Mona Mitarcă a tradus recent Nu genul ăla de fată de Lena Dunham – carte care face parte din seria Narator. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre carte, așa că… here it is:
Amestec de povestiri vesele şi triste, toate autobiografice, în buna tradiţie a auto-naraţiunii care înfloreşte în ultimul timp ca formă supremă de expresie, Nu genul ăla de fată este, înainte de toate, o operă subversivă.
Ridicând, pe rând, mingea la fileu diferitelor grupuri de „interese sensibile”, atacând frontal probleme delicate, Lena Dunham ne oferă, aparent într-o scriitură cinică, o operă de o candoare pe care doar fiorul subversiv care o străbate de la un capăt la altul ne-o restituie ca scriere conştientă şi întrucâtva programatică, au rebours faţă de modele actuale, faţă de aşteptări şi convenienţe.
Nu faima autoarei, datorată în cea mai mare parte serialului Girls, produs şi difuzat de HBO, nici maşinăria uriaşă de promovare a industriilor culturale de peste ocean nu vor face ca această carte să fie un best-seller. Ci, mult mai probabil, o lectură onestă, într-o cheie care să nu conducă la judecăţi de valoare. O lectură de recunoaştere, în care să identificăm, în măsura posibilului, date fiind diferenţele culturale evidente, tiparele micilor şi marilor noastre „poveşti” pe care le trecem sub tăcere.
De la familie, la prietenie, profesie, dragoste şi sex – dar şi la corp, care reprezintă terenul marilor bătălii socio-culturale pe care le duce Lena Dunham –, în cele cinci părţi ale cărţii, autoarea ne vorbeşte despre viaţa ei: nu lecţii de viaţă, ci poveşti, al căror umor le (şi o) salvează de penibil. Astfel, ne sunt restituite nu situaţiile, în desfăşurarea lor narativă şi în învelişul cuvintelor, ci esenţa traiului într-o societate politically correct, în care pozitivismul şi „salubrul” stau cu necesitate în conformarea la un tipar. (Şi chiar dacă individualismul şi accentul pus pe creativitate par să fi lărgit liniile tiparului, în ultimele decenii, acesta este din ce în ce mai constrîngător.)
