Textul de mai jos este un fragment din primul capitol al cărții De ce mâncăm animale de Jonathan Safran Foer:
George
În primii 26 de ani de viaţă nu mi-au plăcut deloc animalele. Mi se păreau plictisitoare, murdare, ciudat de inabordabile, înfricoşător de imprevizibile şi absolut inutile. Lipsa mea de entuziasm era evidentă mai ales în cazul câinilor, fiind inspirată în bună măsură de o frică a mamei, care, la rândul ei, o moştenise de la bunica. Când eram copil, mergeam în vizită la prieteni doar dacă îşi închideau câinii în altă cameră. Dacă eram în parc şi se apropia de mine un câine, începeam să plâng isteric, până mă ridica tata pe umeri. Nu-mi plăcea să mă uit la emisiuni cu câini şi nu-i înţelegeam pe iubitorii de câini – ba chiar îi antipatizam. Cred că începusem să am prejudecăţi chiar şi faţă de nevăzători.
Dar dintr-odată m-am trezit că-mi plac aceste animale. Am devenit eu însumi un iubitor de câini.
George a apărut de nicăieri. Soţia mea şi cu mine n-am discutat niciodată că ar fi bine să ne luăm un câine, nici nu mai vorbesc de căutat unul. (De ce am fi făcut-o? Doar nu-mi plăceau.) Marea transformare s-a întâmplat într-o sâmbătă. Ne plimbam pe Seventh Avenue în Brooklyn, cartierul nostru, şi am dat peste un căţel mic şi negru care dormea pe o bordură, ghemuit ca un semn de întrebare, îmbrăcat cu o vestă pe care scria „Ia-mă acasă”. Nu am crezut în dragoste la prima vedere şi nici în destin, dar soarta a vrut să mă îndrăgostesc de afurisitul acela de câine. Chiar dacă la început nici măcar n-am vrut să pun mâna pe el.
Propunerea să adoptăm căţeluşul a fost probabil cel mai surprinzător lucru pe care l-am făcut vreodată, dar în faţa mea stătea un animăluţ frumos, care l-ar fi cucerit până şi pe cel mai insensibil dintre oameni. Fireşte, oamenii văd frumuseţea şi în alte lucruri decât boticurile umede. Dar modul în care ne îndrăgostim de animale are ceva aparte. Fiecare tip de câini are fanii săi devotaţi – câinii masivi şi cei minusculi, câinii cu părul lung şi cei cu părul lins, câinii Saint Bernard, care sforăie, mopşii astmatici, câinii shar-pei, cu pielea lor cutată şi câinii basset, cu expresia lor deprimată. Pasionaţii de păsări îşi petrec dimineţile în frig, sondând cu atenţie cerul şi curăţă după creaturile înaripate care fac obiectul fascinaţiei lor. Iubitorii de pisici manifestă în relaţia cu animalul lor de companie o intensitate care lipseşte – slavă Domnului – din majoritatea relaţiilor umane. Cărţile pentru copii sunt pline de iepuraşi, şoricei, urşi şi omizi, ca să nu mai vorbesc de păianjeni, greieri şi aligatori. Niciun copil n-a avut vreodată o jucărie de pluş în formă de piatră, iar când un colecţionar de timbre vorbeşte cu afecţiune despre pasiunea lui, este un sentiment diferit de cel care se naşte din relaţia omului cu animalul său de companie.
Aşadar, am luat căţeluşa acasă. La început am „îmbrăţişat-o” de la distanţă – din cealaltă parte a camerei. Apoi, fiindcă mi-a dat motive să cred că nu mă va lăsa fără degete, am început să-i dau să mănânce din palmă. Pe urmă am lăsat-o să-mi lingă mâna. După care i-am dat voie să mă lingă pe faţă. Apoi am lins-o şi eu pe faţă. Iar acum iubesc toţi căţeii şi vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Aproximativ 63% dintre familiile din America au cel puţin un animal de companie. Răspândirea acestui obicei este surprinzătoare în primul rând din cauza noutăţii sale. Obiceiul de a deţine animale de companie s-a răspândit odată cu dezvoltarea clasei de mijloc şi a urbanizării, poate fiindcă oamenilor a început să le lipsească interacţiunea cu animalele sau poate fiindcă mai demult întreţinerea animalelor de companie era privită ca o extravaganţă, fiind ceva costisitor. (Americanii cheltuie 34 de miliarde de dolari în fiecare an cu întreţinerea animalelor de casă.) Istoricul Sir Keith Thomas, de la Oxford, a cărui lucrare enciclopedică Man and the Natural World a devenit o lucrare de referinţă, susţine că:
răspândirea obiceiului de a deţine animale de companie printre membrii clasei de mijloc urbane în perioada modernă timpurie este (… ) un fenomen de o reală importanţă socială, psihologică şi nu în ultimul rând comercială… De asemenea, acest obicei are anumite implicaţii pe planul ideilor. Cei din clasa de mijloc au început să vorbească într-un mod pozitiv despre inteligenţa animalelor; totodată, s-a răspândit ideea că animalele ar putea să aibă caracter şi personalitate; şi s-au pus bazele psihologice ale concepţiei că unele animale sunt îndreptăţite la o mai mare consideraţie morală.
Aş greşi dacă aş spune că relaţia mea cu George, căţeluşa mea, mi-a dezvăluit în ce constă „inteligenţa” animalelor. Dincolo de nevoile ei de bază, nu am nici cea mai vagă idee ce se întâmplă în mintea ei. (Sunt convins însă că se întâmplă destul de multe.) Lipsa ei de inteligenţă, în anumite privinţe, mă surprinde la fel de mult ca inteligenţa ei în alte privinţe. Diferenţele dintre noi sunt mai evidente decât similarităţile.
George nu este o fiinţă care vrea doar să ofere şi să primească afecţiune. În majoritatea timpului e o adevărată pacoste. Se satisface compulsiv în faţa invitaţilor, îmi roade papucii şi jucăriile copilului, e obsedată să omoare veveriţe, are o abilitate excepţională de a se poziţiona între lentilele aparatelor de fotografiat din vecinătatea ei şi subiectul fiecărei poze, sare la cei care se dau cu skateboardul şi la evreii hasidici, le umileşte pe femeile la menstruaţie (este cel mai negru coşmar al evreicelor hasidice la menstruaţie), îmi chinuie olfactiv oaspeţii cu flatulenţele ei, dezgroapă tot ce plantezi, zgârie fiecare lucru nou cumpărat, linge mâncarea de pe masă şi din când în când se răzbună pe noi (nu înţeleg de ce) şi îşi face nevoile în casă.
Problemele cu care ne-am confruntat – de a comunica, de a ne recunoaşte şi de a ne accepta reciproc dorinţele, pentru a putea coexista – m-au obligat să descopăr şi să interacţionez cu ceva, sau mai degrabă cu cineva, total diferit. George reacţionează la unele cuvinte (şi alege să ignore multe altele), dar relaţia noastră nu este guvernată de limbaj. Căţeluşa mea pare să aibă gânduri şi emoţii. Uneori mi se pare că le înţeleg, dar de cele mai multe ori, nu. La fel ca o fotografie, este incapabilă să-mi spună ceea ce mă ajută să văd. Este un secret incarnat. Sunt sigur că şi eu, la rândul meu, sunt ca o fotografie pentru ea.
Chiar aseară, când mi-am ridicat privirea din cartea pe care o citeam, am văzut că George se uită la mine din cealaltă parte a camerei. „Când ai intrat aici?”, am întrebat-o. Şi-a coborât privirea şi s-a îndepărtat lent de-a lungul holului – nu o siluetă, ci mai mult ca un fel de spaţiu în negativ, o formă decupată în viaţa domestică. În ciuda rutinelor noastre, care sunt mai constante decât toate obişnuinţele caracteristice relaţiilor mele umane, tot mi se pare imprevizibilă. Şi, în ciuda apropierii noastre, sunt uneori încântat şi puţin speriat de stranietatea ei insondabilă. Sosirea copilului a exarcebat foarte mult acest sentiment, fiindcă nu aveam absolut nicio garanţie că n-o să-l sfâşie, în afara intuiţiei că n-o va face.
Diferenţele dintre noi ar putea umple o carte, însă, la fel ca mine, George se teme de durere, caută plăcere şi râvneşte nu doar la hrană şi joacă, ci şi la companie. Nu e nevoie să cunosc toate detaliile despre unele dispoziţii şi preferinţe ca să ştiu când le are. Psihologiile noastre nu sunt identice sau similare, dar fiecare dintre noi are o perspectivă, un mod de a procesa şi de a experimenta lumea, care este unic şi înnăscut.
Nu aş mânca-o pe George, fiindcă este a mea. Dar de ce n-aş mânca un câine pe care nu-l cunosc? Sau, mai exact, cum aş justifica faptul că mi-e milă de câini, dar mă hrănesc cu alte animale?
Vezi un trailer foarte simpatic al cărții (de acum 9 ani, când s-a lansat versiunea originală a cărții) în care apare și George:
O pledoarie pentru consumul de carne de câine
În ciuda faptului că e legal în toate cele 44 de state americane să te hrăneşti cu „cel mai bun prieten al omului”, e un tabu la fel de serios precum cel care ne împiedică să ne mâncăm cel mai bun prieten uman. Nici măcar cei mai entuziaşti carnivori nu se hrănesc cu carne de câine. Gordon Ramsay, om de televiziune şi uneori bucătar, este destul de lipsit de milă cu puii de animale când face publicitate unui produs pe care îl vinde, dar nu vei vedea niciodată un căţeluş iţindu-şi capul din oalele lui. Şi, deşi a afirmat odată că îşi va electrocuta copiii dacă vor deveni vegetarieni, mă întreb ce-ar spune dacă aceştia ar fierbe la foc mic căţelul familiei.
Câinii sunt minunaţi şi unici în multe privinţe. Dar abilităţile lor intelectuale şi senzoriale sunt absolut banale. Porcii sunt cel puţin la fel de inteligenţi şi de sensibili, indiferent de cum definim aceşti termeni. Pot să sară pe bancheta din spate a unui Volvo, pot să răspundă la aport, să alerge şi să se joace, pot să fie răutăcioşi şi să răspundă la afecţiunea pe care le-o arăţi. Şi-atunci de ce nu li se dă voie să se tolănească lângă foc? De ce măcar nu sunt cruţaţi de la a fi puşi pe foc?
Carnea de câine e un tabu care ne spune ceva despre câini şi foarte mult despre oameni.
Francezii care îşi iubesc câinii îşi mănâncă uneori caii.
Spaniolii care îşi iubesc caii îşi mănâncă uneori vacile.
Indienii care îşi iubesc vacile îşi mănâncă uneori câinii.
Deşi au fost scrise într-un context foarte diferit, cuvintele lui George Orwell (din Animal Farm) se potrivesc numai bine acestei situaţii: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte”. Protecţia de care are parte un animal sau altul nu este o lege naturală; ea decurge din poveştile pe care le spunem despre natură.
Aşadar, cine are dreptate? De ce sunt excluşi câini din meniu? Carnivorul selectiv va răspunde imediat:
Este interzis consumul animalelor de companie. Dar câinii nu sunt animale de companie în fiecare parte a lumii în care se mănâncă carne de câine. Cum rămâne cu vecinii care n-au animale de casă? Am avea noi dreptul să le interzicem să consume carne de câine la cină?
În aceste condiţii, afirmaţia de mai sus devine:
Este interzis consumul animalelor care au abilităţi mintale, semnificative. Dacă expresia „abilităţi mintale semnificative cuprinde şi însuşirile psihologice ale câinilor, atunci cu atât mai bine pentru ei. Dar o astfel de definiţie include totodată porcii, vacile, puii de găină şi multe alte specii de animale marine. Şi îi exclude pe oamenii cu un deficit cognitiv sever.
Bine, atunci afirmaţia va fi modificată astfel:
E un motiv întemeiat pentru care există anumite tabuuri vechi de când lumea – să nu te joci cu excrementele, să nu-ţi săruţi sora sau să nu te hrăneşti cu animalele de casă. Din punct de vedere evoluţionist, ele sunt dăunătoare pentru om. Însă în multe locuri din lume consumul de carne de câine nu a fost şi nu este interzis şi, totodată, nu este în niciun fel dăunător pentru om. Gătită corespunzător, carnea de câine nu prezintă riscuri pentru sănătate într-o mai mare măsură decât alte tipuri de carne, iar o hrană atât de nutritivă nu suscită cine ştie ce obiecţii din partea genelor noastre egoiste.
[…]
