Textul de mai jos este prefața ediției în limba română a cărții De ce peștii nu există, prefață semnată de Cristian Lupșa, editor DOR:
Cartea aceasta nu va începe cu vești bune.
Ce-i drept, nu sunt nici vești noi, însă nici lucruri de care vrei să-ți amintești. Cum ar fi că persoana la care ții cel mai mult va fi zdrobită de haosul care guvernează universul. Poate chiar azi. Poate, dar și asta e decizia haosului, abia peste zeci de ani.
La fel se va întâmpla cu plantele, câinele și bicicleta ta, scrie Lulu Miller. „Haosul îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată. […] E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume.”
Lulu e jurnalist de știință și fiica unui cercetător. Cuvintele ei sunt o formă lumească de a enunța legile universului: entropia, mai precis tendința oricăror sisteme către dezordine, nu poate decât să crească. (De aceea ideea că avem control asupra a ce trăim e naivă.) Apoi, la scara vieții și a întinderii universului (cam de necuprins ambele), nu contăm. Un om inteligent, a învățat Lulu de la tatăl ei, omul de știință, acceptă acest adevăr. Un om inteligent nu luptă împotriva acestui adevăr.
Și totuși.De ce peștii nu există a apărut în primăvara lui 2020, la debutul stărilor de urgență și a carantinei care au însoțit pandemia de COVID-19 în lume. E prima carte scrisă de Lulu, un jurnalist de radio care și-a petrecut cariera de până acum la Radiolab și Invisibilia, două emisiuni care combină știința cu emoția și reușesc să spună povești magice despre intersecția dintre viețile oamenilor și forțele invizibile care le influențează.
Lulu a muncit ani întregi la carte, căutând cele mai bune moduri de a îmbina momente din viața personală cu momente din viața personajului principal (ajungem imediat și acolo), cu întrebări mari despre viață și cine suntem.
Și apoi haos. Pandemia a închis-o în casă. La revedere lansare de carte, la revedere turneu prin țară. La revedere toată rutina care anunță apariția în lume a unei povești noi.
Pentru că Lulu știe că haosul e soarta cea mai probabilă, nu s-a lăsat descurajată. Și-a făcut un scenariu cu ce-a găsit prin casă, a încropit un eveniment pe Facebook care promitea surprize, glume îndoielnice, păr dezordonat și șampanie și a făcut o lansare live, din propria sufragerie.
Ce conta că n-a fost așa cum plănuise inițial?
Conta că povestea este în lume.
Cea mai simplă descriere a acestei cărți este următoarea: o carte despre taxonomie și despre cum știința clasifică și descrie speciile. Titlul exemplifică una dintre cele mai stranii – pentru noi, cei care nu suntem oameni de știință – dezbateri din ultimii ani: sunt sau nu peștii o specie de animale? Și, dacă sunt, nu suntem cumva cu toții pești, căci viața a început în apă?
Probabil ai ridicat o sprânceană. Poți trăi cu acest adevăr? Probabil nu e cel mai confortabil, dar nu pare că te afectează direct în viața de zi cu zi. OK, am crezut toată viața că peștii nu sunt o specie, dar o să încerc să mă repoziționez.
Ce faci însă cu alte paradigme? Cu alte adevăruri care se dovedesc a nu fi atât de adevărate?
De exemplu, ce faci cu personajul principal al acestei cărți? David Starr Jordan. Naturalist. O forță a naturii. Un descendent al lui Darwin, care a avut cele mai mari colecții de pești din lume: a bătut în lung și în lat toate oceanele planetei și a identificat și numit cele mai multe categorii de pești. Și extraordinar e că a părut s-o facă în ciuda haosului: o să citești cum colecțiile și munca lui de-o viață au fost distruse de mai multe ori – la propriu –, dar Jordan n-a făcut altceva decât să constate dezastrul și să spună: nicio problemă, mergem înainte.
Jordan a fost primul președinte al Universității Stanford și pare a fi definiția rezilienței, a capacității umane de a persevera în ciuda pierderilor și haosului.
Și totuși.Trebuie să știi ceva despre Lulu Miller. Două lucruri de fapt.
Primul ține de direcția pe care o imprimă jurnalismului ei. Într-un interviu spune așa despre munca ei de reporter de radio: „Cred că fiecare poveste de radio pe care am făcut-o vreodată se rezumă la mine încercând să aflu de la o altă persoană cum trece printr-o anumită chestie. Cum gestionează despărțirea asta. Cum trăiește cu o dizabilitate într-o familie care îi invalidează. Cum se împacă cu faptul că au gânduri otrăvite. Fiecare poveste e doar: cum faci?”
Asta înseamnă că vei citi o carte despre Jordan și pești, dar și despre Lulu și depresie, în care întrebarea călăuzitoare e „cum faci?”. Iar în spatele acestei întrebări stă alta, mai mare: „Cum facem să ne trăim viața ca să ne fie bine, dar și ca să fim buni?”
Al doilea lucru pe care trebuie să-l știi despre Lulu Miller ține de cum ajunge la răspunsuri la întrebările de mai sus. „Sunt mereu îngrijorată să nu pierd oamenii pe drum”, spune în același interviu. Așa că lucrează cu migală la suspans și la realitatea emoțională a personajelor ei. Caută acel loc în care realitatea sau descoperirea științifică se ciocnește cu emoția. Vrea ca povestea să fie când obraznică, când sobră, când explicativă. „Vreau să dau peste cap așteptările oamenilor despre ce va fi o anumită poveste.”
Asta înseamnă că vei citi o carte despre reziliența lui Jordan, dar și despre cum ea poate duce la grandoare, care poate duce la autoamăgire și la senzația că poate controla haosul din univers și de acolo la a încerca să impună ordine unde nu are ce căuta, ceea ce deschide niște sertare întunecate. Foarte întunecate. E și o carte despre cum Lulu și-a înfruntat depresia, dar și despre cum familia s-a confruntat cu dizabilitatea surorii ei, o formă de haos pe care, cât timp au încercat s-o controleze, a produs mai mult rău decât bine.
Nu e un spoiler să-ți spun că Lulu, scriitoarea, duce în această carte o luptă împotriva legilor universului: ordonează două povești mari de viață – a unui biolog celebru și a ei – care, teoretic, n-au ce căuta împreună. Și apoi se ia la trântă cu realitatea că, la scara vieții și întinderii universului, nu contăm.
La final, cade la pace cu ambele.
Nu putem controla haosul și, în schema mare a lucrurilor, nu contăm. Dar în a accepta asta poate sta o rețetă pentru speranță, scrie Lulu. Renunțând la obsesia ordinii, „m-am ales cu promisiunea că mă așteaptă și lucruri bune. Nu pentru că le merit. Nu pentru că am muncit pentru ele. Ci pentru că și ele fac parte din Haos la fel de mult ca distrugerea și pierderea. Viața, opusul morții. Evoluția, opusul degenerării”.