La garderobă pregătiseră o grămadă de boxeri albi mulați pentru mine. Purtasem astfel de boxeri timp de șapte ani în Malcolm in the Middle. Era hotărât să nu port așa ceva în Breaking Bad. Nu voiam să devină un articol de îmbrăcăminte care să mă caracterizeze.
I‑am mărturisit asta creatoarei de costume Kathleen Detoro. În scenariu scria că purtam boxeri albi mulați, dar, sigur, îmi putea face rost de niște boxeri normali.
Am căzut pe gânduri. Vince a scris că purtam boxeri mulați cu un scop. L‑am sunat.
— Vince, mai ții minte de ce ai scris că Walt poartă boxeri albi mulați?
— Nu mai știu. Mi‑am spus doar că ar fi o imagine amuzantă: un tip care conduce o rulotă doar în chiloți albi. Boxerii mulați sunt mai amuzanți decât boxerii normali.
Așa este, sunt mai amuzanți. De asta am ales să‑i port în Malcolm. Din întâmplare, eu eram următorul după ce băieții își probau hainele la garderobă. Am văzut câteva perechi de boxeri mulați albi pregătiți și mi s‑a părut logic ca Hal, un bărbat imatur, să poarte chiloți pentru copii. Îi alesesem pentru Hal. Dar Walt nu era Hal. Așa că de ce să port același tip de chiloți?
Alegerile, chiar și cele aparent minore, contează. Detaliile contează. Atunci mă gândeam la Walt și am realizat că boxerii mulați sunt un detaliu corect, o alegere adecvată, însă dintr‑un alt motiv: un bărbat în chiloți albi pentru copii poate fi amuzant, dar poate fi vrednic de milă.
Un personaj se construiește ca o casă. Fără o fundație solidă, fără o bază, ai încurcat‑o. Totul se va prăbuși. Un actor are nevoie de o calitate principală, de o trăsătură esențială pentru a înțelege un personaj. Totul se dezvoltă din acea sămânță.
Mi‑a fost greu să‑l înțeleg pe Walt mai întâi. Nu găseam o cale către esența lui. Era frustrant. Uneori, asta se întâmplă când abordezi prima dată un rol. Un personaj este dincolo de mine. Atunci trebuie să mă folosesc experiența mea de actor, bazată pe experiența personală, pe cercetare, talent și imaginație, și să încep să construiesc fundația. Fundația lui Hal am găsit‑o aproape imediat. Era frica. El este opusul lui Lois. Se teme să nu fie concediat, îi este frică de păianjeni, de înălțime. Când ceva nu mergea cum trebuie, Hal îți arăta ce anume nu funcționa corect. Era mai ușor de înțeles. După ce găseai caracteristica principală, porțile ți se deschideau. Înțelegeam restul mai repede. Walt era mai greu de citit. Walt era laconic. Așa că a durat mai mult. Am început să‑i pun mai multe întrebări lui Vince:
— De ce este profesor?
— Nu știu. Mama a fost profesoară. Iubita mea este profesoară. Am crezut că este o profesie potrivită pentru el.
M‑am gândit la asta. Walt era genial. Toți cei care i‑au fost alături în copilărie i‑au spus: limita e cerul. A luat doar note maxime. Era iubit de toată lumea. Profesorii, părinții, colegii, toți credeau că va ajunge cineva. Poți să‑ți alegi singur calea în viață. Poți să câștigi o mulțime de bani. Poți să descoperi tratamentul pentru cancer.
De ce nu a făcut aceste lucruri? De ce și‑a dat demisia de la Gray Matter Technologies, compania pe care a înființat‑o împreună cu prietenul său Elliot Schwartz, un proiect din care s‑ar fi îmbogățit? Se temea de eșec? Ce se întâmplă atunci când toată lumea din jur îți spune că ești predestinat să obții lucruri mărețe, că nu poți să dai greș, dar tu eșuezi? Este mai mult decât un eșec. Este o prăbușire. Este o catastrofă. Poate că Walt se temea de aceste lucruri. Poate că i‑a fost frică. Poate că a cedat.
Apoi am realizat cât de șiret a fost când a ales să devină profesor. De ce? Această meserie nu poate fi criticată. Putea să spună doar: „Nu am vrut să intru în lumea afacerilor. Vreau să transmit pasiunea mea generației următoare. Aceasta este vocația mea”. Pentru mulți, educația chiar este o vocație. Dar nu pentru Walt. El doar se ascundea. Dacă ar fi devenit șofer de camion, oamenii l‑ar fi criticat. Dar un profesor? De neatins.
Ceea ce nu ți se oferă ție, ca actor, trebuie să găsești de unul singur. Așa că am început să completez spațiile goale și asta m‑a condus către cauza principală a tuturor evenimentelor, la fundația lui Walt. Era deprimat. De asta nu reușeam să‑i găsesc centrul emoțional. Se închisese în sine. Nu era fricos. Nu era anxios. Nu era deloc. Fundația lui Walt era inerția. Depresia îi inhibase orice sentiment.
Normal, s‑a scris enorm despre depresie. Nu voiam să devin un expert. Sunt actor, nu psiholog. Însă, bazându‑mă pe cercetări, pe ceea ce gândisem și observasem – cred că părinții mei au suferit probabil de depresie –, mi‑am dat seama că depresiile se pot manifesta în două feluri.
Unul este dinăuntru spre exterior. Emoțiile se revarsă peste tot. Sub forma apatiei: Nu mă interesează nimic. Sau a furiei: Fosta mea soție mi‑a distrus viața. Sau a anxietății: Șeful meu mă va concedia.
A doua cale este să cobori în interior. Devii tăcut sau antisocial ori începi să iei medicamente inutile. Sau faci implozie. Asta s‑a întâmplat cu Walt. A făcut implozie și apoi, puf!, a devenit invizibil. Ducea o viață care nu lăsa urme.
După ce personajul mi se dezvăluie, tot restul se dezvoltă. Totul devine clar. Personajul nu mai este detașat de mine. Când sunt întrebat de la garderobă: „Ce părere ai de jacheta asta? De ochelarii ăștia de soare? De acești pantofi?”, eu știu toate răspunsurile. O cămașă Ralph Lauren? Nu. Fără mărci. Tipul ăsta se îmbracă de la Kmart. Sau de la Target, dacă vrea să se răsfețe. Așadar, să creăm această personalitate.
Majoritatea creatorilor de costume vor să lucreze cu materiale de calitate. Vor ca actorii să arate bine. Îmi imaginez că mulți actori vor să fie eleganți, fără să știe sau să realizeze că personajul lor nu poartă asemenea haine. Dar ar fi ridicol să îmbraci un personaj din clasa de mijloc în Louis Vuitton. Din fericire, creatoarea noastră de costume, Kathleen, era de acord cu mine în această privință.
Mă rad în cap, filmez nud, nu contează pentru mine. Este mult mai important pentru mine să tratez cinstit personajul pe care îl interpretez decât să mă dichisesc. Așa că m‑am pus în pielea lui Walt. M‑am îmbrăcat prost. Am luat în greutate. Fiecare aspect al lui Walt era o altă expresie a faptului că se dăduse bătut. Pantalonii largi de bumbac, jacheta de la Members Only, pantofii din piele întoarsă, coafura deplorabilă și mustața ridicolă. Boxerii albi mulați se potrivesc în această garderobă. Cu fiecare episod, Walt a căpătat mai multă încredere, am început să folosim lenjerie și îmbrăcăminte mai închisă la culoare. Însă, pentru început, boxerii mulați erau perfecți.
Cu toate că știam traiectoria generală a călătoriei lui Walt – de la bine la rău, de la domnul Chips la Scarface –, nu mi‑am imaginat vreodată cât de fascinant, cât de maiestuos și de convingător avea să fie serialul după cum avea să se întâmple în următoarele șase sezoane, cum avea să se schimbe totul.
Și nici nu m‑am gândit vreodată cât de dependenți vor deveni oamenii de serial, cât de obsedați. Privind în urmă, îmi dau seama că toate acestea au fost o parte a planului bine gândit al lui Vince. Capcana fusese pregătită de la bun început. Deși Walt nu mai avea grijă de el însuși, era totuși un familist, făcea tot ce putea, trăia de la un salariu la altul, ca atât de mulți dintre noi. La început, nu era un criminal, nu mai mult decât oricare dintre noi. Voia doar să lase ceva familiei lui înainte să fie răpus de cancer. Voia să părăsească această lume în condițiile pe care le alegea el.
Îți doreai să reușească. Apoi, dintr‑odată, asta însemna să‑ți dorești să reușească să facă și să vândă metamfetamină fără să fie prins. Apoi, o, Doamne!, l‑a omorât pe tipul ăla. Dar tipul voia să‑l omoare pe el. Normal, s‑a apărat. Ai fi făcut la fel în locul lui.
Până în momentul în care a lăsat‑o pe Jane, iubita lui Jesse, să moară, te zbăteai să scapi din acea capcană, însă era prea târziu, erai captiv. Îi căutai scuze. Erai evaziv, te întrebai: „Ce altceva putea să facă? Omoară sau lasă‑te omorât”. Te îndreptai spre abis.
Este ușor să faci pe moralistul când e vorba despre situații ipotetice, însă Walt se confrunta cu întrebări imposibile în timp real, iar tu, spectatorul, aveai acces la probleme lui. Erai în interior. Așa că simțeai ce simțea și el. Îl iertai, chiar dacă încălca legea, chiar și după ce a fost copleșit de dorința de a obține bani și putere. Chiar și după ce era clar că nu era motivat de grija pentru familia lui, ci de orgoliu.
Uneori făceam capcana mai atrăgătoare, te făceam să îl compătimești. Altă dată, doar te atrăgeam în capcană. Până când Walt a ajuns să otrăvească un copil, zona în care moralitatea era incertă a fost depășită, rămăsese doar o amintire încețoșată. Orice spectator în toate mințile ar fi trebuit să spună: „Naiba să‑l ia pe tipul ăsta. E nebun. E malefic”. Dar era prea târziu. Loialitatea publicului fusese câștigată.
Atât de mulți oameni mi‑au spus și încă îmi spun: „Te iubesc, dar te și urăsc”. Sau: „Te‑am urât. Dar nu puteam să mă abțin să nu‑mi doresc să reușești”.
Încercarea de a menține spectatorii descumpăniți, pregătiți să ne iubească și să ne și urască, necesita atenție, discuții și calcule meticuloase. Scena în care Walt o lasă pe Jane să moară? Nu așa a conceput‑o Vince Gilligan. Inițial, a crezut că Walt va fi un ucigaș mai activ, mai agresiv. John Shiban a scris episodul, iar Vince l‑a trimis studioului și televiziunii. Walt simțea numai dispreț față de Jane, deoarece îl făcuse pe Jesse dependent de heroină.
BREAKING BAD #212
„Titlu necunoscut” VERSIUNE PRELIMINARĂ 17.09.08
ÎN AFARA APARTAMENTULUI LUI JESSE — NOAPTEA TÂRZIU
Walt parchează în față. Donald l‑a ajutat să se răzgândească. S‑a întors ca să discute rațional cu Jesse. Bate la ușa din față:
— Deschide, vreau să vorbesc cu tine!
Niciun răspuns.
Walt înconjoară clădirea și se uită prin fereastra dormitorului: Jesse și Jane, întinși pe pat, spate în spate, sunt inconștienți din cauza heroinei. S‑a terminat cu „absolut niciun fel de droguri”. Walt clatină din cap, dezamăgit. Bineînțeles.
ÎN INTERIORUL APARTAMENTULUI LUI JESSE – DORMITOR – CONTINUARE
Walt bagă mâna prin gaura pe care a făcut‑o când a intrat prin efracție la sfârșitul episodului 11/2.
Deschide ușa și intră. Se așază pe marginea patului. Se uită la geanta de voiaj plină de bani.
Acum ce să fac? Să iau banii înapoi? Dacă fata este destul de nebună încât să cheme poliția și să le spună despre mine? Sau să le las banii și să plec o dată pentru totdeauna?
Lângă el, Jane începe să tușească. Scuipă un pic de vomă pe cearșafuri. (NOTĂ: rămâne inconștientă în tot acest timp.) Walt o privește pe Jane. Fața i se întunecă atunci când realizează: există o a treia cale. Întinde mâna și o atinge pe umăr. Un gest tandru, am putea presupune că vrea să o ajute. Până când, cu multă blândețe… o împinge pe Jane pe spate.
Walt se ridică și se trage în spate. Gravitația se ocupă de restul în timp ce voma lui Jane îi blochează traheea.
Gâl‑gâl‑GÂL!… gâl‑gâl… GÂL! GÂL!… GÂL!
În timp ce continuă să se sufoce, CAMERA SE MUTĂ LA: WALT, UCIGAȘUL, sprijinit de cel mai îndepărtat perete al dormitorului, o privește.
SFÂRȘITUL EPISODULUI
Când am citit prima dată scenariul, am fost șocat. Nu mai era cale de întoarcere după o asemenea faptă. Walt mai ucisese și în trecut, însă acțiunile lui violente puteau fi puse mereu pe seama instinctului de supraviețuire. Uciderea lui Jane l‑ar fi transformat într‑un criminal. Mai rău, chiar. Jesse era mai mult decât partenerul lui Walt, îi era ca un fiu. Iar Jesse o iubea pe Jane. Dacă Walt o rostogolea pe Jane pe spate, știind că avea să moară, asta ar fi fost cea mai diabolică trădare. Mi‑era teamă să nu ne pierdem spectatorii. Era greu să continui să susții un om care ar fi făcut așa ceva.
Nu am fost singurul șocat. Studioul și televiziunea au considerat că scena este un punct critic în involuția lui Walter White și erau îngrijorați că, în această fază destul de timpurie a transformării personajului principal – eram abia în al doilea sezon – o astfel de crimă ar fi făcut ca publicul să se întoarcă împotriva lui prea devreme și ar fi periclitat soarta serialului. Prea mult, prea devreme. I‑au comunicat aceste griji lui Vince, iar acesta a ascultat și și‑a dat seama că au dreptate. A creat o situație mai puțin malefică prin care Walt să fie implicat în moartea lui Jane.
Se știe că studiourile și televiziunile pot dilua procesul creativ cu notele lor. Deciziile sunt luate în comun, conservatorismul este la conducere. Însă niște perechi de ochi în plus care urmăresc intriga pot fi chiar utile și creatoare. În timpul filmărilor pentru Breaking Bad, studioul și televiziunea ne‑au ajutat să spunem o poveste mai bună.
Walt nu era un ucigaș cu sânge‑rece. Nu încă. Era doar un spectator neimplicat. A avut șansa de a o salva pe Jane, dar nu a acționat. A ezitat. Și a fost distrus.
Unul dintre lucrurile care au făcut serialul atât de convingător a fost lipsa unor limite etice clare. Nu existau puncte de turnură de necontestat. Și nici răspunsuri facile. Am lăsat povara alegerilor să atârne la fel de greu pe umerii publicului pe cât atârna și pe umerii lui Walt. Întrebarea implicită era: tu ce ai face dacă ai afla că mai ai doar doi ani de trăit? Ce ai face cu viața ta?
Cunoșteam perspectiva nuanțată a lui Vince asupra moralității când filmasem pentru Dosarele X. Totuși, în Breaking Bad, se ajunsese la un nivel cu totul diferit. Spectatorii trebuiau să decidă singuri ce acțiuni erau acceptabile, având în vedere circumstanțele, și ce anume era pur și simplu condamnabil. Cel mai probabil, nu era vorba despre un moment anume, ci despre o serie de situații în care nu mai empatizai cu anumite personaje, ci cu altele.
Pentru mine? Degradarea morală a lui Walt nu începe când o privește pe Jane cum moare. Nici uciderea lui Mike, partenerul temporar al lui Walt, nu este un punct de turnură. Pentru mine începe chiar din primul episod.
Walt are ghinion. Din punct de vedere emoțional, se află undeva într‑o zonă moartă și când se confruntă cu un prognostic final – doar doi ani de trăit – lasă totul să iasă la iveală: milă, furie, disperare. Pe măsură ce timpul se scurge, acele sentimente inițiale ard și lasă în urmă reziduuri toxice, un combustibil vâscos care îi permite să se comporte necugetat și arogant, să compromită tot ceea ce prețuia și să pună în pericol oamenii pe care îi iubește cel mai mult: familia sa.
Caracterul se formează și este dezvăluit când suntem supuși unor teste, când suntem forțați să luăm decizii sub presiune. Aceste teste ne pot face mai puternici sau ne pot evidenția slăbiciunile și ne pot distruge. Walt pică acest test. Înțeleg de ce: tentația, umilința, dorința de a simți că a trăit cu adevărat, de a se simți ca un bărbat adevărat, dorința de a părăsi lumea așa cum vrea el, de a‑și controla propriul destin. Indiferent din ce cauză, Walt dă greș.
Provocarea pentru serial și pentru mine, ca actor, a fost următoarea: cum putem justifica parcursul lui Walt, cum îl putem face credibil și familiar? Walt nu putea să se transforme brusc dintr‑un depresiv inofensiv într‑un nenorocit fără scrupule care otrăvește un băiețel. Răspunsul: o făceam treptat. Trebuia să ne mișcăm cu grijă, să ordonăm secvențele cu atenție. Să facem totul pe rând.
De aceea, serialul de televiziune a fost formatul perfect pentru această poveste. Într‑un film, ai fi fost obligat să faci salturi mari, să comprimi timpul și să trunchiezi poveștile. Această înghesuire a secvențelor ar fi compromis credibilitatea. Publicul l‑ar fi respins.
Ritmul în care a progresat Breaking Bad a fost intenționat. Treptat, am pus la încercare publicul tot mai mult. Dacă am pierdut spectatori? Probabil. Nu poți păstra fiecare spectator pe parcursul a șase sezoane. Însă foarte mulți ne‑au fost alături până la capăt. Audiența serialului a crescut exponențial de‑a lungul anilor, peste tot în lume. În Brazilia, în Germania, în Australia. Când am început, eram un serial‑cult. La sfârșit, eram de neoprit. Vindeau pălării Heisenberg, uniforma alter‑egoului întunecat al lui Walt, la tarabele din souq‑urile (n.t.: un souq (scris și souk) este un tip de piață sau bazar) din Maroc. Vindeau pernuțe cu silueta lui Heisenberg pe străzile din São Paolo. În New York puteai cumpăra zahăr candel colorat într‑o nuanță minunată de acvamarin, pentru a semăna cu produsul lui Walt, metamfetamina albastră. În Albuquerque, cineva a înființat o afacere de succes: transporta turiștii în locurile în care se filmase Breaking Bad. Fanii se duceau la „reședința White” din Albuquerque pentru a arunca pizza pe acoperiș, cum făcuse Walt într‑un episod. Vince a fost nevoit să facă o declarație publică prin care le cerea fanilor să nu‑i mai deranjeze pe Fran și pe Lois, sărmanul cuplu (care fusese atât de amabil și primitor cu toată lumea din distribuție și din echipa tehnică) care locuia acolo. „Nu este nimic amuzant, original sau fantastic în a arunca pizza pe acoperișul unei doamne. Pur și simplu, nu este amuzant. Au mai făcut‑o și alții. Nu ești tu primul.”
via GIPHY
Mania inspirată de serial nu avea termen de comparație. Povestea nu era pe placul tuturor, dar rareori am auzit pe cineva care să o urmărească cu neatenție, intermitent. Fanii se uitau la episod după episod, ore în șir. Apariția unor servicii de streaming, ca Netflix, le‑a oferit oamenilor șansa de a‑și injecta Breaking Bad direct în vene. Fiecare episod era continuarea directă a celui anterior și, înainte să‑și dea seama de ce se întâmplă, spectatorii terminau câte un sezon întreg în câteva zile. La un moment dat mi se părea că o întreagă națiune Breaking Bad era trează la trei dimineața, spunându‑și: ÎNCĂ UN EPISOD. Fanii au pierdut săptămâni întregi uitându‑se la serial și mulți dintre ei, insomniaci, au înnebunit puțin. Serialul își aducea publicul într‑o stare similară cu cea a lui Heisenberg: scăpat de sub control.
Sincer, când Vince mi‑a spus că voia să‑l transforme pe Walt din personaj pozitiv în personaj negativ, m‑am întrebat dacă spectatorii aveau de gând să accepte așa ceva. Până la urmă, nu doar că au acceptat. Au devenit dependenți.
via GIPHY
Fragment extras dinO viață în roluride Bryan Cranston. Credit foto sus: Sony Pictures Television.
