Category

Invitat pe blog

Cristian Lupșa despre procesul învățării

By | Invitat pe blog

Timp de mulți ani, miza mea la școală era să fiu perfect. 10 pe linie, spuneam. Suna bine și suna bine și acasă. Dacă nu greșesc, s-a întâmplat în primii trei ani de școală, de altfel singurii în care am luat premiul I. În clasa a IV-a am luat premiul II și nimic nu a mai fost la fel. Educația era o competiție, una la scară mică, ce-i drept, noi între noi, în clasa A de la o școală generală din Târgu Mureș, apoi mai târziu, într-un liceu despre care se spunea că are pretenții. În teorie, eram acolo ca să învățăm. În realitate, învățarea însemna să-i zdrobim pe ceilalți și să obținem laudele profesorilor, care își căutau echipe pentru olimpiade, și ale părinților, care ne voiau vârfurile clasei.

Ăștia eram majoritatea. Încă suntem. Mergem la școală pentru premii și glorie și liniștea pe care o obții odată cu notele mari. Invidiem uneori aparenta lejeritate a celor cărora nu le pasă, care abia dau pe la școală sau care adună note mici pentru că sunt împotriva sistemului, dar nu vrem să fim ca ei. Mai important, nu vrem să fim cei care se scaldă la mijloc de clasament, anonimi, cu note de șapte și opt, o rețetă sigură pentru mediocritate.
Sau, mă rog, așa am fost învățați. N-am fost învățați să învățăm, însă am fost învățați să măsurăm, fals, cât de educați suntem prin ce note am dus acasă. Pentru majoritatea, educația era o competiție pe care o câștigau cei mai harnici (sau cei mai tocilari, în funcție de cine vorbea despre ei). Puține erau familiile și puțini erau profesorii care să ne învețe că educația este despre fiecare dintre noi, că este o un privilegiu, că este un mijloc și nu un scop și că faptul că astăzi am memorat ceva sau am deprins o metodă nouă de calcul nu înseamnă că știm să învățăm și nici că educația ne va izbăvi.

Abia acum pricep ce-mi fusese odată imposibil: că mama și-a asumat un risc în familia ei când le-a spus părinților că vrea să continue liceul cu o facultate și că, după ce a picat prima oară admiterea, a trebuit să spele un an sticle în fabrică, ca să ducă bani acasă. Sau că tata s-a aventurat și el la facultate pentru prima dată în familie, ducând cu el povara unei neam cu puțină istorie în educație. Pricep acum și că am avut alături colegi care erau tot prima generație din familiile lor care au ajuns dacă nu la liceu – deși au fost și astfel de cazuri –, atunci cu siguranță la facultate. Erau colegii care nu vorbeau despre satele din care au venit, despre motivele pentru care locuiesc la internat sau stau la cămin, despre hainele lor modeste sau nepotrivite cu orice era ultimul val, iar noi, ceilalți, nu înțelegeam. Pentru noi, cei privilegiați, noi, cei dintr-a doua sau chiar a treia generație de „oameni cu școală”, scopul era să vii să lupți și să învingi: note mari, statut social, putere.

N-am avut noroc de niciun profesor care să ne arate educația altfel.

Recent, un mentor ne-a adus la redacție o fabulă despre învățare, unde un maestru și elevii lui vizitează diverse triburi ca să vadă ce știu aceștia despre foc și care eșuează pe rând în încercarea de a-i învăța să se raporteze altfel la el. „Trebuie să înveți să educi”, le spune la un moment dat învățatul, după ce toate triburile i-au alungat din diverse motive, „pentru că oamenii nu vor să fie educați. Dar întâi trebuie să educi oamenii să învețe. Chiar înainte de asta, trebuie să-i înveți că mai sunt încă lucruri de învățat.”

Ultima parte e atât de simplă în teorie și atât de dificilă în practică: să înveți că mai sunt lucruri pe care nu le-ai învățat. Implicit, să accepți că sunt lucruri pe care nu le știi. Să fii smerit în fața a ceea ce are lumea să-ți ofere, pentru că nu doar că nu le știi pe toate, ci mai ales pentru că acele competiții pe note câștigate în 10 ani din școală nu spun mai nimic despre cât de bine stăpânești poveștile și înțelesurile lumii.

Despre smerenie, despre educație ca izbăvire și despre speranța că putem deveni altcineva învățând este și Învățare. Tara Westover a crescut în munții din Idaho, într-o familie mormonă fundamentalistă, cu un tată care disprețuia orice serviciu public – mai ales educația – și o mamă care credea că antibioticele sunt munca diavolului, așa că făcea tincturi de plante și uleiuri esențiale.

Tara era cea mai mică din cei șapte copii, iar ultimii patru n-au avut certificate de naștere până târziu; Tara, abia la 9 ani. N-a făcut nicio zi de școală formală până când a ajuns la facultate și, chiar și atunci, în ciuda familiei care considera educația o spălare pe creier făcută de guvern și de societăți secrete, plus o încălcare a misiunii date femeii de către Dumnezeu: să rămână modestă și supusă întreaga ei viață.

Povestea modului în care a scăpat Tara – nu doar de fundamentalismul familiei, ci și de brutalitatea vieții din umbra muntelui, unde frați de-ai ei și-au pierdut ochi, degete, și-au crăpat capul, s-au deformat după arsuri – e subiectul acestui volum autobiografic, care e atât o poveste despre familie și responsabilitățile pe care le avem față de ea, cât și despre cum te poate aduce educația mai aproape de tine.

Citind, m-am gândit la mulți dintre foștii mei colegi de școală, la prieteni și mai ales la colegii și colaboratorii mei de la DoR, din ultimii ani. Cât de diferite au fost drumurile pe care le-am parcurs fiecare și cum, pentru mulți dintre ei, „educația”, în sensul larg al anilor de formare, n-a fost ce fusese pentru mine, și anume ani de competiție academică: unii nu doar că s-au contrat cu familiile, ba chiar le-au contrazis prin acțiuni; unii nu doar că au plecat din locurile în care au crescut, ci chiar au evadat; unii nu doar au trăit anii de școală sau de muncă, ci au supraviețuit.

Mulți au lucrat ca să poată să învețe; unii au lucrat ca să primească voie să învețe.

O repet, căci poate ți se aplică și ție: față de mulți dintre ei, eu am fost privilegiat. M-am contrat cu familia, am suferit, am pierdut, dar n-am avut niciodată piedici. Tara, în schimb, scrie că educația ei a avut loc noaptea, citind Biblia și niște cărți căpătate, de algebră și știință, încercând să priceapă de una singură. Abilitatea pe care a dobândit-o atunci i-a fost crucială: răbdarea de a citi lucruri pe care nu le înțelegea.

Eu am avut norocul ca ai mei să-mi creeze acest cadru – atât fizic cât și psihic: un spațiu în care să citesc lucruri pe care nu le înțelegeam. N-au știut mereu să mă ghideze (sau poate s-au gândit că mă voi plictisi până la urmă de Sandra Brown), n-au știut mereu să-mi explice, dar nu m-au contrazis, nu mi-au interzis, nu m-au șantajat. Până la urmă, asta mi-a și pus capac academic: interesele mele din afara a ceea ce învățam la școală m-au mutat în zona de mijloc a clasamentului, ăla care trece clasa, dar care nu câștigă concursul notelor, ăla care, conform unora dintre profesorii mei, dezonorează familia de medici, cu note de șapte și opt.

Învățarea, spune Tara, e un proces eliberator dacă îi accepți cele două „blesteme”: incertitudinea și libertatea.
Incertitudinea e neplăcerea de a fi confruntat zi de zi cu limitele cunoașterii tale și cu propria-ți imperfecțiune. Dar e și o enormă putere în asta: „Să recunoști nesiguranța înseamnă să recunoști slăbiciunea, neputința și să crezi în tine în ciuda amândurora. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia”. Incertitudine înseamnă să contrazici narațiunile pe care ți le oferă lumea cu cele pe care le-ai cercetat tu – cu mențiunea că și ele trebuie să fie mereu pregătite pentru o eventuală transformare.

Cu libertatea e și mai dificil. Tara povestește un schimb pe care l-a auzit la Universitatea Cambridge (da, acolo va ajunge până la urmă) despre cele două concepte ale libertății, negativă și pozitivă, așa cum le-a definit filosoful britanic Isaiah Berlin. Tara, redând dialogul studenților: „Libertatea negativă, a spus, este libertatea de obstacole sau constrângeri exterioare. În acest sens, un individ este liber dacă nu este împiedicat să acționeze. (…) Libertatea pozitivă, a spus alt student, este libertatea de constrângerile interne. Mi-am notat această definiție, dar nu am înțeles-o. Profesorul a încercat să ne lămurească. A spus că libertatea pozitivă este stăpânirea de sine – sinele se conduce pe sine însuși. A avea libertate pozitivă, a explicat, înseamnă să-ți controlezi propria minte; să te eliberezi de temeri și credințe iraționale, de dependențe, superstiții și de toate formele de auto-coerciție.

Mă întreb dacă am auzit vreodată în școală ideea asta, de învățare ca eliberare. Poate că da și poate că nu s-a lipit de mine din cauză că în viața de zi cu zi era atât de diferită. Nu era despre a te crea te tine, de a te elibera de superstiții și idei preconcepute și de comentariile literare ale oricui altcuiva, numai nu ale tale. Era despre a avea note bune, căci notele bune aduceau recunoaștere.

Unul dintre miracolele cărții Tarei e tocmai despre recunoaștere, dar înțeleasă cum ar trebui. Adică e despre ce înseamnă să te vadă cineva care nu se uită după note, ci care se uită după cei care au nevoie de o șansă, de o ocazie – cât de mică – să lase o urmă în univers. Sigur că cei care învață să fugă de durere și să supraviețuiască, cum e și cazul Tarei, vor fugi și de oamenii care îi laudă și îi încurajează. Dar acești mentori, care îți spun că meriți, sunt esențiali procesului și sunt păsări rare în școlile noastre. A fi blând cu tine însuți, mai ales când știi de fapt atât de puține, e tot o aptitudine care trebuie deprinsă și învățată și nu e printre prioritățile unei familii (unde adesea e preferată vinovăția) și cu siguranță nu e printre prioritățile unei școli.

Mi-a plăcut mult ce i-a spus Tarei unul dintre profesorii ei de la facultate: „Nu ești vreo tinichea, care lucește numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună – dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna.”

Tara scrie în epilogul cărții că suntem cu toții mai complicați decât rolurile pe care le primim în poveștile zise de alții. Altfel spus, educația e despre a reuși să ne putem abate singuri de la cărările pe care le trasează alții pentru noi, fie că sunt părinții, școala, societatea.

În contextul meu zilnic, pe care-l trăiesc în redacție la DoR și Școala9 (publicația noastră soră, care scrie tocmai despre educație), ce mi-am dorit eu în ultimii doi-trei ani e să ne oferim tocmai spațiul în care să ne educăm – individual și unii pe alții. Să avem posibilitatea de a ne confrunta continuu cu lucruri pe care nu le înțelegem pe deplin sau pe care nu le stăpânim, pentru a accepta incertitudinea și a ne asuma libertatea de a fi congruenți cu cine suntem fiecare. De a ne trăi pe sine, nu pe alții. De a ne defini prin ce suntem, nu prin ce cred alții despre noi că trebuie să fim.

Cristian Lupșa este editor DoR și gazdă a conferinței The Power of Storytelling. Semnează prefața ediției în limba română a cărții Învățare de Tara Westover.

Invitat pe blog Publicat la 23 aprilie 2019

Ionuț Simion despre calitățile antreprenorilor secolului XXI

By | Invitat pe blog

Curiozitatea a stat în spatele fiecărei explorări, a fiecărei descoperiri făcute de om şi a construit, încet-încet, lumea de azi – cu minunile sale tehnologice şi ştiințifice, cu abundența de resurse cu care am ajuns să ne deprindem, cu accesul atât de uşor la cunoaştere.

Elon Musk pentru tinerii cititori este despre un băiat care a fost odinioară din cale afară de curios, astfel că citea tot ce-i cădea în mână, încercând să descopere tainele Universului şi ale tehnologiei. Îi plăcea să viseze cu ochii deschişi la călătorii intergalactice şi la colonizarea altor planete.

Ei bine, Elon a fost un băiat special, pentru că şi-a păstrat vie curiozitatea peste ani şi capacitatea de a visa cu ochii deschişi, punându-le în slujba unui scop personal foarte ambițios – acela de a rezolva prin inovație problemele care amenință viitorul speciei umane.

Vei descoperi cum tocmai scopul acesta ambițios l-a făcut pe Elon să creeze maşini integral electrice, care nu poluează atmosfera, sau rachete capabile să trimită sateliți pe orbita Terrei, înființând prima organizație privată care a reuşit să facă acest lucru, ori să imagineze oraşe întregi, care folosesc energia solară pentru a-şi acoperi necesarul de electricitate.

Pentru a atinge astfel de obiective, este necesar să poți să formezi o echipă care să-ți împărtăşească viziunea ambițioasă şi să o inspiri, ajutând-o astfel să persevereze. Cei care sunt capabili să construiască astfel de organizații, să depăşească toate obstacolele şi să-i inspire pe ceilalți se numesc antreprenori – şi ei sunt cei care pun lumea în mişcare.

Mesajul fundamental al acestei cărți este legat de importanța antreprenoriatului pentru viitorul umanității şi de calitățile pe care ar trebui să le întrunească antreprenorul secolul XXI. Asemenea lui Elon Musk, acesta ar trebui să fie curios, muncitor, vizionar, capabil să vadă lucrurile dintr-o nouă perspectivă şi gata mereu sa o ia de la capăt, dar şi să fie mereu în slujba unei idei mărețe şi a semenilor săi.

Antreprenoriatul şi inovația sunt cele două ingrediente magice care pot îmbunătăți şi transforma radical țara noastră şi, tocmai de aceea, ar trebui să ne inspirăm din modelele celor care întruchipează aceste trăsături. Putem regăsi o poveste asemănătoare cu cea a lui Elon la o serie de antreprenori vizionari din România, precum Radu Georgescu, Iulian Stanciu, Florin Talpeş sau Daniel Dines.

Azi, înarmat cu un calculator şi cu spirit antreprenorial, orice tânăr, din oricare colț al planetei, poate să genereze viitoarea mare idee care să schimbe lumea noastră. Iar acesta poți fi chiar tu. Pentru că deja deții ingredientul secret al oricărui mare inventator şi explorator – curiozitatea.

Îți doresc şi ție, cititorule, să te inspiri din această carte şi din povestea lui Elon, astfel încât, peste ani, să-ți scrii şi tu povestea.

 

Fragmentul de mai sus este adaptat pentru online și face parte din Cuvântul înainte al ediției în limba română a cărții Elon Musk pentru tinerii cititori. Povestea fondatorului Tesla și SpaceX, semnat de Ionuț Simion, Country Managing Partner PwC România.

Invitat pe blog Publicat la 14 martie 2019