Pe când eram adolescent, un consilier vocațional m‑a întrebat ce vreau să fac în viață. Când am spus că mi‑ar plăcea să scriu despre sport, mi‑a zâmbit, ca o subliniere a naivității unei asemenea idei. „Sportul nu este o opțiune de carieră”, mi‑a spus cu prietenie. „Oricum, probabil nu va mai fi foarte important peste douăzeci de ani.”
Este remarcabil cât de răspândit era acest punct de vedere acum treizeci de ani. Se credea că sportul va fi depășit de jocurile pe calculator, consolele și imaginea futuristă a realității virtuale. O nouă eră a distracțiilor, alimentată de avântul tehnologiei, enunțată deja de Game Boy de la Nintendo. De ce va mai vrea cineva să dea cu piciorul într‑o minge când vei putea fi transportat într‑o realitate paralelă extraordinară prin cufundarea într‑un program pe computer în propria casă? Copiii, mai ales, nu se vor mai preocupa cu lucruri atât de depășite cum ar fi jocul cu mingi făcute din plută, piele sau plastic.
Și totuși, sportul a demonstrat o statornicie uimitoare. În ultimele decenii a avut o tendință ascendentă, nu descendentă. Există multe moduri de evaluare a acestei creșteri, cum ar fi spațiul ocupat în paginile ziarelor naționale, modul în care poveștile din sport au ajuns pe prima pagină (lucru foarte rar acum treizeci de ani) și creșterea semnificativă a costurilor drepturilor de difuzare, mai ales în cazul fotbalului.
Întrebarea care se pune este: de ce? De ce a contrazis sportul, ca instituție culturală, așteptările celor care erau atât de siguri că va dispărea? Ce a generat creșterea sa, cu toate miile de scandaluri, înșelătorii la ordinea zilei și o administrare defectuoasă de dimensiuni monumentale, inclusiv în instituții cum ar fi Fédération Internationale de Football Association (FIFA) și Comitetul Olimpic Internațional (CIO)? Care sunt calitățile intrinseci ale sportului care îl fac atât de durabil și de pasionant peste tot?
Această carte, constând într‑o colecție de articole, încearcă să descopere unele dintre răspunsuri. Ea examinează modul în care sportul, deși pare superficial și frivol, se bazează pe teme specifice condiției umane: eroism, dramă, competiție, ierarhie, psihologie, moralitate și, poate cea mai importantă dintre toate, căutarea măreției. Cum putem să devenim mai buni ca indivizi, ca echipe, ca organizații?
În anul 2012, Tim Hallissey, redactor la departamentul de sport al ziarului The Times, m‑a sunat pentru a‑mi recomanda să merg la Olimpia, sanctuarul din vestul Peloponezului unde au avut loc primele olimpiade. A fost o călătorie lungă (și pentru că m‑am rătăcit pe drumuri pietruite fără vreo posibilitate să primesc ajutor de la Google Maps), dar a fost, cel puțin pentru mine, o experiență de căpătâi. Stând deasupra sanctuarului de pe pantele muntelui Kronos, poți privi sportul dintr‑un punct de vedere inedit. Acest festival era un aspect central al culturii grecești și unea cetățile‑stat aflate în război. La fiecare patru ani se încheia un armistițiu pentru ca atleții și spectatorii să poată ajunge la Jocurile Olimpice. Timp de aproape 1 200 de ani, aceasta s‑a întâmplat fără nicio întrerupere. Niciun alt festival nu poate fi la fel de statornic.
Cu alte cuvinte, sportul a captivat imaginația lumii antice, așa cum se întâmplă și în lumea modernă. Din acest punct de vedere sportul nu este, așa cum se sugerează uneori, o instituție post-romantică apărută odată cu formularea regulilor de către directorii de școli și moraliștii epocii victoriene. Nu a început odată cu debutul FIFA, al Federației Internaționale de Tenis sau al oricărei alte organizații care funcționează efectiv ca un monopol al jocurilor ce domină peisajul zilelor noastre. Nu, sportul este mult mai vechi. Am fost impresionat de un citat din marele scriitor Lucian din Samosata, care a scris despre iubirea sa pentru Jocurile Antice: „Oh, nu am cuvinte să descriu scena. Ar trebui să trăiești în persoană imensa plăcere de a sta în mulțimea ce aclamă, admirând curajul și frumusețea atleților, uimitoarea lor condiție fizică, hotărârea de nestrămutat și pasiunea lor năvalnică pentru victorie”.
Nu ar fi putut fi scrise aceste rânduri despre un eveniment sportiv al zilelor noastre? Nu ar fi putut fi scrise despre finala de la Wimbledon, despre o confruntare multașteptată din Liga Campionilor sau despre un meci controversat de crichet? Nu descriu motivele pentru care mergem la stadion sau ne așezăm în fața televizoarelor? Și, dintr‑un punct de vedere mai larg, poate tocmai pentru că sportul este atât de simplu și, în anumite privințe, trivial, îi putem percepe calitățile dramatice. Pare să ne conducă spre aspectele esențiale ale competiției și, de asemenea, către natura măreției.
Au existat mulți atleți deschizători de drumuri în Antichitate ce au întruchipat aceste teme. Milo din Croton, un prieten de‑al lui Pitagora, a câștigat cinci titluri la lupte între 536 și 520 î.H. Coroebus din Elis, bucătar de profesie, a fost primul campion olimpic la proba denumită stadion (alergare 200 metri). Leonidas din Rhodos a fost campion la toate probele, câștigând la stadion și diaulos (200 de metri, respectiv 400 metri) și la hoplitodromos (alergare 400 metri în armură completă) la patru ediții ale jocurilor consecutiv, începând din 164 î.H. Sunt aproape tot atâtea medalii de aur câte a câștigat Michael Phelps.
Astăzi sportul continuă să producă personaje emblematice. Puțini dintre cei care urmăresc tenisul nu au fost impresionați de frumusețea jocului lui Roger Federer, de impulsivitatea lui Rafael Nadal sau de rezistența lui Novak Djokovic. În multe privințe, rivalitatea dintre cei trei, cărora li s‑a alăturat de curând Andy Murray, a produs revelații de neegalat în ceea ce privește modul în care competiția creează inovație, o spirală ascendentă fără sfârșit în care concurenții se provoacă reciproc către niveluri tot mai înalte, o temă abordată în Partea I a cărții.
Succesul înseamnă, de asemenea, și echipe mărețe. Am avut multe exemple puternice în sport, inclusiv All Blacks, Manchester United sub comanda lui sir Alex Ferguson, FC Barcelona, Leicester City și, destul de surprinzător, echipa de hochei feminin, care a câștigat aurul la J.O. de la Rio, în 2016. Dar cum ajung echipele să fie mărețe? Cum se completează atât de bine? După cum vom vedea, multe dintre revelațiile despre cooperarea interumană se datorează improvizațiilor din jazz. Concluzii importante apar și din domeniul aviației sau al armatei.
Vom studia și dinamica motivației, reacția de fugă, luptă sau îngheț, asumarea de riscuri, capcanele încrederii în propria persoană și importanța rezistenței fizice. Vom studia tehnicile adoptate de atleți, antrenori și cercetători de vârf pentru a construi puterea mentală. Succesul, în sport ca și în viață, depinde adesea de acești factori psihologici subtili.
Propria carieră în sport mi‑a oferit multe lecții profunde despre obținerea succesului. Când am devenit campionul Angliei, jumătate dintre jucătorii de valoare din țară nu erau doar din același oraș sau din același cartier ca și mine, ci chiar de pe aceeași stradă. Era o stradă absolut anonimă, lungă de aproape doi kilometri, din suburbiile orașului Reading, dar era un fel de Mecca al tenisului de masă. Îmi era foarte clar, încă de când eram adolescent, că nu ne născuserăm cu vreun talent deosebit. Nu aveam aceleași gene, ci doar am beneficiat de o serie de avantaje ascunse ce s‑au dovedit cruciale odată cu trecerea timpului. Cel mai bun antrenor din țară preda la școala de pe acea stradă. A fost un antrenor și un mentor excepțional. Aveam și avantajul de a fi împreună, acest mic grup de jucători, fiecare concurând pentru supremație.
Poate că avantajul crucial a fost că aveam cu toții acces la singurul club de tenis de masă construit în acest scop. În loc să mergem la un club sportiv și să trebuiască să așteptăm ca cei care practicau yoga sau jucau badminton să elibereze sala, puteam merge la o clădire din lemn construită special pentru tenis de masă. Intrai pe ușă, aprindeai lumina, porneai radiatorul din colț și jucai cât voiai. Aproape toată lumea de pe stradă avea un rând de chei, așa că ne antrenam înainte de școală, după școală, în weekenduri. Secretul succesului nostru consta, prin urmare, în mici avantaje culturale și sociale. Era vorba de pregătire pe termen lung, acces liber la sală, antrenor de valoare, părinți care ne sprijineau și ședințe cu mentorul nostru.
În Partea întâi, intitulată Formarea unui campion, am analizat aceste teme în profunzime, explorând echipele de valoare mondială care susțin marii sportivi, puterea voluntarilor și a motivatorilor și mulți alți factori care contribuie la succes, dar sunt adesea ignorați în cultura noastră individualistă.
Poate cea mai valoroasă lecție primită ca sportiv a fost momentul când m‑am blocat. Eram la J.O. din Sydney, o experiență adânc întipărită în ființa mea, singurul moment când am suferit o cădere totală în cel mai important concurs al carierei mele. Mintea și corpul meu nu mai comunicau între ele, sufeream o pierdere totală a senzațiilor și a capacităților mele fizice. A fost o înfrângere atât de clară încât visul meu olimpic (construit în patru ani) s‑a spulberat în treizeci de minute.
Această experiență, deși nu s‑a repetat foarte des, mi‑a dat imboldul de a studia calitățile mentale care sunt necesare pentru a obține succese în sport. Acestea au fost ideile centrale ale celor două cărți ale mele, Mitul talentului și Gândirea de tip cutie neagră. Așa că, în Partea a doua a cărții, Jocul minții, îi examinăm atât pe cei care au avut capacitatea de a‑și menține cumpătul în condiții de maximă presiune, cum ar fi Michael Jordan și Nick Faldo, cât și pe cei care s‑au prăbușit sub greutatea imensă a momentului, cum ar fi Greg Norman și Jimmy White. Privind ambele laturi ale funcționării minții, vom afla lucruri noi despre psihologia și neurofiziologia succesului.
Măreția, în sport și nu numai, este un concept foarte greu de definit. Este vorba despre a fi cel mai bun, dar oare nu sunt și alte aspecte care afectează modul în care ne raportăm la campioni? Ne interesează și greutățile pe care le‑au înfruntat, lecțiile pe care le‑au învățat, modul în care joacă, valorile pe care le exprimă. Suntem fascinați de modul în care produc un impact asupra societății în general. Toate aceste teme trebuie privite dintr‑un punct de vedere oarecum diferit, trecând dincolo de terenul de sport și privind la istorie, cultură, estetică și relațiile complexe dintre sport și politică. Acestea vor fi abordate în Partea a treia și Partea a patra, Despre frumusețe, respectiv Jocul politic.
În ultima parte vom analiza câteva legende ale sportului. Cele mai multe au dovedit măreție într‑o formă sau alta, oferindu‑ne învățăminte despre implicare și curaj, dar și despre multele tentații ce pot submina calea către măreție. Lance Armstrong a încercat să înșele sistemul. Jake LaMotta a luat mită pentru a aranja un meci. Alți campioni au demonstrat integritate și un curaj moral deosebit. Billie Jean King a fost o figură emblematică în istoria modernă a feminismului, Muhammad Ali în lupta pentru egalitatea dintre rase.
Într‑o anumită măsură, sportul este trivial, dar este și profund. Intuiția mea este că va rămâne cu noi nu doar zeci de ani, ci sute de ani (dacă nu ne distrugem unii pe alții între timp). Este exaltant să îl privești și captivant să îl joci, o activitate la fel de veche ca specia noastră. Dar sportul mai are o utilizare minunată: folosit ca metaforă, ne ajută să atingem noi profunzimi în înțelegerea naturii și construirii măreției.
Textul de mai sus este adaptat din introducerea cărții „Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport”, de Matthew Syed.
Cartea explorează jocul mental al sportului și explică pe larg cum reușim să ne atingem potențialul maxim ca indivizi, echipe și organizații.
Ediția în limba română a cărții va fi lansată în ianuarie 2018.
