Cartea semnată de Steve Hilton împreună cu Scott Bade și Jason Bade – Mai uman. Crearea unei lumi în care oamenii se află pe primul loc avansează o multitudine de studii de caz din diverse arii de interes: politici de guvernare, învățământul, sănătatea, hrana consumată de oameni, creșterea copiilor, inegalitatea din societatea noastră, infrastructura verde sau cum ne raportăm la natură, spațiile personale și publice, sărăcia. Un must-read pentru oamenii de CSR și pentru cei care vor să influențeze în bine o comunitate.
Fragmentul de mai jos este extras din capitolul 2 – Școlile:
Calitatea educației ar fi mult mai ridicată în cazul în care controlul ei ar fi descentralizat cât mai mult posibil. Pentru a vedea cât de mult succes poate avea acest model, priviți nu mai departe de Finlanda, patria unuia dintre cele mai de succes – și descentralizate – sisteme de învățământ din lume.
Școlile sunt „democrații la scară redusă“, potrivit expertului finlandez în educație Pasi Sahlberg, singurele aspecte centralizate referindu‑se la cerințele profesionale pentru pregătirea profesorilor și la standardele referitoare la rezultatele procesului de învățare (nu metodele de predare sau rezultatele la teste). Profesorilor și directorilor de școală li se asigură o libertate de acțiune imensă în elaborarea propriilor programe școlare, pentru că își cunosc cel mai bine propriii elevi și condițiile locale.
Poate că în multe împrejurări ideologii ar fi îngrijorați de acordarea unei încrederi atât de mari furnizorilor de educație la nivel local. Oficialii finlandezi au rezolvat această dilemă prin numirea în funcții, de la bun început, a celor mai competenți oameni. Oamenii competenți nu au nevoie de dictate autoritare birocratice pentru a face ce trebuie, ei fac ce trebuie pentru că sunt responsabili și pentru că sunt competenți, iar Finlanda este o țară a profesorilor evident competenți. An de an, Finlanda atrage noi profesori dintre cei mai buni absolvenți. A preda în Finlanda este atât de competitiv, încât doar unul din zece aplicanți este acceptat pentru pregătire (există doar opt universități acreditate). Toți profesorii finlandezi trebuie să obțină o diplomă de master care include teoria pedagogiei și este bazată pe cercetare. Așteptarea este ca toți profesorii să învețe nu doar să predea, ci și să învețe – și să inoveze și să împărtășească ce descoperă – pentru restul carierelor lor. În Finlanda, profesoratul este o carieră profesională foarte respectată, asemănătoare cu cea de medic, avocat sau arhitect (un sondaj chiar a clasat profesoratul înaintea acestora trei, ca fiind „profesiunea de vis“).
A avea profesori buni nu doar că le permite ideologilor să aibă încredere în ei fără să‑și extenueze elevii cu teste; inexistența testelor este ceea ce îi atrage de la bun început pe cei mai buni profesori. Este „o cultură a încrederii reciproce“, a explicat Sahlberg. Deși urmărirea transparenței și responsabilității le asigură politicienilor și părinților mai multe informații, generează și suspiciune, o morală îndoielnică și un cinism profesional. Din acest motiv, înainte să intre la liceu, elevii finlandezi nu au nicio experiență în parcurgerea de teste cu miză ridicată, progresul fiind, în schimb, analizat în mod diferențiat de profesori în funcție de caracteristicile și abilitățile elevilor.
Așadar, ce se întâmplă când acorzi libertate unor profesori foarte calificați și respectați, fără teste standardizate care să‑i responsabilizeze? Obții un sistem de învățământ fantastic. Deși majoritatea educatorilor finlandezi cred că examenele PISA măsoară doar o mică parte din ce este important (unul dintre motivele pentru care preferă testele nestandardizate este acela că permit alocarea a mai mult timp subiectelor „periferice“, precum arta și muzica), țara obține scoruri din ce în ce mai bune la ele, adesea situându‑se pe primele două locuri la matematică, științe și citire de la începutul anilor 2000 încoace.
Cu toate acestea, elevii finlandezi de cincisprezece ani petrec mai puțin timp făcând teme (aproximativ 30 de minute zilnic) sau stând în clasă decât colegii lor din alte țări. Iar profesorii petrec, anual, cu aproximativ 500 de ore mai puțin în clasă decât omologii lor americani. Ei înțeleg că, atunci când calitatea este ridicată, iar circumstanțele corecte, mai puțină predare poate însemna mai multă învățare, întrucât, oricum, majoritatea elevilor pot absorbi mai mult într‑un format pasiv de curs. Trebuie să iasă și să exploreze, să investigheze și să discute cu colegii lor. (Practica standard în Finlanda este să trimiți copiii afară la fiecare 45 de minute, într‑o pauză nestructurată de 15 minute, unde se pot aerisi și pot practica socializarea și explorarea.) Poate acesta este motivul pentru care doar 10% dintre elevii finlandezi resimt anxietate când își fac tema la matematică acasă, față de peste jumătate din colegii lor francezi sau japonezi.
Dar ce fac profesorii cu timpul lor „liber“? Își elaborează și îmbunătățesc programa, se implică în susținerea socială a elevilor, colaborează cu părinții, lucrează cu alți profesori și colegi la diverse îmbunătățiri ale școlii și concep și implementează diferite evaluări pentru plan local. Și continuă să învețe cum pot preda mai bine. Nu uitați, profesorii finlandezi sunt și, prin formare, cercetători educaționali, așa că nu încetează niciodată să experimenteze și să învețe unii de la alții, ca să nu mai vorbim de faptul că urmăresc mereu alte țări și alte domenii pentru a vedea ce lucruri noi pot aduce și testa. Există un sentiment colectiv de colaborare și rivalitate amicală – fiecare vrea să facă o treabă mai bună și se mândresc știind că au ridicat nivelul sistemului.
[…]
Steve Hilton a fost unul dintre principalii consilieri ai lui David Cameron până în 2012, când a plecat în State și a început să lucreze la manuscrisul Mai uman. Acum este profesor la Universitatea Stanford și e cofondator și CEO al Crowdpac – un start-up din Silicon Valley care activează în domeniul politic. Pe scurt despre carte, în videoclipul de mai jos:
