Cea mai recentă carte din Co-lecția de știință – Înțelepciunea lupilor – ne oferă o privire uimitoare asupra inteligenţei unei specii adesea greşit înţelese. Elli Radinger, specialista germană numărul unu în lupi, ne dezvăluie sfaturi de bună purtare și ne spune poveşti captivante, ilustrative pentru valori ca spiritul de familie, încrederea, răbdarea, abilităţile de conducere, grija, atitudinea în faţa nenorocirilor sau a morţii. Iată un fragment din introducerea cărții:
Pentru orice există un început. Pentru legătura mea specială cu lupii au fost trei „începuturi”: primul sărut al unui lup, primul lup sălbatic şi primul lup german.
Primul sărut l-am primit de la Imbo, un lup mascul canadian de şase ani, într-un ţarc cu lupi din America. Renunţasem la vechea mea viaţă de avocat independent. Faptele penale, litigiile pentru chirii şi divorţurile mă frustrau din ce în ce mai tare. În loc să lupt cu elan pentru triumful dreptăţii, mă chinuiam de la un termen la altul. Nu aveam detaşarea şi duritatea necesare unei bune avocate. Nu puteam şi nu voiam să-mi trăiesc toată viaţa aşa. Voiam să-mi împlinesc în sfârşit visul de o viaţă şi să îmbin dragostea pentru scris cu fascinaţia pentru lupi.
Fără studii de biologie, dar cu o doză zdravănă de pasiune şi optimism, mi-am depus candidatura la un curs practic de cercetare a comportamentului de la centrul de cercetare a lupilor din statul american Indiana. La discuţia preliminară, coordonatorul studiului, prof. dr. Erich Klinghammer, mi-a explicat că doar conducătorul haitei de lupi hotărăşte dacă un practician este angajat sau nu.
Dar cum te promovezi în faţa unui lup? Din fericire nu a trebuit nici să dansez, nici să cânt, nici să prezint alte numere artistice, dar jur că nici la Germanii au talent nu aş fi fost mai stresată – deşi aceasta este emoţia greşită când te întâlneşti cu un lup dintr-un ţarc, după cum spunea Klinghammer: „Trebuie să fii cât se poate de relaxată! Simte când eşti agitată”.
Încercaţi voi să rămâneţi relaxaţi când staţi faţă în faţă cu un pachet de muşchi blănos de 50 de kilograme, care vă fixează cu ochi galbeni imobili. În acel moment a trebuit să mă gândesc la ciobănescul meu, prietenul şi confidentul din copilărie. Bine. În fond, Imbo era şi el tot un câine mare – un câine foarte mare. Instrucţiunile de siguranţă mă pregătiseră pentru întâlnire şi îi asiguraseră din punct de vedere legal pe administratorii ţarcului. Am semnat o exonerare de responsabilitate cu următorul conţinut înfricoşător: Sunt conştient că există riscul să fiu rănit şi rănile să fie grave.
Astfel avertizată, am intrat în ţarcul de lupi cu doi îngrijitori, mi-am căutat o poziţie bună şi am tras adânc aer în piept. Apoi lumea mea s-a redus la lupul care plutea spre mine cu pas elegant de trap. Dungile argintii de pe blana lui luceau în soarele după-amiezii. Nările îmi inspirau adânc mirosul, urechile erau ridicate atent. Cu coada ochiului i-am văzut pe ceilalţi membri ai haitei lui Imbo cum stăteau la gard şi aşteptau. În mod evident erau nerăbdători să vadă dacă aveam să trec testul şi şeful avea să mă accepte. Şi eu la fel, pentru că doar aşa aş fi avut voie să mă înscriu la practică. Acum important era să trec peste următoarele secunde.
Filmul din capul meu a început să se deruleze cu încetinitorul. Picioarele din spate puternice ale lupului s-au lăsat un pic şi s-au pregătit de salt. Când a zburat spre mine şi eu i-am opus forţa mea, nu a mai existat cale de întors. Labele cât nişte palme mi-au aterizat pe umeri, iar colţii lui impunători erau la doar câţiva centimetri de faţa mea. Lumea s-a oprit în loc. Şi atunci m-a lins de câteva ori pe faţă cu limba lui aspră. Acest „sărut” a fost momentul în care am început să mă „droghez” cu lupi.
După ce am fost acceptată de Imbo, mi-am început practica în Wolf Park. Am învăţat tot ce se putea şti despre atitudinea şi comportamentului lupilor din ţarcuri, am crescut pui de lup cu biberonul şi am primit în următoarele luni numeroase dovezi umede de iubire de la Imbo şi restul haitei.
[…]
Asta a fost acum peste 20 de ani. De atunci am avut parte de peste 10 000 de vizionări de lupi. Uneori eram despărţiţi doar de câţiva metri. Nu m-am simţit niciodată ameninţată şi nu mi-a fost teamă. Pentru mine era un mare privilegiu să văd animalele aproape zilnic. Pentru a avea parte de aşa ceva, zburam de câteva ori pe an 10 000 de kilometri peste Atlantic, pentru că în Germania încă nu existau oficial lupi.
Să observi lupii în sălbăticie este o poveste fără sfârşit. Eşti acolo în momentul împerecherii, după puţine luni vezi cum se rostogoleşte rezultatul din peşteră pe picioruşele scurte, urmăreşti lupta celor mici pentru cel mai bun loc la „lăptăria” mamei, te bucuri de primele succese vânătoreşti timide (ura – un şoarece!), suferi cu ei când se rănesc, plângi când mor, râzi la glumele şi jocurile lor, le urmăreşti flirturile, până când cercul se închide şi totul se reia de la început.
Am marele noroc că lupii mă lasă să iau parte la viaţa lor – la vânătoare, împerechere sau la creşterea puilor. Aşa am observat că seamănă la comportament foarte mult cu noi, oamenii: sunt familişti grijulii, şefi de haită autoritari, dar drepţi, sprijinitori milostivi, adolescenţi nebuni sau glumeţi ridicoli. În plus, am aflat din observaţiile mele că lupul este un maestru excepţional, de la care am avea ce învăţa pentru viaţă. Haitele de lupi au devenit parte din mine. M-a schimbat faptul că le-am studiat atâta vreme comportamentul social complex. Concepte precum morala, responsabilitatea şi dragostea au căpătat un nou sens. Lupii sunt profesorii mei şi izvor de inspiraţie. Mă învaţă în fiecare zi să văd lumea cu alţi ochi – ai lor.
Fragment extras din introducerea cărții Înțelepciunea lupilor: Cum am sărutat un lup şi am devenit dependentă, de Ellie Radinger
