Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Iancu Guda: De ce eșuează companiile?

Cunoașterea vine împreună cu responsabilitatea de a spune adevărul și de a schimba lucrurile în bine. În cei peste zece ani de experiență în managementul riscului de credit, acumulați la compania Coface, am întâlnit peste 1 000 de antreprenori din toate domeniile de activitate, am analizat declarațiile financiare pentru aproape 100 000 de companii care au intrat în insolvență, am susținut cursuri de finanțe corporative pentru aproximativ 1 000 de profesioniști din toate industriile și am fost invitat în calitate de lector, ca să susțin prelegeri privind mediul de afaceri din România, la aproape 100 de evenimente publice.

În urma acestor experiențe am constatat că greșelile făcute de firmele insolvente sunt destul de comune și că se repetă, inconștient sau conștient, și în prezent. De ce eșuează companiile? documentează cele mai comune zece greșeli ale companiilor care au intrat în insolvență în ultimii zece ani și propune o sută de soluții pentru evitarea sau depășirea acestora. Este o carte scrisă din practică și care prezintă deopotrivă studii de caz, dar și exemple de firme de succes, dar și companii care au intrat în incapacitate de plată.

Mediul de afaceri din România s‑a perfecționat în procesul distrugerii creative: întreruperea activității unei companii și transferul afacerii pe numele altei firme au devenit un sport național. Cifrele pentru perioada 2005–2016 o confirmă într‑un mod foarte obiectiv: aproximativ 200 000 de companii au intrat în insolvență și peste un milion de companii și‑au întrerupt activitatea (incluzând aici și restul formelor de întrerupere a activității: suspendare, dizolvare, radiere). Volumul este imens având în vedere că, la finalul lui 2016, doar 450 000 de companii erau active (înregistrau venituri). Aproximativ 40% dintre persoanele fizice care au deținut la un moment dat o afacere au fost afectate de acest fenomen, în timp ce 80% dintre companii au raportat cel puțin un client care a intrat în incapacitate de plată. Probabil că realizezi că te regăsești în cel puțin una dintre aceste categorii sau că lucrezi (ori ai lucrat) pentru o companie care a trecut prin această situație. Greșelile identificate sunt atât de natură cognitivă (erori de procesare a informației), cât și emoțională (cauzate de anumite stări emoționale sau de sentimente) sau… nu sunt greșeli, în sensul că starea de insolvență a companiei a fost indusă în mod intenționat de către managementul sau acționarul firmei respective. Această carte te va ajuta să faci deosebirea dintre aceste situații când analizezi o companie prin tehnicile propuse!

Winston Churchill spunea că „succesul este abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără pierderea entuziasmului”. Gestionat cum trebuie, eșecul poate fi calea către succes, condimentul care dă savoare marilor realizări. Gary Cohn (președintele Goldman Sachs) explică într‑un interviu foarte pragmatic motivul pentru care eșecul poate fi secretul succesului:

Jurnalist: Care este secretul succesului dumneavoastră?
CEO: Două cuvinte.
Jurnalist: Și care sunt acestea?
CEO: Decizii corecte!
Jurnalist: Și cum ați ajuns să luați deciziile corecte?
CEO: Un cuvânt.
Jurnalist: Care este acela?
CEO: Experiență!
Jurnalist: Și cum ați dobândit experiență?
CEO: Două cuvinte.
Jurnalist: Și care sunt acestea?
CEO: Decizii greșite!

În același timp, unele greșeli pot fi fatale mai ales dacă sunt repetate sau dacă nu conduc la învățămintele corecte. Când eroarea este realizată prima dată, este o greșeală. A doua oară, aceasta este o opțiune! Se spune că viața este cel mai bun profesor, dar că aplică cele mai scumpe facturi. Într‑adevăr, studierea succeselor și a eșecurilor din mediul de afaceri este cea mai înțeleaptă și mai ieftină cale de a învăța. Aceasta este misiunea cărții De ce eșuează companiile? – de a transforma eșecul altora într‑o curbă a învățării!

Am scris această carte folosind un limbaj cât mai simplu și cu o adresabilitate largă, pentru a contribui la dezvoltarea sustenabilă a mediului de afaceri, pentru un viitor mai bun, pentru că, dacă nu știm istoria, greșelile din trecut se vor repeta. Munca mea de aproape zece ani, sintetizată într‑o carte practică și pragmatică, în slujba unui mediu de afaceri mai sănătos, pentru noi și pentru generațiile viitoare!

Mi‑am ghidat întreaga activitate didactică după îndrumările lui Confucius (cel mai mare filosof și lider spiritual al chinezilor): aud și uit. Văd și îmi aduc aminte. Fac și înțeleg. Cartea este structurată pe cele trei etape de învățare: citești (înțelegând cele zece greșeli cu ajutorul glosarului tehnic, precum și modul în care pot fi corectate sau evitate acestea folosind cele o sută de soluții), vezi (prin exemplele practice de companii de succes versus firme care au intrat în incapacitate de plată din cauza greșelilor respective) și faci (prin studiile de caz propuse și rezolvate la finalul fiecărui capitol).

Iată cele 10 motive care m‑au determinat să scriu această carte:

  1. Pentru că fenomenul insolvenței este generalizat, afectând foarte multe companii, creditori și antreprenori. Procedura de insolvență trebuie să fie activată în situații excepționale și frecvența acesteia în mediul de afaceri trebuie să fie foarte redusă!
  2. Pentru că greșelile realizate de companiile care au intrat în insolvență în ultimii zece ani sunt repetate de majoritatea companiilor care astăzi intră în incapacitate de plată. Trebuie să învățăm din greșelile altora, pentru a nu le repeta!
  3. Pentru că nivelul educației financiare din România este foarte scăzut și mulți antreprenori încearcă să‑ș‑și conducă afacerile după ureche. Trebuie să contribuim la creșterea nivelului educației financiare și antreprenoriale din România!
  4. Pentru că spiritul antreprenorial autohton este foarte modest, România înregistrând un număr foarte scăzut al companiilor active la fiecare o mie de locuitori. De asemenea, în contextul accentuării fenomenului polarizării, companiile mari s‑au dezvoltat, în timp ce firmele mici și‑au restrâns activitatea. Trebuie să contribuim la creșterea păturii de mijloc din mediul de afaceri, prin încurajarea și dezvoltarea antreprenoriatului autohton!
  5. Pentru că jumătate dintre companiile nou‑înființate din România își întrerup activitatea în maximum cinci ani de la momentul înregistrării și durata medie de viață a unei companii autohtone este de numai 10 ani. Trebuie să contribuim la creșterea ratei de supraviețuire a firmelor nou înființate, precum și la extinderea duratei de viață a companiilor!
  6. Pentru că mediul de afaceri autohton este vulnerabil în contextul creșterii riscului sistemic și al predictibilității fiscale reduse. Este foarte important ca antreprenorii să fie conștienți de aceste riscuri când își planifică dezvoltarea propriei afaceri!
  7. Pentru că am încredere în potențialul mediului de afaceri autohton, în capacitatea acestuia de inovare și de creștere a competitivității. Încrederea dă încredere!
  8. Pentru că am avut și am acces la informație și cred că acest privilegiu vine împreună cu responsabilitatea de a transmite adevărul mai departe, într‑un mod cât mai obiectiv, simplu și corect!
  9. Pentru că am încrederea că această carte poate contribui la un mediu de afaceri mai sănătos, la un viitor mai bun pentru noi și pentru generațiile viitoare!
  10. Pentru că această carte poate dărui viață, la propriu (având în vedere cauza nobilă pe care o susțin prin vânzarea acestei cărți) și la figurat (având în vedere cele o sută de soluții care pot ajuta mii de companii să evite greșelile firmelor insolvente).

Cred că fiecare dintre noi a primit mai mulți talanți, prin darurile cu care a fost înzestrat la naștere de către Dumnezeu. Consider că sunt un norocos, deoarece am fost luminat să‑mi descopăr unul dintre talanți: pasiunea pentru finanțe corporative. Pentru mine, cea mai mare satisfacție este posibilitatea de a șlefui și de a înmulți talantul descoperit, prin muncă și pasiune, în folosul și binele societății. De aceea am hotărât ca 10% din prețul acestei cărți să fie donat pentru construirea primului spital de oncologie și radioterapie pediatrică din România. Acest proiect este inițiat și dezvoltat de Asociația „Dăruiește viață”, despre care poți afla mai multe informații din platforma lor de strângeri de fonduri www.bursadefericire.ro. Vreau ca peste ani să spun: am ajutat la construirea unui spital!

Fragmentul de mai sus este semnat de Iancu Guda și face parte din introducerea cărții.

O carte cât un curs de antreprenoriat

Carmen Dimitruc este profesionist în comunicare și ne povestește mai jos despre cartea pe care a tradus-o recent: Oare o să zboare? de Pat Flynn.

Cred cu tărie că în fiecare dintre noi se găsește un antreprenor potențial.

O persoană cu multe idei, cu planuri și visuri, care privește și citește cu jind poveștile de succes ale altora, dar care are… anumite probleme de implementare, ca să spunem așa. Prea puțini dintre antreprenorii-visători care se ascund” în fiecare dintre noi ajung să își și pună ideile în practică. Iar de cele mai multe ori, nu ideile sunt problema, ci ei înșiși. Și teama lor de eșec.

Deși facultățile de profil economic sunt, în continuare, foarte căutate de absolvenții de liceu, n-aș putea spune cu precizie că la terminarea facultății eram capabilă să mă apuc de antreprenoriat. Nu țin minte nici să fi fost capabilă să mă cunosc pe deplin, să știu ce pot să fac sau ce mă pasionează. Acestea sunt lucruri pe care le-am descoperit mai târziu, prin experiență și multe teste, unele picate cu brio. Am sentimentul că lucrurile stau la fel și pentru alții.

De aceea, recunosc că mi-ar fi plăcut să îl citesc (și traduc) pe Pat Flynn la 20 de ani. Pentru că Oare o să zboare? este exact acel manual de antreprenoriat și curaj de care avem nevoie ca să ne depășim statutul de visător și să ne rezolvăm problemele cu implementarea de care vorbeam mai sus.

Oare o să zboare? este o carte specială. Este și manual și caiet de teme pentru acasă. Are și rol terapeutic și de încurajare. Îți dă senzația că lucrezi și testezi lucruri în același timp cu profesorul de curs, că poți greși, te poți răzgândi, dar că există întotdeauna o altă șansă de a învăța din eșec și a o lua de la capăt.

Pat Flynn, el însuși o persoană care a avut nu o dată ocazia de a învăța din propriile eșecuri, nu este genul de autor distant, care îți oferă o poveste romanțată a propriului său succes, în timp ce îți explică el cum stau de fapt lucrurile. Nu. Este tipul de autor imersat în ceea ce scrie, pe care ți-l imaginezi suflecându-și mânecile pentru a face împreună experimentele și exercițiile pe care ți le propune. Iar cartea este plină de exerciții de imaginație, de teste, și trebuie citită cu creionul și hârtia alături.

Vă recomand să o faceți. Să vă luați ideile, să le priviți din diferite unghiuri, sa vedeți cât de mult i se potrivesc persoanei care sunteți astăzi, dar și celei care vreți să deveniți. Nu va fi ușor să vă priviți atent în oglindă, să renunțați la unele visuri, să o luați de la capăt cu altele, însă per ansamblu, veți fi mult mai câștigați, chiar dacă nu veți deveni antreprenori chiar de mâine.

Cel mai important lucru pe care mi se pare că ni-l oferă Oare o să zboare?, dincolo de ocazia unei lecturi de duminică, este curajul. Curajul de a avea idei, de a le testa, de a le pune în practică. Iar acest lucru mi se pare neprețuit.

Vă invit așadar în sala de curs, alături de Pat și vă doresc cât mai multe idei testate și… spor la teme! Va fi distractiv.

Lectură plăcută!

Parenting pentru popularitate

Pot mami și tati să influențeze lucurile? Ar trebui să o facă?

Chiar lângă Portland, Oregon, în fiecare an, pe la începutul lui iunie, 200 de cetăţeni se adună în aula şcolii locale, la serbarea copiilor care termină grădiniţa. Evenimentul este o tradiţie cu vechime – un ritual de trecere pentru fiecare locuitor al oraşului care a urmat acolo şcoala primară.

Este un eveniment care i-a rămas viu în memorie lui Peggy. Cu vreo 30 de ani în urmă, stătea pe scenă, în acea sală, în spatele a două rânduri de colegi, în timp ce cântau pe rând câte o strofă din cartea de cântece The Sound of Music. Dar, în timp ce colegii ei zâmbeau şi le făceau semne cu mâna de pe scenă familiilor lor, Peggy se ascundea cât mai în spate, arătându-se doar când a auzit semnalul că i-a venit rândul – începutul melodiei „My Favorite Things”. Dintr-odată, Peggy şi-a simţit palmele calde şi umede. A păşit încet către centrul scenei, în timp ce copiii de dinaintea ei îşi cântau fragmentele. Când au ajuns la „mănuşile călduroase de lână”, inima ei bătea deja de două ori mai repede decât muzica. Într-un final, a ajuns în centrul scenei şi s-a uitat în faţă, la mulţimea de părinţi, învăţători şi colegi care se holbau la ea. Luminile o ardeau, îşi auzea propria respiraţie şi i se părea că muzica a devenit mai lentă când i-a venit rândul să cânte. Până la urmă, a deschis gura…

Pentru Peggy nu era prea plăcut să vină la grădiniţă. Născută din părinţi imigranţi, arăta un pic diferit faţă de colegii ei. Corpul ei era vizibil mai rotunjor. Părul îi era mai închis la culoare, iar hainele erau cumpărate de la second hand. Părinţii ei nu cunoşteau prea multă lume în comunitate, aşa că, de obicei, Peggy se juca singură în weekenduri. În rarele ocazii când reuşea să o convingă pe mama ei să o ducă în parcul din apropiere, vizita se termina aproape întotdeauna în disperare. În timp ce mama ei citea o carte, Peggy şi ceilalţi copii ajungeau inevitabil să se ia la harţă dintr-un motiv sau altul.

În acea dimineaţă de iunie, la serbarea şcolii, lui Peggy i s-a dat de cântat o strofă care nu o avantaja deloc. Când a început să cânte, auzea chicotelile colegilor din primul rând. Vocea i-a tremurat când a ajuns la partea cu ştrudelul crocant de mere şi şniţelul cu tăiţei.

„Purcico!”, a strigat unul dintre copii.
„E mai grasă şi decât Căpitanul von Trapp!”, a ţipat altul.

Toată lumea din primul rând a râs. Adulţii au încercat să-i potolească pe copii, dar aceştia au continuat să râdă de ea. Când şi-a terminat strofa, obrajii lui Peggy erau uzi de lacrimi şi a fugit de pe scenă direct în braţele educatoarei.

În deceniile care trecuseră de la serbarea de la grădiniţă, Peggy nu se gândise prea mult la acel episod, dar acum, când propria fiică stătea pe aceeaşi scenă şi tocmai începuseră acordurile muzicale din The Sound of Music, durerea acelei experienţe a năpădit-o din nou. Acolo era fetiţa ei, îmbrăcată ca o şcolăriţă austriacă, şi mai avea puţin până când trebuia să cânte. Peggy simţea cum i se umezeau şi ei palmele.

Mai ţineţi minte cum era la grădiniţă? Vă puteţi aminti detaliile legate de sala de clasă sau de educatoare? Cum erau ceilalţi copii din clasă? Vă jucaţi cu ei sau îi priveaţi de la distanţă? Se purtau frumos cu voi?
Există vreun incident anume sau o scenă care v-a rămas întipărită în minte? De ce credeţi că aceasta este cea mai vie amintire a voastră, după atât de mult timp? Ce înseamnă acel incident pentru voi?

Martha Putallaz, profesoară la Universitatea Duke, a adresat aceste întrebări unui grup de mame, în cadrul unui studiu despre popularitatea copiilor. Fiecare mamă avea un copil la grădiniţă în momentul când a fost invitată să participe. Odată, am realizat şi eu un studiu similar şi, la fel ca Putallaz, am descoperit că amintirile mamelor despre propria copilărie erau extrem de diferite.

„Mi-aduce aminte cât este de important să ai legături strânse cu prietenii… a fost o perioadă superbă”, a scris o participantă.

„Mi-aduce aminte cât pot fi copiii de cruzi şi de răi şi mă rog mereu ca propriii copii să nu sufere la fel ca mine”, a declarat alta.

O a treia a răspuns: „Eram destul de nesigură pe mine, îmi păsa de ce credeau ceilalţi, mă simţeam izolată”.

Studiile care le cer mamelor să-şi evoce experienţele timpurii avute cu colegii ajung în mod constant la concluzia că acestea se împart în trei categorii, în funcţie de amintirile lor cele mai pregnante. Putallaz a descoperit că mamele dintr-un grup aveau amintiri pozitive. Când se gândeau la grădiniţă, acestea îşi asociau colegii de atunci cu ideea de distracţie, bucurie şi entuziasm. Peste jumătate dintre respondente au relatat poveşti cu tematică pozitivă, veselă, cu foarte rare urme de regret, teamă sau tristeţe.

Aşa cum a scris una dintre femei: „Am petrecut vremuri fericite cu prietenii mei… mă simţeam încrezătoare şi în largul meu atunci când eram cu ei”.

Amintirile altor mame erau mai puţin plăcute. Putallaz le-a împărţit pe aceste respondente în două categorii. Prima le cuprindea pe femeile care aveau amintiri legate de agresivitate, ostilitate şi răutate. În poveştile lor din copilărie, colegii erau cruzi şi le ridiculizau. Uneori, aceste teme erau evocate în contextul unei amintiri de altfel pozitive, dar erau demne de luat în seamă în comparaţie cu acele femei ale căror amintiri erau în totalitate pozitive.

„Mă durea atât de tare”, şi-a amintit o femeie. „Toate tachinările erau atât de duşmănoase… le asociez cu durerea pe care o înfruntăm când suntem copii şi încercăm să ne integrăm, să aparţinem, să-i facem pe oameni să ne placă.”

Mamele din cel de-al treilea grup aveau amintiri caracterizate de anxietate sau singurătate. Aceste femei avuseseră parte de simpatie neîmpărtăşită, se simţiseră lăsate pe dinafară şi îi priviseră pe ceilalţi copii de pe margine. Multe dintre ele considerau că aceste amintiri le provocaseră răni emoţionale nevindecate nici chiar după trecerea atâtor ani.

Aşa cum a spus una dintre ele: „Mi-a creat un tipar care mă face să nu mă simt în largul meu în grupuri de străini”.

După ce a colectat amintirile acestor mame despre experienţele avute cu colegii din copilărie, Putallaz a studiat cum îşi gestionau copiii acestora propriile vieţi sociale de la şcoală. I-a rugat pe colegii lor de grădiniţă să nominalizeze copiii pe care îi plăceau cel mai mult şi pe cei pe care îi simpatizau cel mai puţin. Ea a folosit aceste informaţii pentru a calcula un scor al popularităţii fiecărui copil – tipul de popularitate bazată pe agreabilitate. Rezultatele au dezvăluit că Putallaz a putut prezice care copii erau cei mai populari sau cei mai puţini populari doar pe baza puţinelor informaţii deţinute despre mamele lor.

Popularitatea s-a dovedit remarcabil de consecventă peste generaţii. Mamele cu amintiri pozitive despre interacţiunile cu colegii aveau copii care se situau peste medie din punctul de vedere al popularităţii. Mamele cu amintiri despre experienţe ostile aveau copii nepopulari. Dar, în mod neaşteptat, femeile cu amintiri de anxietate sau singurătate aveau copii care nu păreau deloc nepopulari. Dimpotrivă, copiii cu mame anxioase/ singuratice fie aveau o popularitate medie, fie, în anumite cazuri, erau la fel de simpatizaţi precum copiii cu mame pozitive.

Rezultatele lui Putallaz ridică două întrebări interesante. Popularitatea se moşteneşte? Dacă da, atunci de ce copiii mamelor cu amintiri plăcute şi copiii mamelor cu amintiri de anxietate/ singurătate de la grădiniţă sunt la fel de bine văzuţi de către cei de-o seamă cu ei?

Desigur, este imposibil să garantăm că mamele şi-au amintit cu acurateţe experienţele din copilărie. Amintirile nu sunt întotdeauna fiabile, iar, în cadrul acestui studiu, amintirile povestite de mame puteau fi şi o reflexie a vieţilor copiilor lor din prezent, nu neapărat ceva ce li se întâmplase cu decenii în urmă. Din acest motiv, Putallaz a denumit amintirile mamelor „cadre de referinţă sociale” – lentile prin care acestea îşi privesc experienţele sociale trecute, prezente şi viitoare. Ceea ce a descoperit a fost că mamele cu cadre de referinţă sociale pozitive şi cele cu cadre de referinţă sociale de anxietate/ singurătate se asemănau mult mai mult decât ne-am aştepta din cel puţin un punct de vedere: ambelor categorii le păsa foarte mult de modul în care interacţionau copiii lor cu colegii. Mai exact, ambele şi-au declarat mult mai hotărât intenţia de a-şi ajuta copiii să devină agreabili decât mamele cu cadre de referinţă sociale ostile. Şi se pare că asta a însemnat o diferenţă semnificativă.

Ceea ce ne conduce la cele două întrebări pe care mi le pun adesea părinţii îngrijoraţi. În primul rând, au cum să-şi ajute copiii să devină mai populari? Şi, în al doilea rând, ar trebui să facă asta?

Răspunsul scurt la prima întrebare este da: părinţii pot influenţa popularitatea copiilor în mai multe moduri. Unele dintre acestea stau destul de mult în puterea noastră – altele, nu.

De exemplu, părinţii influenţează popularitatea copiilor prin genetică. Nicio genă anume nu poate face popular pe cineva, din câte ştim, dar un grup de gene pare să le dea un avantaj anumitor copii, iar pe alţii să-i dezavantajeze toată viaţa.

Aspectul fizic este un exemplu de trăsătură moştenită. De obicei, ne gândim la frumuseţe ca la un factor ce contribuie la tipul de popularitate care începe în adolescenţă şi se bazează pe statut şi dominaţie. Însă atractivitatea fizică prezice şi agreabilitatea, iar părinţii atrăgători au în general copii atrăgători.

Nenumărate studii au demonstrat puternicul efect al frumuseţii fizice asupra popularităţii. Unele cercetări s-au concentrat pe atractivitatea corporală. De exemplu, copiii obezi au, încă de la grădiniţă, o probabilitate mai mare să fie tachinaţi decât cei cu un aspect corporal mediu. Dar majoritatea cercetărilor s-au concentrat în mod specific asupra trăsăturilor faciale, sugerând că frumuseţea joacă un rol important în adetermina de cine ne place şi de cine nu – chiar şi cu mult timp înainte ca atracţia sexuală în sine să se manifeste ca factor.

În cadrul unui experiment tipic, unui grup de adulţi li se cere să privească o serie de fotografii cu chipuri de copii şi să le noteze în funcţie de atractivitate. Pentru a se asigura că aceste note nu sunt influenţate de cât de bogat sau fericit ar putea părea fiecare copil, fotografiile sunt decupate, astfel că participanţii nu pot vedea părul sau hainele copiilor, iar toate chipurile au o expresie neutră. Apoi, notele acordate atractivităţii se compară cu agreabilitatea copiilor, așa cum este ea raportată de colegii lor. Genul acesta de cercetări arată că, în general, copiii cei mai atrăgători sunt şi cei mai populari. Copiii notaţi ca fiind cel mai puţin atrăgători sunt şi cei respinşi cel mai puternic, chiar printre copii de numai cinci ani.

Cum se poate aşa ceva? Oare copiii de grădiniţă au absorbit deja standardele după care societatea noastră evaluează frumuseţea? Şi-au dezvoltat biasuri împotriva semenilor mai puţin atrăgători?

Se pare că lucrurile sunt și mai profunde. Cercetările efectuate de psihologul Judith Langlois de la Universitatea Texas din Austin arată că până şi bebeluşii de numai trei luni ţintuiesc cu privirea mai mult timp chipurile atrăgătoare decât pe cele neatrăgătoare. Nu contează dacă feţele aparţin unor adulţi ori altor bebeluşi, sau dacă fac parte ori nu din acelaşi grup etnic. Bebeluşii tind să se agite mai mult când se află în preajma unor străini neatrăgători.

De ce suntem, încă de la naştere, croiţi să preferăm atractivitatea? Unii sunt de părere că asta se datorează faptului că suntem programaţi să ne înmulţim, iar feţele atrăgătoare semnalează o bună sănătate genetică, crescând şansele de reproducere reuşită. Alţii sugerează că feţele atrăgătoare sunt favorizate de bebeluşi deoarece ele reprezintă cel mai bine prototipul modului în care ar trebui să arate o faţă. Langlois a demonstrat că oamenii atrăgători au chipuri mai simetrice decât ceilalți şi mai „tipice”. Când a combinat digital fotografiile mai multor feţe şi a creat un compozit, rezultatul părea de fiecare dată să fie considerat mai atrăgător decât chipurile individuale folosite pentru a-l compune – chiar dacă toate feţele erau deja foate atrăgătoare. Ideea noastră despre atractivitatea facială se bazează, în mare parte, pe „medie”. În copilărie, suntem atraşi către ceea ce este mediu sau tipic, deoarece asta ne ajută să contextualizăm toate lucrurile noi la care suntem expuşi. Ne naştem cu acest instinct pentru că ne ajută să întelegem ce este prototipic, iar apoi putem înţelege totul în termeni de deviere de la şablonul mediu.

Întrucât preferinţa noastră pentru persoanele atrăgătoare este prezentă încă de la naştere, semenii noştri chipeşi au un avantaj din start, care îi ajută să devină cei mai plăcuţi din cercul nostru social. Cercetările arată că profesorii acordă mai multă atenţie copiilor mai frumoşi din clasele lor. Chiar şi părinţii, în moduri subtile, tind să ofere mai multă alinare şi susţinere copiilor lor mai frumuşei.

Totuşi, subliniez că frumuseţea nu este singura trăsătură transmisibilă care contribuie la popularitate. Mai există şi un fundament genetic pentru cât de confortabil ne simţim atunci când interacţionăm cu ceilalţi. Nu este vorba despre extraversiune în sine, ci mai degrabă despre un atribut numit „inhibiţie comportamentală”, asociat în linii mari cu interesul pentru ceea ce este nou şi diferit versus ceea ce este comod şi familiar. Aşa cum vă puteţi imagina, bebeluşii predispuşi genetic să fie inhibaţi din punct de vedere social sunt mai puţin interesaţi să interacţioneze cu ceilalţi, ceea ce are un efect direct asupra popularităţii lor. Fiecare interacţiune socială evitată este încă o ocazie pierdută de a-şi dezvolta abilităţi sociale de care vor avea nevoie, în viitor, pentru a deveni copii acceptaţi şi plăcuţi de ceilalţi.

Însă genele nu ne controlează întotdeauna destinul, în special când vine vorba despre vieţile noastre sociale. Cercetările au dovedit că, aşa cum aceia dintre noi care nu au datele genetice pentru a deveni fotomodele sau vedete de cinema pot fi,  totuşi, consideraţi frumoşi, la fel şi predispoziţia moştenită către popularitate sau lipsa popularității este substanţial influenţată de anumiţi factori de mediu puternici.

[…]

Fragmentul de mai sus face parte din cartea Popular de Mitch Prinstein și reprezintă începutul capitolului Parenting pentru popularitate.

Cartea examinează motivele pentru care popularitatea joacă un rol atât de important în dezvoltarea noastră, influenţându-ne în moduri fascinante ADN-ul, fericirea, sănătatea și succesul pe termen lung.

Printre alte dezvăluiri interesante, cartea oferă părinţilor informaţiile de care au nevoie pentru a înţelege dacă este bine pentru copiii lor să devină populari şi ce gen de popularitate are cele mai mari şanse să le fie de folos în viitor. Într-o lume în care hărţuirea şi ostracizarea au devenit preocupări serioase de sănătate publică, este esenţial ca părinţii şi profesorii să înţeleagă ce tip de copii vor deveni agresori, cine prezintă cea mai mare probabilitate să devină victimă şi ce spun rezultatele cercetărilor despre cum este mai bine să ne educăm copiii în ziua de azi.

Oamenii buni din fiecare companie

Am întâlnit mulți lideri care sunt „oameni buni”. Și totuși, în spectacolul vieții și al muncii în companii, dar și al societății de azi, ideea de a ne putea înconjura de oameni buni și de a putea conduce din paradigma de „oameni buni” pare ușor idealistă. Desigur, aceasta este o carte pentru lideri. Dar oare este doar pentru lideri? Vă invit pe voi, cititorilor, oricare ar fi rolul vostru într-o organizație, în comunitate sau la nivelul societății noastre, să vă aplecați asupra posibilității de a deveni cu ușurință oameni buni. Cu toții. Această carte nu este una dintre acele abordări care ar putea face un om pragmatic, trecut prin viață și deținător al unui scepticism educat, să zâmbească. Este o carte cât se poate de pragmatică, un volum care propune o abordare structurată și care ne face să înțelegem încă o dată valoarea adevărului, a libertății asumate, a puterii pe care o putem folosi pentru a face bine în jurul nostru.

Pe aceia dintre voi care sunteți lideri în organizațiile voastre vă invit să reflectați la extraordinara putere cu care v-a învestit organizația în momentul în care v-a alocat responsabilitatea pentru viețile altor oameni. Leadershipul deține o putere extraordinară. Puterea de a face bine. Și totuși, dacă ne uităm în foarte multe companii, observăm că acțiunile și comportamentele liderilor sunt disfuncționale, uneori inexplicabile, generează stres, presiune și conflicte, pentru că țin cont doar de rezultate și de indicatori și, în general, nu par să aibă nimic în comun cu idea de „bine”.

Puterea liderului are trei paliere de pe care o putem analiza. În primul rând, conștiința de sine. Cât de mult înțelegi măsura puterii pe care o ai și ce poți face cu ea? Cum te va influența pe tine, ca om, dar și emoțiile și gândurile tale, și cum va influența echipa ta, organizația ta și, ca un val într-un lac liniștit, chiar societatea în care trăiești? Ești conștient de toate acestea? Capacitatea ta de a deveni un om mai bun și de a-ți folosi puterea pe deplin, cu un scop bun, depinde 100% de cât de conștient ești deja. Un al doilea palier este intenția ta. Intenția noastră ca lideri se regăsește în deciziile pe care le luăm. Mecanismele noastre de luare a deciziilor și tiparele noastre de gândire, felul incluziv de a fi în procesele noastre decizionale, ghidarea după „adevăruri” imprimă puterii noastre
direcții care pot face diferența între „bine” și „mai puțin bine”. Cel de-al treilea palier este acceptarea puterii într-un fel echilibrat, care se regăsește în acțiunile liderului, în felul în care își pune în practică deciziile și mai ales în felul în care își asumă responsabilitatea acțiunilor sale.

Aceste trei paliere se sprijină unul pe celălalt, se îngemănează și creează frumusețea actului de leadership care transformă totul în jurul său. Definiția generală a „oamenilor buni”, așa cum o vede autorul acestei cărți – „cei determinați să cultive încontinuu valorile care îi ajută atât pe ei, cât și pe ceilalți să se împlinească” –, pare să fie definiția ideală a unui lider care își asumă darul puterii cu care a fost învestit. Pentru că este greu de crezut că puterea în absența valorilor poate conduce la un rezultat bun. Și, pentru a trage această concluzie, este suficient să ne uităm în jur. „Fundamentul bunătății îl reprezintă adevărul, iar la temelia adevărului stă modestia”, mai spune autorul.

Culmea este că fiecare dintre noi aspirăm încontinuu să fim oameni buni. Și stima de sine a fiecăruia dintre noi înclină balanța înspre convingerea că suntem lideri buni, oameni buni care fac tot ce pot și care se străduiesc fără încetare să contribuie la bunăstarea celorlalți. Și totuși calea spre bunătate, spre momentul în care transformăm adevărul în fundament al tuturor acțiunilor noastre, spre înțelegerea adevărului fiecărui om cu care lucrăm, cu care colaborăm sau pe care îl ghidăm, este o cale foarte lungă, aparent fără sfârșit. Iar modestia pare mai degrabă o vulnerabilitate decât o aspirație și un comportament normal.

Conduc o companie, lucrez de peste 25 de ani cu lideri de la toate nivelurile organizaționale aici, în România, dar nu numai. Slujesc dezvoltării acestor lideri prin dezvoltarea mea continuă. Sunt executive coach, lucrez cu echipe și văd foarte, foarte multe efecte ale acțiunilor și ale deciziilor de leadership în viața a mii și mii de oameni. Mi-am pus de nenumărate ori întrebarea: care este acel ingredient esențial al leadershipului, care ar putea în societatea noastră de astăzi, cu atât de multe dinamici, schimbări și ajustări, să facă diferența cu adevărat? I-am spus în multe feluri: integritate, respect, viziune, modestie, empatie… După ce am citit această carte, sunt convinsă că ingredientul care le conține pe toate este BUNĂTATEA.

Societatea noastră are nevoie de oameni buni. Mediul de afaceri din România are nevoie, fără doar și poate, de oameni buni. Primiți această carte ca pe un dar, ca pe un ghid simplu, deschis, pragmatic, „de traducere” a bunătății, a integrității, a respectului, a căutării adevărului și a cultivării modestiei în familiile voastre, în echipele voastre, în companiile voastre, dar și în societatea noastră, pentru a ne însănătoși cu toții și pentru a lăsa o moștenire solidă. Vi se pare puțin patetică invitația mea? Vă las să citiți cartea…

Madi Rădulescu, PCCTM, MBA Managing Partner MMM Consulting, semnează Cuvântul înainte al cărții Oameni buni. Singura decizie de leadership care contează cu adevărat

 

12345