Irina Tacu este reporter DoR și semnează prefața cărții Juniper:
Nu m-am zbătut niciodată între viață și moarte, dar am cunoscut o fetiță care a făcut acest lucru. Am întâlnit‑o și pe mama ei, care i-a stat alături. Erica avea trei ani, se născuse cu intestin scurt și trăia fără transplant. Mihaela, mama ei, locuia cu fetița în spital de când se născuse aceasta; știa totul despre boala ei, despre secția de terapie intensivă neonatală; cunoștea povestea fiecărui copil și a fiecărui părinte și învățase să facă munca asistentelor. În „boxa” lor de câțiva metri pătrați, mama și fiica își creaseră propriul univers și îl întrețineau cu povești, muzică și multă răbdare.
Când am început să citesc Juniper, nu am făcut-o cu povestea aceasta în gând (ea mi-a revenit printre amintiri mult mai târziu), ci cu bucuria cufundării într-o poveste universală, dezarmant de bine spusă; o poveste nu doar despre părinții care fac totul ca să-și vadă copiii bine – deși cartea vorbește foarte mult și despre asta –, ci despre nenumăratele lucruri mici pe care le facem în fiecare zi fără să știm dacă vom obține ceea ce ne dorim, dar sperând până la capăt, cu toată forța și încăpățânarea, că se va întâmpla așa. Despre narațiunile care ne vindecă și ne ghidează spre lumină.
Kelley Benham și Thomas French explorează povestea familiei lor, de la adolescență și primele întâlniri, până la lupta surprinzătoare pentru viața fetiței lor. După mai mult de patru ani de încercări și tratamente eșuate, Kelley rămâne însărcinată în urma unei fertilizări in vitro, folosind ovulul soției unui prieten și coleg. Însă momentul nașterii apare prematur, la 23 de săptămâni și 6 zile, în „zona zero”, cum e numită de medici, sau la limita posibilității științei de a menține fătul în viață. Realitatea lui Juniper îi confruntă pe Kelley și pe Tom cu următoarea întrebare: care ar fi cel mai mare act de iubire? Să o lase să trăiască sau să o lase să moară?
Nimic nu este complet format la Juniper când se naște: ochii sunt lipiți, pielea este atât de transparentă încât părinții pot să-i vadă inima bătând, nu poate fi luată în brațe decât de asistente și este hrănită numai prin perfuzii. Existența ei e un miracol și ceva extrem de nesigur. Fiecare zi devine o luptă cu moartea pe care fetița o duce în incubator, iar părinții, în jurul ei, așa cum știu mai bine: vorbind cu ea, citindu-i povești și încercând să înțeleagă cât mai bine ce i se întâmplă – fiecare procedură medicală, fiecare operație riscantă, fiecare urgență care apare, fiecare asistentă care intră în contact cu fetița și o îngrijește.
„În întunericul din salonul lui Junebug şi în lumina a tot ce exista dincolo de ea, poveştile erau cea mai bună apărare pe care o aveam eu împotriva aleatoriului. Dacă lumea era definită de tensiunea dintre ordine şi haos, atunci vieţile noastre se desfăşurau între curenţi nesfârșiți de sens şi lipsă de sens. (…) Cântecele pe care le cântam, cărţile pe care le citeam – toate ne ţineau familia pe linia de plutire. Ne calmau, ne inspirau, ne ajutau să rezistăm lunilor nesfârșite, în care nu ştiam dacă povestea fiicei noastre avea să se sfârşească.”
Pe măsură ce citești, știi că Juniper va fi bine. Știi că va supraviețui. Ce te ține cu cartea în mână nu este gândul că o să apară ceva prea tragic, ci că vrei să știi cum se întâmplă totul, cum ajunge fetița care s-a născut prea devreme să fie în regulă, să iasă din întuneric, să-și ia normalitatea înapoi. În lunile petrecute de Juniper în secția de terapie intensivă neonatală, Kelley și Tom pun totul pe foaie cu o precizie factuală și cu o sete pentru adevăr și detalii uneori dureroasă. Capitolele sunt scrise alternativ de cei doi autori și te lasă cu nevoia de a afla ce se întâmplă mai departe, de a ști ce aduce nou în poveste fiecare zi.
Fie că se întâmplă într-un spital din St. Petersburg, Florida, fie în unul din București, povestea părinților care dau tot ce pot pentru copilul lor este una universală. Kelley și Tom o spun pe a lor cu o dragoste molipsitoare pentru cuvinte și scriitură și cu încrederea că poveștile bune ne salvează. În noaptea cea mai rea, când intestinele lui Juniper se perforează și cei doi părinți sunt chemați de urgență la spital, Tom alege din bibliotecă o carte – primul volum din seria Harry Potter – pe care să i-o citească fetiței. La spital, după ce medicii o operează, Tom se așază lângă incubator, cu cartea în mână. O deschide și începe să citească primul capitol: „Băiatul care a scăpat cu viață”. „Pur şi simplu nu vreau să fie singură”, spune el. „Vreau să ştie că nu e singură.”
În mod clar, cartea Juniper ar trebui citită de fiecare părinte. În mod clar, oricine nu e părinte și o citește se va simți norocos că a făcut-o. La final va fi un pic mai bun. Și mai sigur că poveștile bune ne fac să ne simțim mai puțin singuri pe drum, chiar dacă nu pot salva pe cineva de la moarte.
