Charles Handy este unul dintre giganții gândirii de business contemporane, prima personalitate recompensată de Thinkers 50 cu Lifetime Achievement Award pentru impactul de lungă durată pe care l-a avut în felul în care oamenii se raportează la management, după o îndelungată carieră ca manager, profesor şi autor.
A doua curbă. Să gândim diferit despre viitor, cea mai recentă carte a lui, adună eseuri în care aplică ideea celei de-a doua curbe unei serii de probleme: de la capitalism şi guvernare până la educaţie şi definiţia vieţii bune. Nu este o carte care să fie citită neapărat din scoarţă în scoarţă, ci trebuie savurată în funcţie de interesele fiecăruia dintr-un anume moment. 
Charles Handy: Această carte este adresată noii generaţii. Cea mai plăcută îndeletnicire a mea este aceea de a dezbate cu prietenii în jurul unei mese de cină, la care există vin din abundență. Putem să ne schimbăm lumea discutând unii cu alţii. Dacă această carte scurtă poate fi stimulentul mai multor astfel de conversaţii, mă voi simţi mulţumit. Însă scopul meu este acela de a stimula, nu de a prescrie, pentru că ştiu prea bine că diavolul sălăşluieşte în detalii, iar alţii vor cunoaşte detaliile mai bine decât mine.
Ce este a doua curbă? Îl lăsăm pe Charles Handy să explice mai jos, printr-un fragment extras din cartea A doua curbă:
Curba sigmoidală este o curbă în formă de S culcat, care arată cam aşa:
Curba sigmoidală este un concept matematic. Folosită ca metaforă, aceasta reprezintă o expresie familiară pentru multe concepte. Expresiile „curbă de învăţare” şi „înaintea curbei” fac referire la această curbă sigmoidală şi multe afaceri o folosesc atunci când fac proiecţii despre viitor. Însă nu este mereu luat în calcul faptul că reprezintă mult mai mult decât acest lucru. Reprezintă linia tuturor lucrurilor umane, a propriilor noastre vieţi, a organizaţiilor şi a afacerilor, a guvernelor, imperiilor şi alianţelor, a democraţiei efective şi a multelor şi variatelor sale instituţii.
În fiecare caz există sau a existat o perioadă iniţială de investiţii – fie că au fost financiare, educaţionale (în cazul propriilor noastre vieţi) sau de încercare şi experimentare –, o perioadă în care eforturile depuse depăşesc rezultatele, atunci când linia S-ului merge în jos. Mai multe investiții decât profituri. Apoi, pe măsură ce rezultatele încep să iasă la suprafaţă, iar indiciile de progres apar, linia urcă. Dacă totul merge bine, atunci linia continuă să urce, dar vine vremea când în mod inevitabil curba ajunge în vârf şi începe să coboare. Coborârea poate fi prelungită şi, de multe ori, aşa este, dar uitarea aşteaptă la finalul acesteia.
Se pare că nu există vreun mod de a scăpa de curba sigmoidală. Singura variabilă este lungimea curbei. Imperiul Roman a durat 400 de ani, dar, în cele din urmă, a ajuns la un sfârșit. Alte imperii au rezistat cu mult mai puţin înainte de a se scufunda, precum Imperiul Britanic, ceea ce se va întâmpla cu siguranță și în cazul Imperiului American. Guvernele şi dictaturile îşi ating, în cele din urmă, sfârșitul. La o scară mai mică, afacerile rezistau în medie 40 de ani înainte de a se prăbuşi sau a fi preluate; acum durata medie de viaţă pare să fi scăzut până la doar paisprezece ani. Viteza curbei pare să se mărească, deşi noi am reuşit să ne întindem curbele vieților personale până la 90 de ani sau mai mult. Totuşi există un fel de uitare la final. S-ar putea să fie o perspectivă deprimantă.
Dar nu ar trebui să fie aşa. Întotdeauna poate exista o a doua curbă, care arată cam aşa:
Îmi veți da dreptate, dar îmi veți semnala o problemă. Aspectul neplăcut şi, de multe ori, fatal al acestei a doua curbe este că ea trebuie să înceapă înainte ca prima curbă să ajungă în vârf. Doar atunci există suficiente resurse – de bani, timp şi energie – pentru a acoperi acea cădere iniţială, perioada de investiţii. Dacă încerci să desenezi a doua curbă ca una care debutează după atingerea vârfului, atunci când acea primă curbă începe să coboare, planul nu va funcţiona pe hârtie sau în realitate; a doua curbă nu ajunge niciodată suficient de sus, dacă nu îi oferiți un impuls serios și ferm.
[…]
Gândirea de tip a doua curbă apare greu atunci când vremurile sunt dificile. În afaceri, ar putea presupune să intrați în competiţie cu voi înșivă, chiar să vă canibalizați produsul existent. Aplicați această metodă când vremurile sunt bune; înainte de declin.
Steve Jobs de la Apple a fost, după toate declaraţiile, un om cu care se colabora greu, dar era expertul în identificarea celei de-a doua curbe. Până ce calculatorul Macintosh să ajungă un succes dovedit, Jobs şi echipa sa creativă plănuiau deja să intre în afacerile cu muzică prin intermediul iPod-ului. Atunci când produsul a început să domine piaţa, Jobs avea deja schițele de design al iPhone-ului, un produs nou pentru o afacere foarte diferită, care a fost urmat, odată ce a avut succes, de iPad. Fiecare curbă nouă a fost concepută înainte ca precedenta să ajungă în vârf. Fiecare curbă nouă a crescut din ultima, dar a vizat o piaţă foarte diferită – la prima vedere, era un risc mare, dar pentru Jobs era o nouă curbă logică. Astăzi, produsele Apple par să fie o familie continuu interconectată, dar acest lucru nu era nici inevitabil, nici previzibil. Va continua Apple să aplice gândirea de tip a doua curbă? Timpul ne va spune, deoarece această mentalitate nu este uşor de aplicat. Necesită imaginaţie, intuiţie şi instinct mai mult decât analiză raţională. Apoi, pentru a acţiona în baza ei, aveți nevoie de curaj pentru a păşi în necunoscut atunci când toate semnalele şi toţi cei din jurul vostru vă spun că nu trebuie s-o faceți.
Într-un alt domeniu şi într-un alt joc, Alex Ferguson, legendarul manager al Clubului de Fotbal Manchester United, a avut grijă să aducă noi talente înainte ca jucătorii actuali de top să treacă de vârf, chiar dacă ocazional acest lucru a însemnat să piardă staruri care mai aveau ceva timp de jucat. Din nefericire, va fi mereu dificil să-i menţii implicaţi pe creatorii primei curbe în timp ce construieşti viitorul sub ei. Răspunsul evident este să-i ajuţi să-şi creeze ei înşişi începuturile unei a doua curbe proprii, dar nu înainte ca propria voastră a doua curbă să fi fost stabilită. Temporizarea reprezintă totul. O mare parte din succesul prelungit al lui Alex Ferguson s-a datorat temporizării corecte a celei de-a doua curbe. Nu ar fi putut să ridice clubul în topurile lumii fotbalului şi nici să-l fi menţinut acolo 27 de ani, dacă nu ar fi condus curbele sigmoidale, deşi, bineînţeles, nu cunoștea acest concept. La fel cum Monsieur Jourdain al lui Molière a aflat că vorbea în proză de 40 de ani fără să ştie, tot atât de mulţi oameni de succes s-au reinventat pe ei sau organizaţiile lor fără să cunoască acest concept. Din nefericire, privind în retrospectivă, Alex Ferguson a eşuat la final. Şi-a dat demisia atunci când clubul ajunsese deja în vârf, lăsându-şi succesorul să construiască o nouă curbă atunci când precedenta începuse deja să coboare. Dacă Ferguson ar fi plecat cu doi ani înainte, atunci progresul înregistrat de club la acel moment i-ar fi putut oferi timpul necesar pentru a construi credibilitatea noului lider şi şansa de a începe o curbă nouă.
[…]
În această carte voi sugera că multe dintre modalităţile noastre tradiţionale de dezvoltare necesită o gândire de tip a doua curbă – însuşi capitalismul, economia şi modul în care o măsurăm, educaţia, munca şi modul în care este organizată, căsătoriile şi familiile, democraţia şi guvernul. Nu este obiectivul meu, nici nu este de competența mea, să prescriu detaliat cum ar trebui să arate următoarea curbă sau cine ar putea să o creeze pe a doua. Obiectivul meu este doar să lansez provocări şi să pun întrebări şi, ocazional, să ofer sugestii. Vreau ca lumea în care nepoţii mei vor trăi să fie un loc diferit şi mai bun. Dacă sugestiile mele par să fie afronturi, greşite sau periculoase, atunci cu atât mai mult. Dacă ideile din această carte generează discuţii între colegi şi prieteni şi dacă acţionează ca un declanşator pentru ca unii oameni să înceapă să se gândească la cea de-a doua curbă, atunci voi fi foarte mulţumit.
Gândirea de tip nou nu reprezintă privilegiul celor aflaţi la conducere. Deseori, aceştia sunt prea obişnuiţi cu modalităţile cunoscute, cu acea primă curbă, pentru a concepe că ar putea să existe o altă cale. Gândirea ar putea şi ar trebui să înceapă cu noi înşine. Sunt sigur că fiecare dintre noi poate face diferenţa – în propriile noastre vieţi, în vieţile celor din jurul nostru, mai ales în cele ale familiilor noastre, în instituţiile din care facem parte, în comunităţile în care locuim şi chiar în ţările ai căror cetăţeni suntem. Una dintre greşelile noastre este că suntem prea modeşti, prea predispuşi să credem că cei aflaţi la putere ştiu mai bine ce fac decât noi. Credeam acelaşi lucru – până i-am învăţat pe unii dintre ei și atunci am ştiut că cei mai mulţi dintre ei erau la fel de obişnuiţi ca şi noi. Dacă vrem să vedem o societate mai bună, trebuie să începem să facem schimbări în propriile vieţi. A doua curbă este şansa noastră de a remedia orice deficienţă a primei curbe, de a ne îndrepta şi de a demonstra că am învăţat din trecut pentru a crea un viitor mai bun.
