„Extincția este regula. Supraviețuirea este excepția.” — Carl Sagan
Hai să facem un experiment de gândire: dăm timpul cu 250 000 de ani înapoi și ne îndreptăm spre estul Africii. Întâlnim o femeie pe care o numim, să zicem, Eva. În mare, arată ca tine și ca mine, trăiește alături de sute de alți oameni și își petrece zilele adunând hrană sub formă de plante comestibile și vânând animale sălbatice. Eva are șapte copii. Patru dintre ei mor: un fiu moare la naștere, o fiică, de o infecție severă, o altă fiică, în urma unei căzături, iar un alt fiu ajuns la vârsta adolescenței nimerește într-un conflict și e omorât în bătaie. Trei dintre copiii Evei ajung la vârsta adultă și au în total opt copii. Prin urmare, Eva are opt nepoți. Dintre aceștia, patru ajung la vârsta adultă și au la rândul lor copii.
Repetă acest lucru pentru 10 000 de generații și te vei întâlni cu nepoții nepoților nepoților nepoților Evei. Deci cu cine te întâlnești? Păi, cu tine și cu mine. Noi suntem urmașii puținilor copii care nu au murit la naștere, care au reușit să se vindece de toate infecțiile și care nu au sângerat până la moarte din cauza rănilor, nu au pierit de foame, nu au fost uciși sau doborâți de un animal de pradă. Tu și cu mine suntem ultima verigă dintr-un șir neîntrerupt de oameni care au rămas pe picioarele lor după ce s-a risipit fumul de pe câmpurile de luptă, după ce au trecut bolile infecțioase și foametea.
Gândindu-ne mai bine, e de la sine înțeles că niciunul dintre strămoșii tăi nu a murit înainte de a apuca să aducă pe lume copii. Însă acest lucru are consecințe departe de a fi evidente. Acei urmași ai Evei care reacționau puternic la pericole și acordau o atenție deosebită foșnetului din tufișuri – care venea, poate, de la un leu – au avut mai multe șanse de supraviețuire. Fiind urmașii supraviețuitorilor, și tu, și eu avem o vigilență sporită. Iar acei strămoși ai noștri care aveau un sistem imunitar puternic, aveau și șanse mai mari de a supraviețui unei boli infecțioase. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți dintre noi avem un sistem imunitar excelent – chiar dacă nu simțim mereu asta în februarie.
O altă urmare a raționamentului de mai sus este legată de însușirile noastre mentale. Acei urmași ai Evei cu însușiri care i-au ajutat să supraviețuiască au avut șanse mai mari de a se descurca. Asta înseamnă că și tu, și eu avem astfel de însușiri mentale. Faptul că avem o linie neîntreruptă de supraviețuitori în spatele nostru și că nici măcar unul dintre strămoșii noștri nu a fost doborât de un leu, nu a făcut un pas greșit pe marginea unei stânci sau nu a murit de foame înainte de a avea copii ar trebui să însemne că noi suntem supraoameni. Ar trebui să fim inteligenți ca Marie Curie, de două ori laureată a Premiului Nobel, înțelepți ca liderul spiritual Mahatma Gandhi și calculați precum agentul federal Jack Bauer din serialul de televiziune 24 de ore. Dar chiar suntem noi toate astea?
A ne adapta
Termenul survival of the fittest, „supraviețuirea celui mai adaptat”, ne duce cu gândul la cineva care se află în cea mai bună condiție fizică și psihică. Însă, când vine vorba de evoluția omului, fit nu înseamnă a fi într-o formă fizică sau psihică bună (în engleză, fit, „în formă”), ci să te adaptezi (în engleză, fit, „a te adapta”) la mediul în care trăiești. De aceea nu putem privi trăsăturile care i-au ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și să se reproducă din perspectiva lumii în care trăim tu și cu mine, ci din perspectiva lumii în care am trăit în cea mai mare parte a istoriei noastre.
Faptul că acei copii ai Evei erau puternici, sănătoși, fericiți, buni, armonioși sau inteligenți nu a avut nicio valoare intrinsecă. În logica cinică a evoluției, un singur lucru a contat: să supraviețuiască și să aibă copii. Când am înțeles asta, mi-am schimbat complet modul de a privi omul. Corpul a fost creat pentru supraviețuire și reproducere, nu pentru sănătate. Creierul este conceput pentru supraviețuire și reproducere, nu pentru stare de bine. Cum te simți și ce personalitate ai, dacă ai prieteni, mâncare, acoperiș deasupra capului sau alte resurse – nimic din toate acestea nu contează dacă ești mort. Prioritatea principală a creierului este supraviețuirea. Atunci ce a trebuit el să ne ajute să evităm? În tabelul alăturat poți vedea din ce cauze s-a murit de-a lungul istoriei și la ce au trebuit să facă față strămoșii tăi și ai mei.
Acum poate te gândești „ce legătură are chestia asta cu mine, eu nu trăiesc ca un vânător-culegător preistoric”. Bineînțeles că nu, însă corpul și creierul tău cred că da. De fapt, evoluția este atât de lentă încât, în mod normal, este nevoie de zeci sau sute de mii de ani pentru ca o specie să sufere schimbări majore. Acest lucru este valabil și pentru oameni. Stilul de viață cu care tu și cu mine suntem obișnuiți reprezintă doar o clipită din istoria noastră, o perioadă mult prea scurtă pentru ca noi să fi avut timp să ne adaptăm la ea.
La rubrica „serviciu” a profilului tău de Facebook poate scrie că ești profesoară, asistentă medicală, programator, agent de vânzări, instalator, șofer de taxi, jurnalist, bucătar sau medic. În accepțiune pur biologică, ar trebui să scrie că ești vânător-culegător, deoarece corpul și creierul tău nu s-au schimbat semnificativ, nici în 10 000 de ani, nici în 20 000. Mai exact, cel mai important lucru pe care-l poți învăța despre om este cât de puțin ne-am schimbat. Întreaga noastră istorie consemnată timp de 5 000 de ani – și cel puțin de încă două ori pe atât – e plină de oameni ca tine și ca mine, care, la fel ca noi, sunt de fapt vânători-culegători.
Așadar pentru ce stil de viață suntem noi de fapt adaptați?
***
Fragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții Creierul deprimat, de Anders Hansen.