe.­ Aceștia au fost hackerii primei revoluții optice. Experimentele lor vor inaugura un capitol cu totul nou în istoria vederii. […]

cum-am-ajuns-aiciFragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții Cum am ajuns aici. Șase inovații care au făcut lumea modernă de Steven Johnson – Sticla. Alte șase inovații dezvoltate în carte: frigul, sunetul, curățenia, timpul și lumina.

Efectul colibri este conceptul în jurul căreia se învârte cartea de față: o inovație dintr‐un domeniu ajunge să declanșeze schimbări care par să aparțină unui cu totul alt domeniu. Efectele colibri vin într‐o varietate de forme: unele sunt intuitive, altele subtile, altele evoluează într-o direcție total nouă, reducând bariere naturale și limitele creșterii umane.

Despre piețele de matching

Economişti care construiesc un sistem de admitere mai echitabil și care, efectiv şi fără nicio exagerare, salvează vieţi la propriu? Cine ar fi crezut?! Alvin Roth (pe scurt, Al) este un economist atipic. În 2012, a primit împreună cu Lloyd Shapley Premiul Nobel pentru contribuţiile atât teoretice, cât şi practice, la „proiectarea” unor pieţe de matching.

Dar ce înseamnă a proiecta o piaţă? Şi ce înseamnă o piaţă de matching?

La modul ideal, o piaţă ar trebui să fie un cadru în care participanţii să-şi poată exprima preferinţele şi să poată tranzacţiona liber. De prea multe ori însă, o astfel de piaţă ideală fie este confundată cu o piaţă în care orice este permis, fie este prezentată în contrast cu o piaţă în care există multe restricţii şi reglementări. Ceea ce se pierde din vedere între aceste extreme este faptul că, de fapt, chiar şi pieţele în care participanţii se pot exprima şi pot tranzacţiona liber, fără a fi neapărat excesiv reglementate, funcţionează totuşi mai bine când sunt guvernate de reguli şi instituţii care le înlesnesc funcţionarea.

Uneori aceste reguli şi instituţii evoluează treptat, de la sine, iar pieţele funcţionează bine. Alteori însă, evoluţia duce la pieţe ce funcţionează defectuos ori chiar intră în colaps – şi atunci e de dorit ca regulile şi instituţiile să fie (re)concepute, (re)proiectate.

Împreună cu colaboratorii săi, Al şi-a dedicat mult timp atât studierii pieţelor care funcţionează defectuos, cât şi celor care funcţionează bine. Comparându-le, a cristalizat, în timp, un set de proprietăţi-cheie care fac diferenţa. Cartea descrie atât aceste proprietăţi, cât şi procesul prin care au fost identificate, precum şi importanţa lor. De asemenea, prezintă algoritmi uşor de înţeles, care sunt remarcabili tocmai pentru că, folosiţi corect, produc soluţii compatibile cu aceste proprietăţi.

Firul narativ este construit plecând de la observaţii evidente care sunt îmbinate gradual cu puncte de vedere inteligente şi neaşteptate. Expunerea este vie, presărată cu anecdote savuroase şi este mereu concretă, bazată aproape în întregime pe exemple din aşa-numitele pieţe de matching, pieţe care ar trebui să fie familiare oricui a fost în situaţia de a merge la şcoală, de a aplica pentru o slujbă, ori de a folosi un site web în speranţa găsirii unui partener.

Dar ce înseamnă totuşi aceste pieţe de matching? Sunt ele atât de diferite şi de importante cât să justifice adoptarea unui nou cuvânt, matching, ca neologism?

În general, piaţa este înţeleasă ca un loc în care cererea se întâlneşte cu oferta, bunurile sunt standardizate, identitatea participanţilor este irelevantă, iar tranzacţiile sunt intermediate exclusiv pe baza preţului. De exemplu, dacă doresc să cumpăr 100 de acţiuni de-ale unei companii, la bursa din Londra, preţul acestora este dat de cerere şi ofertă, iar atâta vreme cât îmi pot permite să le cumpăr, nimic nu mă împiedică să o fac. Nu e nevoie să conving vânzatorul că eu sunt cel mai potrivit cumpărător. La rândul meu, atâta timp cât obţin aceste acţiuni, îmi este indiferent dacă 60 provin de la un vânzator, iar restul de 40 de la altul.

Modelul anterior este, probabil, cel mai cunoscut publicului şi funcţionează excelent pentru multe pieţe importante, însă nu este potrivit pentru toate pieţele. De fapt, foarte multe pieţe în care ajungem să participăm de-a lungul vieţii sunt diferite.

De exemplu, Universităţile din St. Andrews și Stanford la care lucrez sunt prestigioase şi atractive, iar numărul aplicaţiilor de admitere primite depăşeşte cu mult numărul locurilor disponibile. Deşi situaţia se repetă an de an, niciuna dintre cele două universităţi nu alege să ridice nivelul taxelor de şcolarizare ca doar cei mai bogați studenţi să şi le poată permite.
Taxele rămân suficient de mici încât un numar mare de studenţi să poată aplica, iar universităţile îşi rezervă dreptul de a-şi alege studenţii. Nu este suficient, așadar, ca un student să aleagă să urmeze o universitate, ci trebuie ca şi universitatea să aleagă să admită acest student. Această dublă coincidenţă a alegerilor este o caracteristică care defineşte aşa-numitele pieţe de matching. Spre deosebire de bursa din Londra, identitatea universităţilor şi a studenţilor contează enorm, iar preţul (taxele de şcolarizare) nu este esenţial pentru a balansa cererea şi oferta.

alvin-roth-cine-ce-primeste-si-de-ceÎn această carte sunt discutate multe astfel de pieţe de matching şi proprietăţile lor.

Accentul este pus pe pieţele în (re)proiectarea cărora Al a fost implicat direct şi a avut un rol determinant, cum ar fi piaţa admiterilor la şcoală, piaţa obţinerii primului loc de muncă după absolvire pentru unele specializări, ori pieţe neobişnuite, cum ar fi piaţa care facilitează schimbul de organe (şi în care nu exista preţ!), care a fost practic inventată de Al şi de colaboratorii săi.

Alte pieţe noi, facilitate de platforme, ca de exemplu Airbnb şi Uber, ori în care tehnologia joacă un rol principal, cum ar fi pieţele de capital cu tranzacţii rapide (high frequency trading) sunt, de asemenea, menţionate.

Presărată cu un umor fin şi scrisă accesibil, cartea este fascinantă, oferind o privire de ansamblu asupra muncii lui Al şi a colaboratorilor săi. Într-un context în care, pe fondul unor crize macroeconomice majore, credibilitatea economiei ca ştiinţă a fost, deseori, pusă în discuţie, Al prezintă publicului o latură a ştiinţelor economice care nu are o acoperire mediatică importantă şi este foarte puţin cunoscută, deşi, paradoxal, este probabil cea în care s-au înregistrat cele mai remarcabile şi clare progrese. O carte care merită citită şi celebrată!

static1.squarespace.comTextul de mai sus este semnat de Alexandru Nichifor – Assistant Professor şi Visiting Assistant Professor St. Andrews University şi Stanford University și reprezintă prefața ediției în limba română a cărții semnate de laureatul Nobel pentru Economie 2012, Al Roth: Cine ce primește și de ce. Noua economie a piețelor de matchmaking și proiectarea acestora.

Curs intensiv pentru o minte organizată

IMG_6444Pe măsură ce în viața noastră cotidiană suntem asaltați de știri, texte, facturi, aplicații, creații artistice și sfaturi, suntem nevoiți să luăm decizii mai multe și mai rapide decât oricând în trecut.

Daniel Levitin, muzician și profesor în psihologie și neuroștiințe comportamentale, ne învață în Mintea organizată cum să aplicăm în viața cotidiană ultimele cercetări din neuroștiința atenției și memoriei, de la cum ne organizăm locuința, cum ne organizăm viața socială și timpul nostru, cum ne organizăm informațiile pentru a lua cele mai dificile decizii, educația informațională și ce îi învățăm pe copiii noștri.

Cartea pornește de la ideea că externalizarea informațiilor organizează mintea și îi permite să fie mai creativă. Mai multe direcții practice ne dă chiar autorul în acest interviu:

Iată un fragment de la începutul primului capitol:

Una dintre cele mai bune studente pe care am avut privilegiul să le cunosc s‐a născut în România comunistă, aflată sub regimul represiv și brutal al lui Nicolae Ceaușescu. Deși regimul s‐a prăbușit pe când ea avea unsprezece ani, își amintea bine lungile cozi la alimente, penuria de produse și mizeria economică ce a durat mult timp după răsturnarea comuniștilor. Ioana era inteligentă și curioasă și, deși încă tânără, avea semnele distinctive ale adevăratului savant: când se întâlnea cu o nouă idee sau problemă științifică, o privea din toate unghiurile, citind tot ce‐i cădea în mână legat de subiectul respectiv. Am cunoscut‐o în timpul primului ei semestru la universitate, de curând sosită în America de Nord, când a frecventat cursul meu introductiv de psihologie a gândirii și raționamentului. Deși anul de studii avea șapte sute de studenți, ea a ieșit rapid în evidență, răspunzând cu discernământ la întrebările puse în clasă, bombardându‐mă cu întrebări în orele mele de consultații și propunând mereu noi experimente.

Într‐o zi, am dat peste ea la papetăria din colegiu, încremenită între rafturile cu pixuri și creioane. Se apleca vlăguită spre rafturi, vădit încurcată.
— E totul în regulă?, am întrebat.
— Poate fi teribil de greu să trăiești în America, a spus Ioana.
— În comparație cu România sovietică?
— Totul e atât de complicat. Am căutat un apartament. Cu chirie sau în leasing? Mobilat sau nemobilat? La ultimul etaj sau la parter? Mochetă sau parchet…
— Te‐ai decis?
— Da, până la urmă. Dar este imposibil de știut care era soluția cea mai bună. Acum… a spus ea cu glas pierit.
— E vreo problemă cu apartamentul?
— Nu, apartamentul e în regulă. Dar astăzi am venit a patra oară la librărie. Priviți! Un raion întreg plin cu pixuri. În România, aveam trei tipuri de pixuri. Și de multe ori era penurie – niciun fel de pix. În America, sunt peste cincizeci de sortimente. Care îmi trebuie pentru cursul de biologie? Care pentru cel de poezie? Vreau un marker, un stilou cu cerneală, cu gel,
cu cartuș sigilat, cu tuș care se poate șterge? Pix cu pastă, stilou cu peniță? De o oră mă învârt pe‐aici, citind etichetele.

În fiecare zi, ne confruntăm cu zeci de decizii, dintre care pe cele mai multe le‐am caracteriza drept neînsemnate sau lipsite de importanță – dacă să ne punem mai întâi ciorapul stâng sau pe cel drept, dacă să luăm autobuzul sau metroul până la serviciu, ce să mâncăm, unde să ne facem cumpărăturile. Încercăm și noi dezorientarea Ioanei atunci când călătorim, nu numai în alte țări, dar și în alte state americane. Magazinele sunt diferite, produsele sunt diferite. Cei mai mulți dintre noi au adoptat o strategie de a ne descurca, numită satisfacere suficientă, un termen utilizat de Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel, unul dintre fondatorii teoriei organizării și procesării informației. Simon căuta un cuvânt care să descrie nu găsirea celei mai bune opțiuni, ci a uneia care să fie destul de bună. Pentru lucrurile care nu contează în mod esențial, facem o alegere care ne satisface și pe care o considerăm destul de bună. Nu știți realmente dacă firma la care vă duceți hainele la curățat este cea mai bună – știți doar că este destul de bună. Și asta vă ajută să vă rezolvați problema. Nu aveți timp să încercați toate curățătoriile chimice pe o rază de douăzeci și patru de cvartale din jurul locuinței voastre. Au într‐adevăr Dean & DeLuca cea mai fină mâncare la pachet? Nu contează – este destul de bună. Satisfacerea suficientă este unul dintre fundamentele comportamentului uman eficient; prevalează atunci când nu ne pierdem vremea cu niște decizii fără importanță sau, mai exact, atunci când nu ne pierdem vremea încercând să descoperim îmbunătățiri care nu vor face o diferență semnificativă în ceea ce privește fericirea ori satisfacția noastră.

 Începe bine, nu :)?

O bucată grozavă de brânză și povestea ei

paternitiMichael Paterniti este colaborator GQ USA și autor al bestsellerului Camera de povestit, o carte de nonficțiune creativă despre iubire, trădare, răzbunare și despre cea mai cea mai grozavă bucată de brânză din lume.

Ediția în limba română a cărții Camera de povestit va face parte din seria noastră de nonficțiune creativă, Narator — estimăm ca data publicării să fie la finalul lunii septembrie.

În satul pitoresc Guzmán din Spania, într-o peșteră săpată în coasta unui deal vecin cu casele, o ușă străveche duce la o încăpere înghesuită, de calcar, numită „camera de povestit”. Aici a ajuns Michael Paterniti să-l asculte pe Ambrosio Molinos de las Heras, producător spaniol de brânză, cum depăna o poveste ciudată și fascinantă despre o bucată de brânză.

Brânza lui Ambrosio, făcută după o veche rețetă de familie, avea reputația de a se număra printre cele mai bune din lume și se spunea că ar avea calități mistice. În seara aceea, când cei doi au ieșit din camera de povestit, Paterniti era complet captivat. N-a trecut mult și a plonjat cu totul în viața satului: s-a mutat în Guzmán, cu soția și copiii mici, ca să caute adevărul despre brânza aceea. Ce descoperă în cele din urmă nu are nimic de-a face cu fabula idilică despre slow-food pe care și-o închipuia la început. Dimpotrivă, e absorbit în inima vârtejului unui mister complicat, al unei rivalități de sânge care presupune acuzații de trădare și furt, amenințări cu moartea și o conspirație criminală.

Camera de povestit_Narator_edituraPublicaCartea lui Paterniti ține în egală măsură de suspans și de memorialistică, de jurnalele de călătorie și de scrierea istorică.

Este o operă uimitoare de non-ficțiune literară, scrisă de unul din cei mai talentați povestitori americani.

Captivantă […]

Scrisul lui Paterniti cântă, indiferent că vorbește despre darul mâncării de a activa memoria sau despre bucuria de a-și vedea copiii cum cresc. — NPR

Camera de povestit este un monument superb, plin de pasiune, în cinstea artei și misterului povestirii; e intensă, amuzantă, umană, devastatoare și frumoasă. Citind-o, mi-a venit să aplaud, mi-a venit să plâng, mi-a venit să mă mut în Spania. Michael Paterniti este un geniu. — Elizabeth Gilbert, autoarea cărții Mănâncă, roagă-te, iubește

Mike Paterniti este unul din invitații conferinței The Power of Storytelling din 9-10 octombrie de la București — iar acesta este un singur motiv pentru care nu ar trebui să ratezi acest eveniment.