Din câte am observat, americanii care merg în vacanță la Paris vorbesc două tipuri de franceză: cel elitist și cel de baltă.
Primul dintre ele implică să știi conjugarea unor verbe perfide și să ai priceperea de a le strecura printre alte cuvinte, pentru a forma propoziții de genul: „Ieu merg la lui să zic bună ziua“ și „Nu, nu la lui merg să‑i zic asta acum“.
Cel de‑al doilea tip de franceză este unul mai puțin complicat și presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că‑l dresaseși să nu se mai urce pe canapea. Vorbitorul de franceză de baltă nu trebuie nici să se îndoiască de ce spune, nici să ezite să vorbească, pentru că, dacă știe să ambaleze frumos ce scoate pe gură, poate considera că cei din jurul lui îl înțeleg perfect, ca și când și ei ar fi tot din Reno, Nevada. Nu are nevoie de dicționar de buzunar și este cruțat de situația umilitoare în care, odată ajuns la restaurant, trebuie să‑i indice cu degetul ospătarului ce vrea să comande. Dacă vorbești franceza de baltă, când vrei să mănânci ceva nu trebuie decât să spui: „ADU‑MI O FRIPTURĂ“.
Eu mă apucasem de franceza elitistă și, când mi se întâmpla la restaurant să aud astfel de solicitări, mă uitam urât și spuneam în gând: „Se zice un friptură, amice“.
Dintre toate obstacolele inerente studiului acestei limbi, cel mai mare mi se pare principiul conform căruia fiecare substantiv are un gen în funcție de care trebuie acordate atât articolul, cât și adjectivul. O găină, de exemplu, este de gen masculin tocmai pentru că este femelă și face ouă. Și vagin este de genul masculin, în timp ce masculinitate este feminin. Forțat de gramatică să accepte unul dintre cele două genuri, hermafrodit este masculin, în timp ce indecizie este feminin. [În limba franceză, le vagin, la masculinité, le hermaphrodite, l’indécision]
Abia după câteva luni bune, timp în care am tot căutat un cod secret, mi‑am dat seama că treaba asta cu genurile nu avea nimic de‑a face cu raționalul. Isterie, psihoză, tortură, depresie: mi s‑a spus că, dacă un lucru este neplăcut, atunci probabil că este de genul feminin. Acest lucru mi‑a dat aripi, dar m‑am dezumflat repede din cauza unor substantive la masculin de genul crimă, durere de dinți sau lamă de ras. [În limba franceză, le crime, le mal de dents, le rasoir]. Nu cuvintele în sine mă omorau, ci genurile acestora, care refuzau să‑mi intre în cap.
Cum ai putea să ții minte vreodată că sandvici este de genul masculin? Adică ce are în comun cu un tip cu penis? Ca să pot ține minte, mi‑am spus că un sandvici este de genul masculin pentru că, dacă îl lași singur vreo două săptămâni, începe să‑i crească barbă. Când a venit însă timpul să comand, m‑am gândit eu mai bine și mi‑am zis că sandvici era clar de genul feminin, pentru că își mai pierdea câteodată trusa de machiaj.
Pur și simplu nu mă descurcam să țin minte poveștile, astfel că m‑am apucat să învăț prin repetiție. „Bună, fetelor“, spuneam în timp ce deschideam o cutie cu agrafe de hârtie. Sau: „Hugh, ai văzut pe undeva cureaua mea? Ea nu este pe nicăieri“. Ajunsesem să le creionez personalități tuturor obiectelor de pe șifonier și să le fac lipeala pe nevăzute. Când vedea că nu‑i ieșea schema cu portofelul, ceasul de mână, de exemplu, se ducea și băga fitiluri între peria de păr și brichetă. Fazele astea îmi aminteau de copilărie, când surorile mele și cu mine puneam în scenă drame epice cu ajutorul alimentelor pe care le consumam. Cartofii prăjiți și plini de ketchup mărșăluiau prin farfurie și aveau aventuri scurte sau dispute aprinse cu feliile de morcov, în timp ce copanele grăsune de pui le asigurau spatele, gata oricând să sară la bătaie în caz că lucrurile ar fi degenerat. Genurile erau la latitudinea noastră și puteau fi schimbate de pe o zi pe alta, dar aici, în Franța, știuletele de porumb [l’épi de maïs] și păstăile de fasole [l’haricot] rămâneau cantonate în rolurile lor rigide de substantive de genul masculin. Fiecare este liber să spună ce vrea despre Carolina de Nord, dar măcar aici un hotdog poate să aibă ce gen vrea.
Nimic în Franța nu este lipsit de gen. Într‑o zi, când îmi făceam tema și frunzăream niște dicționare, am observat că francezii atribuiau gen inclusiv diverselor forme de relief și minunilor naturii pe care noi, americanii, le consideraserăm întotdeauna defective de gen. Cascada Niagara, de exemplu, era de gen feminin și, la polul opus, Marele Canion, de gen masculin. Statele Florida și Georgia erau la feminin, în timp ce Montana și Utah erau la masculin. New England era o duduie, în timp ce zona pe care noi o denumim Vestul Mijlociu era un nene corpolent. Mă întreb cui i‑a revenit sarcina de a da gen tuturor acestor substantive. Oare și‑o fi făcut treaba chiar acolo, la sanatoriul unde era internat, sau i s‑o fi închiriat un birou mic, în care se putea izola de tot zgomotul din jur?
Mai sunt și situații în care, în cazul aceluiași cuvânt, articolul trebuie fie omis, fie pronunțat clar și asta pentru că respectivul cuvânt are două înțelesuri complet diferite, în funcție de cele două genuri, masculin și feminin. Ar fi trebuit să fie clar pentru mine că nu puteam găti o omletă decât într‑o tigaie, și nu pe o plită cu lemne, și mă scotea din sărite că făceam aceeași greșeală iar și iar. Și ajungeam să‑mi înnebunesc și interlocutorul încă înainte să ajung la verb.
Încrederea mi‑a fost încă și mai zdruncinată când Adeline, prietena mea, mi‑a spus că și copiii francezi greșeau des, dar niciodată genurile substantivelor. „Este ceva cu care creștem“, mi‑a zis. „Auzim un anume gen odată și începem să‑l considerăm parte din universul înconjurător. Nu‑i mare brânză.“ N‑ai cum să duci o viață fără griji când nu te poți simți superior nici măcar unui mucos. Sătul să mă mai fac de cacao în fața copiilor de doi ani, am început să folosesc numai forma de plural a substantivelor, ceea ce nu a fost floare la ureche, dar măcar mi‑a rezolvat problemele. Dacă vrei să spui pepene în franceză, trebuie să folosești articolul pentru genul masculin. Dacă vrei să spui pepeni, trebuie să folosești articolul pentru plural, care este defectiv de gen, adică, același atât pentru masculin, cât și pentru feminin. [Le melon – forma de singular a cuvântului pepene; les melons – forma de plural]. Dacă ceri doi, zece sau trei sute de pepeni, te‑ai scos cu pluralul, pentru că‑ți ia din grijă articolul. Un kilogram masculin de roșii feminine are o problemă de natură sexuală care poate fi rezolvată foarte ușor dacă ceri două kilograme. Așa am început să folosesc pluralul când făceam cumpărăturile, spre disperarea lui Hugh care, înghesuit într‑un colțișor din mica noastră bucătărie, zbiera la mine: „Ce‑o să facem cu două kilograme de roșii?!“
Eu îi răspundeam că sigur aveam să le folosim la ceva. Mai greu era să găsim un loc unde să le depozităm. Nu încăpeau în frigider, pentru că spațiul era deja ocupat cu cei doi pui pe care îi cumpărasem de la măcelărie cu o seară înainte, când uitasem că nu reușisem să dăm gata cele două fripturi de porc de mărimea unui palet de lemne pentru grătar, marca Duraflame. „Am putea să le punem lângă aparatele de radio“, ziceam eu. „Sau să le pasăm în blendere. Hai, nu te îmbufna așa. Să n‑ai roșii deloc este mai rău decât să ai două kilograme, nu?“
Hugh mi‑a spus că nu mai aveam voie să mă apropii de piață până când nu învățam să vorbesc franceză. Era plin de spume, dar mi‑am zis că îi va trece când va vedea CD‑playerele pe care i le cumpărasem de ziua lui.
[…]
Fragmentul de mai sus face parte din cea mai recentă carte Narator semnată de David Sedaris, în traducerea Ruxandrei Tudor. Mai multe: Eu o să vorbește drăguț cândva
În curând vom avea ocazia să interacționăm cu talentatul scriitor american în cadrul a două evenimente: An evening with David Sedaris, luni 20 iunie, eveniment (soldout) prezentat de The Power of Storytelling și Lansarea cărții ”Eu o să vorbește drăguț cândva”, marți 21 iunie, la Cărturești Verona, ora 19:00.
Mai multe detalii despre vizita lui David Sedaris la București, aici.
