Trebuie să ajungi la cel puțin 32.000 de kilometri distanță de Pământ pentru a-l vedea ca pe un glob.
„The Blue Marble” nu a fost prima fotografie a Pământului, dar a fost prima în care totul era complet luminat. Fotografia care urma să devină una dintre cele mai des printate și recognoscibile imagini nu doar ale Pământului, ci și de pe Pământ a fost făcută dintr-un impuls cumva ilicit.
„Sesiunile foto erau evenimente programate într-un plan de zbor riguros, care detalia fiecare pas esențial pentru succes”, scria regizorul Al Reinert. „Pelicula ca atare era raționalizată strict, ca orice altceva în aceste zboruri periculoase; la bord se aflau 23 de magazii pentru camerele Hasselblad de 70 mm, 12 color și 11 alb-negru, toate gândite pentru scopuri serioase de documentare. Ele nici nu trebuiau să se uite afară pe geam.”
Apollo 17 a fost ultima misiune cu echipaj uman trimisă către Lună, iar când oamenii au ajuns la destinație, au strâns cel mai mare număr de eșantioane lunare de până acum.
Dar s-a dovedit că imaginile lor cu Pământul au fost cea mai perenă contribuție pentru umanitate. Cum spunea astronautul de pe Apollo 8 William Anders – omul care a făcut fotografia „Earthrise”, o fotografie anterioară lui „The Blue Marble”:
am venit până aici să explorăm Luna și cel mai important lucru este că am descoperit Pământul.
Mulți au pus apariția mișcării de protecție a mediului pe seama acestor prime fotografii cu Pământul.
Unii consideră că aparenta fragilitate a planetei, așa cum apare ea în imagini –singură, nesusținută și suspendată în întuneric –, a inspirat o dorință colectivă de a o proteja.
Astronauții au fost profund emoționați și transformați de imaginea Pământului din spațiu. Alan Shepard nu a plâns când a aterizat pe Lună, ci când a întors capul și și-a privit planeta-casă. Experiența este atât de puternică și de universal valabilă pentru călătorii în spațiu, încât i s-a dat un nume, i se spune „the overview effect” (efectul imaginii de ansamblu).
Venerația este inspirată de două lucruri: frumusețe și vastitate. E greu să îți imaginezi ceva de o frumusețe și o vastitate mai transformatoare decât planeta văzută din spațiu, mai ales când este încadrată de un vid negru aparent infinit.
Aceasta este, probabil, cea mai bună ilustrare vizuală a interconectivității, evoluției vieții, adâncimii timpului și infinitului. Din acest punct de vedere, „mediul” nu mai este doar un mediu, un concept, un context, ceva acolo, în afara noastră. Este totul, ne include și pe noi.
Efectul imaginii de ansamblu îi schimbă pe oameni. Un astronaut de pe Apollo a devenit predicator după ce a revenit pe Pământ. Altul s-a apucat de meditație transcendentală și s-a dedicat voluntariatului. Altul, Edgar Mitchell, a fondat Institutul de Științe Noetice, care cercetează conștiința umană. „Pe drumul de întoarcere acasă”, a spus Mitchell, „privind prin 390 000 km de spațiu la stelele și planetele pentru care venisem acolo, am simțit deodată inteligența, dragostea și armonia universului”.
De când Iuri Gagarin a devenit primul om trimis în spațiu, în 1961, doar 567 de oameni ne-au văzut planeta-casă cu ochiul liber.
Majoritatea astronauților au văzut Pământul doar parțial umbrit și raritatea vizualizării planetei complet luminate i-a motivat probabil pe membrii echipajului Apollo 17 să o fotografieze. Potrivit inginerului spațial Isaac DeSouza, 540 de oameni [acum, 567] care experimentează spațiul sunt o noutate. Un milion de oameni care îl experimentează este o mișcare. Un miliard de oameni și am revoluționat modul în care planeta se gândește la Pământ. Din acest motiv, el a fost unul dintre fondatorii SpaceVR, un start-up care intenționa să trimită în spațiu un satelit echipat cu camere de realitate virtuală cu rezoluție mare, pentru a gravita pe orbită. Obiectivul companiei: „Să ofere lumii ocazia de a experimenta Efectul Imaginii de Ansamblu.”
În comentariul său pe marginea acestei posibilități, Johannes Eichstaedt, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, observa: „Comportamentul este foarte greu de schimbat, așa că descoperirea unui lucru care are un efect atât de profund și de reproductibil ar trebui să-i facă pe psihologi să se ridice și să spună Ce se întâmplă aici? Cum putem obține mai mult?… La final, ceea ce ne interesează este cum să inducem astfel de experiențe. Ele îi ajută pe oameni în anumite feluri pentru a putea fi mai adaptabili, a se simți mai conectați și pentru a-și pune problemele în perspectivă”.
Pentru a descrie experiența sa nevirtuală cu efectul imaginii de ansamblu, astronautul Ron Garan a spus: Am fost inundat atât de emoție, cât și de un sentiment de conștientizare. Dar, în timp ce mă uitam în jos spre Pământ – această oază uimitoare, fragilă, această insulă care ne-a fost dată și care a protejat viața în ansamblul ei de duritatea spațiului –, am fost copleșit de tristețe și am devenit brusc conștient de o contradicție crudă, incontestabilă.
Ce contradicție? Aceea că planeta noastră ne protejează de duritatea spațiului, dar că noi nu o protejăm de propria noastră duritate? Că deși toată lumea știe că trăim pe Pământ, nu ajungi să crezi asta decât plecând de pe el?
[…]
Fragment din cartea Noi suntem vremea de Jonathan Safran Foer.