În copilărie şi în adolescenţă am auzit foarte des cuvântul geniu.
Tata era cel care îl aducea mereu în discuţie. Îi plăcea să spună, fără prea mare legătură cu contextul: „Ştii, nu eşti vreun geniu!“. Această sentinţă putea fi pronunţată în timp ce luam cina, în mijlocul unei pauze de reclame sau după ce se tolănea pe canapea, cu Wall Street Journal în mână.
Nu-mi amintesc cum îi răspundeam. Poate pretindeam că nici nu îl auzeam.
Gândurile tatălui meu se îndreptau frecvent către geniu, talent şi către persoanele mai înzestrate decât altele. Îl preocupa extrem de mult cât de inteligent era el. Îl preocupa extrem de mult cât de inteligentă era familia lui.
Iar eu nu eram singura problemă. Tata era de părere că nici fratele meu, nici sora mea nu erau tocmai genii. După standardele lui, niciunul dintre noi nu se putea compara cu Einstein. Aparent, asta era o mare dezamăgire. Tata se temea că acest handicap intelectual avea să ne limiteze reuşita în viaţă.
În urmă cu doi ani, am fost suficient de norocoasă încât să mi se acorde Premiul MacArthur, cunoscut şi sub numele de „bursa geniilor“. Pentru această bursă nu depui cerere. Nu îi rogi pe prieteni sau pe colegi să te nominalizeze. În schimb, o comisie secretă, care include oameni de top din domeniul tău, decide că faci o muncă importantă şi creativă.
Când am primit telefonul neaşteptat care mi-a comunicat această veste, prima mea reacţie a fost una de recunoştinţă şi uimire. Apoi m-am gândit la tata şi la diagnosticul lui simplist privind potenţialul meu intelectual. Nu greşise; nu am câştigat Premiul MacArthur pentru că am fost cu mult mai deşteaptă decât colegii mei psihologi. În schimb, el avea răspunsul corect („Nu, nu este.“) la întrebarea greşită („Este ea un geniu?“).
Între telefonul primit de la MacArthur şi anunţul oficial a trecut aproape o lună. În afară de soţul meu, nu am avut voie să spun nimănui. Asta mi-a dat răgazul să meditez la ironia situaţiei. O fată căreia i s-a tot repetat că nu este genială a sfârşit prin a primi un premiu exact pentru genialitate. Premiul i s-a acordat pentru că a descoperit că realizările noastre s-ar putea să depindă mai mult de pasiune şi de perseverenţă decât de talentul înnăscut. Între timp, ea a strâns titluri academice de la câteva şcoli destul de pretențioase, chiar dacă în clasa a III-a nu obţinuse rezultate suficient de bune pentru a fi selecţionată în programul pentru copiii talentaţi şi supradotaţi. Părinţii ei sunt imigranţi chinezi, dar nu i-au ţinut predici despre salvarea venită din munca asiduă. Contrar stereotipurilor, habar nu are să cânte la pian sau la vioară.
În dimineaţa când s-a făcut anunţul oficial despre bursa MacArthur, m-am dus acasă la părinţii mei. Mama şi tata auziseră deja ştirea şi vorbeau la telefon cu mai multe „mătuşici“ care sunau încontinuu să-i felicite. Într-un final, când telefonul s-a oprit din ţârâit, tata s-a întors către mine şi mi-a spus: „Sunt mândru de tine“.
Aş fi avut atâtea să-i răspund, dar m-am limitat să îi spun: „Mulţumesc, tati“. N-avea rost să răscolesc trecutul. De altfel, ştiam că el chiar era mândru de mine.
Şi totuşi o parte din mine îşi dorea să călătorească înapoi în trecut, pe vremea când eram mică. Aş fi avut atâtea să-i răspund. Mi-ar fi plăcut să-i spun: „Tati, tu spui că nu sunt genială. Nu te contrazic. Cunoşti o grămadă de oameni mai deştepţi decât mine“. Îmi imaginez cum ar fi dat din cap cu seriozitate. „Dar lasă-mă să-ţi explic ceva. Când voi fi mare, îmi voi iubi munca aşa cum ţi-o iubeşti şi tu pe-a ta. Nu voi avea doar o meserie; voi avea o vocaţie. Voi încerca să mă autodepăşesc în fiecare zi. Când voi fi înfrântă, o voi lua de la capăt. Poate că nu sunt cea mai inteligentă persoană din încăpere, dar mă voi strădui să fiu cea mai determinată.“
Şi, dacă el m-ar fi ascultat în continuare, aş fi adăugat: Pe termen lung, tati, grit s-ar putea să conteze mai mult decât talentul. Mulţi ani mai târziu, am adunat dovezile ştiinţifice ca să-mi susţin viziunea. Mai mult, ştiu că grit este o trăsătură variabilă, nu fixă, iar cercetările mi-au oferit idei revelatoare despre cum poate fi cultivată.
Grit este un termen psihologic care reprezintă contribuţia ştiinţifică a autoarei: o combinaţie fericită între pasiune şi perseverenţă.
Angela Lee Duckworth a absolvit Universitatea Harvard cu o diplomă în neurobiologie. Ulterior, a făcut un master în neuroștiințe la Oxford și un doctorat în psihologie la Universitatea din Pennsylvania. În 2013, a câştigat premiul MacArthur, cunoscut şi ca „bursa geniilor”. În prezent este profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania şi fondator și director științific al Character Lab, o organizaţie nonprofit a cărei misiune principală este să analizeze progresele înregistrate în ştiinţa şi practica dezvoltării caracterului la copii. A fost consilier pentru Casa Albă, Banca Mondială, echipe din NBA şi NFL, precum şi pentru preşedinţii unor companii din topul Fortune. Grit: Puterea pasiunii și a perseverenței este prima sa carte.
Angela explică în câteva minute în TED talk-ul de mai jos conceptul grit și de ce contează:
Cartea Grit: Puterea pasiunii și a perseverenței detaliază rezultatele cercetărilor autoarei pe care le menționează în clipul de mai sus, ne testează cât de gritty suntem, dar și cum putem dezvolta și cultiva această calitate în noi sau copiii noștri.
Link-uri a-sortate:
Începând cu luna mai, data lansării cărții în original, Grit se menține pe locul 1 în top New York Times bestsellers – secțiunea business!
Ascult-o pe Angela în podcastul lui Stephen Dubner, Freakonomics Radio: How to Get More Grit in Your Life
Interviu CBS This Morning: Don’t Follow, Foster Your Passion
O conversație între Amy Cuddy, autoarea cărții Prezență, și Angela Duckworth: video sau text
O recenzie animată a cărții
