Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Papanek: Design pentru lumea reală

Victor Papanek (1923–1998) a fost un cunoscut designer, profesor și autor care și-a axat cercetările pe designul de produs, dar a studiat, printre altele, și arhitectura și antropologia. A predat la celebre universități din Canada, Statele Unite, Danemarca, Suedia și Anglia.

Design pentru lumea reală a fost scrisă între 1963 și 1970, fiind publicată iniţial în suedeză. Manuscrisul a fost reactualizat și publicat în Statele Unite în 1971. În următorii doi ani cartea a fost tradusă în alte douăzeci de limbi, devenind cea mai citită carte despre design din lume. După încă un deceniu s‑a impus ca lucrarea să fie completată cu un nou material care să reflecte schimbarea dinamică a lumii și revizuirea conținutului original din perspectiva unei profesii încă reticente la schimbare, pentru a explica rolul social și cel etic al designului mult mai clar. Traducerea Publica este cea a ediției originale revizuite.

Ideile și critica lui Papanek asupra culturii designului industrial au divizat, la publicarea cărții, comunitatea designerilor. Însă principiile de design social responsabil sunt valabile și azi, chiar imperative, la peste 40 de ani de la publicare a cărții.

Iată o parte din prefața primei ediții a cărții semnate de Victor Papanek:

Foarte puţine profesii sunt mai nocive ca designul industrial. Și, probabil, numai o profesie este mai înșelătoare. Publicitatea, care convinge oamenii să cumpere lucruri de care nu au nevoie, cu bani pe care nu‑i au, cu scopul de a‑i impresiona pe alţii cărora nu le pasă. Acesta este probabil cel mai nociv domeniu al vieţii cotidiene. Designul industrial, susținând stupidităţi lansate de publicitari, se plasează astfel pe locul al doilea. Niciodată până acum, de‑a lungul istoriei, oamenii nu au proiectat perii de păr electrice, limbi de pantofi acoperite cu diamante false, covoare din blană de nurcă pentru băi, ca ulterior să elaboreze planuri pentru a produce și a vinde aceste fleacuri unor milioane de oameni. Înainte („în vremurile bune”), în cazul în care cuiva îi făcea plăcere să omoare oameni, trebuia să devină comandant, să cumpere o mină de cărbuni sau să studieze fizică nucleară. Astăzi, prin designul industrial, crima a ajuns să fie baza producţiei de masă. Proiectând automobile nesigure din cauza cărora se înregistrează anual aproape un milion de victime în toată lumea, creând noi categorii de gunoaie care deteriorează mediul înconjurător, optând pentru materiale și procedee care poluează aerul pe care‑l respirăm, designerii au devenit o clasă extrem de periculoasă. Și aptitudinile necesare acestor activităţi sunt predate cu grijă tinerilor.

În această eră a producţiei de masă, în care orice lucru trebuie planificat și proiectat, designul a devenit cel mai puternic instrument prin care omul își modifică uneltele și mediile, (prin extensie, modifică societatea și pe sine însuși). Aceasta presupune o mare responsabilitate socială și morală din partea designerului. De asemenea, cere un grad mai mare de înţelegere a oamenilor și de acces al publicului în procesul de design. În acest sens, niciun volum despre responsabilităţile designerului, nicio carte despre design care prezintă o astfel de perspectivă asupra publicului nu a fost vreodată publicată.

În februarie 1968, revista Fortune a publicat un articol care prevestea sfârșitul profesiei de designer industrial. Așa cum era de anticipat, designerii fie au luat în derâdere articolul, fie s‑au panicat. Dar părerea mea este că principalele argumente ale articolului sunt întemeiate. A venit vremea ca designul industrial, așa cum am ajuns să‑l cunoaștem, să înceteze să existe. Atât timp cât designul se asociază cu producerea de „jucării pentru adulţi” lipsite de valoare, de mașini cu aripi exterioare care omoară oameni, de huse atrăgătoare pentru mașini de scris, prăjitoare de pâine, telefoane și computere, nu mai există motive pentru care să poată exista în continuare.

Designul trebuie să devină un instrument interdisciplinar, inovator și cât se poate de inventiv care să răspundă adevăratelor nevoi ale oamenilor. Trebuie să acordăm mai multă atenţie cercetării și să încetăm să contaminăm mediul cu obiecte și construcţii prost proiectate.

În ultimii zece ani am lucrat cu designeri și cu echipe de studenţi la design în multe părţi ale lumii. Fie pe o insulă în Finlanda, fie într‑o școală dintr‑un sat din Indonezia, fie într‑un birou cu aer condiţionat de unde poţi vedea panorama orașului Tokyo, fie într‑un mic sat de pescari din Norvegia, fie în Statele Unite, unde predau, am încercat să prezint o imagine clară despre ceea ce înseamnă design într‑un context social.

Dată fiind societatea în care trăim, este crucial ca designerii să înțeleagă foarte clar contextul social, economic și politic al activității lor.

[…] În plus, această carte a fost scrisă din perspectiva că întregul concept de brevetare și cel de drepturi de autor sunt construite pe niște fundamente greșite. Dacă proiectez o jucărie care presupune exerciţii terapeutice în cazul copiilor cu dizabilități, atunci cred că e nedrept să amânăm realizarea proiectului cu un an și jumătate, trecând prin întregul proces de brevetare. Într‑adevăr, idei sunt din plin și implementarea lor nu te costă mult, dar nu este corect să facem bani din nevoile altora. Am reușit să‑mi conving mulți dintre studenţi să accepte acest punct de vedere. Multe dintre exemplele de design din această carte nu au fost brevetate vreodată. De fapt, este preferată strategia opusă; în multe cazuri, am făcut împreună cu studenții mei schițele unui spaţiu de joacă pentru copii orbi, de exemplu, am scris modulul de construire și apoi am multiplicat schițele. Dacă vreo agenţie va fi interesată și ne va contacta, studenţii mei îi vor trimite toate instrucţiunile gratis. […]

Sper că această carte va oferi o nouă perspectivă asupra procesului de design și va declanșa un dialog inteligent între designer și consumator. Cartea este structurată în două părţi, fiecare conținând șase capitole. Prima parte, intitulată „Cum este designul”, încearcă să definească acest domeniu, criticând modul în care este practicat și predat astăzi. A doua parte, „Cum ar putea fi designul”, oferă cititorului cel puţin o nouă perspectivă asupra chestiunilor discutate în fiecare capitol.

[…]

Într‑un mediu care este examinat minuţios din punct de vedere vizual, fizic și chimic, cel mai bun și simplu lucru pe care arhitecţii, designerii industriali, proiectanţii etc. l‑ar putea face pentru umanitate ar fi să se oprească din ceea ce fac. În întregul proces de poluare, designerii sunt implicaţi cel puțin parțial.

Dar în această carte adopt o perspectivă mai optimistă: cred că nu trebuie să ne rezumăm la a munci, ci trebuie să lucrăm în mod constructiv. Designul poate și trebuie să devină o modalitate prin care tinerii să poată contribui la schimbarea societăţii. Ca designeri implicaţi din punct de vedere social și moral în activitatea lor, trebuie să avem în vedere necesitățile unei lumi care este pusă la zid și ținută acolo, chiar și în al doisprezecelea ceas.

Victor Papanek, Helsinki – Singaradja (Bali) – Stockholm, 1963‑1971

Adam Kay: O să vă cam usture

Decizia de a face medicină e, în esență, o versiune a mesajului de e-mail pe care-l primești la începutul lunii octombrie, în care ți se cere să alegi ce meniu vrei pentru petrecerea de Crăciun de la firmă. Fără îndoială, o să alegi pui, ca să mergi la sigur, și, mai mult ca sigur, totul o să fie bine. Dar dacă, în preziua petrecerii, îți apare pe Facebook o filmare îngrozitoare de la un combinat avicol și asiști fără să vrei la o operațiune masivă de tăiere a ciocurilor? Dacă moare Morrissey în noiembrie și, în semn de respect, întorci spatele stilului de viață de până atunci, devotat aproape exclusiv consumului de carne? Dacă te pricopsești între timp cu o alergie periculoasă la escalopuri? Nu în ultimul rând, niciun om nu știe ce-ar prefera la cină, cu șaizeci de cine mai devreme.

Orice doctor își alege cariera la șaisprezece ani, cu doi ani înainte de vârsta legală la care poți să trimiți prin telefon o poză cu propriile organe genitale. Când te așezi și optezi pentru materiile principale de studiu, în ultimii ani de liceu, ești lansat pe-o traiectorie care continuă până când ori te pensionezi, ori mori și, spre deosebire de petrecerea de Crăciun de la firmă, Janet de la achiziții n-o să-ți înlocuiască puiul cu frigăruile ei de brânză halloumi. Cu el rămâi.

La șaișpe ani, motivele pentru care-ți dorești să urmezi o carieră în medicină sunt, în general, din filmul: „Mama/tata e  doctoriță/doctor”, „Îmi place maxim serialul Holby City” sau „Vreau să pun umărul la tratarea cancerului”. Motivele unu și doi sunt comice și-atât, iar al treilea ar fi complet rezonabil – deși un pic prea ambițios – dacă n-ar fi faptul că de asta se ocupă cercetătorii, nu doctorii. În plus, pare cam nedrept să-i ceri cuiva de vârsta asta să-și țină cuvântul dat. E ca și cum ai declara desenul cu „Vreau să mă fac astronaut” pe care l-ai făcut la cinci ani drept act cu efecte juridice.

Personal, nu țin minte ca medicina să fi fost vreodată o alegere făcută în cunoștință de cauză, ci mai degrabă setarea implicită a vieții mele – cam ca tonul de apel de la telefon sau poza cu munți pe care o găsești instalată pe ecranul computerului. Am crescut într-o familie evreiască (deși ai mei erau evrei mai mult de dragul mâncării), m-am dus la genul de școală care e, în esență, o fabrică de cârnați calibrată să scoată doctori, avocați și miniștri și tata era doctor. Era, practic, scris pe pereți.

Dat fiind că la facultățile de medicină sunt câte zece candidați pe loc, doritorii trebuie să treacă printr-un interviu și numai cei care fac față cu brio la interogatoriu primesc drept trofeu un bilet de intrare. E de la sine înțeles că nici nu te înscrii dacă n-ai de la 10 la 10 plus pe linie, așa că universitățile iau decizii bazându-se pe alte criterii decât performanța școlară. Desigur, demersul are logică: un medic trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru job – capabil să ia decizii sub o presiune înfricoșătoare, capabil să le dea vești proaste rudelor îndurerate, capabil să aibă de-a face cu moartea în fiecare zi. Trebuie să aibă ceva care nu poate fi nici memorat, nici notat: un doctor mare trebuie să aibă o inimă uriașă și o aortă dilatată, care să pompeze un lac nețărmurit de compasiune și bunătate omenească.

Cel puțin, așa ați crede voi. În realitate, facultățile de medicină nu dau nici doi bănuți găuriți pe nimic din toate astea. Nici măcar nu te întreabă dacă te ia cu leșin când vezi sânge. În schimb, au o fixație cu activitățile extracurriculare. Studentul lor ideal e căpitan la două echipe sportive, campion la natație pe comitat, șeful orchestrei de tineret și redactor la ziarul școlii. Practic, e un concurs de Miss Popularitate, dar fără panglici de mătase pe umăr. Uitați-vă la articolele despre orice doctor celebru de pe Wikipedia și o să găsiți: „S-a dovedit a fi un jucător de rugby desăvârșit în liga de tineret. A excelat ca fondist și, în ultimul an de școală, a fost căpitan secund al echipei de atletism”. Această descriere specifică e a unui anumit dr. H. Shipman, deci poate că sistemul de selecție nu-i fără cusur.

Cei de la Imperial College din Londra au fost satisfăcuți că premiile pe care le-am luat la pian și saxofon, nivelul avansați, precum și niște cronici de teatru scrise în dorul lelii pentru revista școlii mă calificau la marele fix pentru viața prin saloane de spital, așa că, în 1998, mi-am făcut bagajul și m-am îmbarcat în drumul plin de pericole și lung de zece kilometri de la Dulwich până în South Kensington.

După cum vă puteți imagina, învățarea fiecărui detaliu în parte al anatomiei și fiziologiei corpului uman, plus a oricărui mod în care se poate defecta, e un efort gargantuesc. Dar frisonul dat de faptul că urma să devin cândva doctor – ceva atât de măreț încât ajungi să-ți schimbi, literalmente, numele, ca un supererou sau un criminal internațional – m-a propulsat să-mi ating țelul de-a lungul a șase ani interminabili.

Și apoi iată-mă ajuns medic junior*. Aș fi putut să mă duc la orice concurs gen „Știi și câștigi” pe subiectul „corpul uman”.  Oamenii de-acasă ar fi țipat în fața televizoarelor că subiectul ales e prea vast și cuprinzător, că ar fi trebuit să merg pe ceva gen „ateroscleroză” sau „monturi”, dar s-ar fi înșelat. Aș fi rupt gura târgului.

În sfârșit, a venit timpul să fac pasul spre spital, înarmat cu toate aceste cunoștințe enciclopedice și gata să transform teoria în practică. Arcul nici că putea fi mai încordat. Așa c-am încasat lovitura în plin când am descoperit că-mi petrecusem un sfert din viață la facultatea de medicină și asta nu mă pregătise nici pe departe pentru existența demnă de Jekyll și Hyde a unui stagiar**.

Ziua, jobul era digerabil, chiar dacă plicticos până la sânge și cronofag până la nebunie. În fiecare dimineață te prezinți la „vizita în saloane”, unde întreaga echipă de doctori se perindă agale pe la căpătâiul fiecărui pacient. Tu mergi în urma lor ca o rățușcă hipnotizată, cu capul aplecat într-o parte într-o manieră grijulie, notând fiecare silabă care iese din gura seniorilor – programează un RMN, fă o trimitere la reumatologie, aranjează un EKG. După aia îți petreci restul orelor de muncă (plus, în general, încă vreo patru neplătite) îndeplinind zecile, uneori sutele de sarcini primite, completând formulare, dând telefoane. Pe scurt, ești un asistent personal mai poleit. Parcă nu pentru asta învățasem pe brânci, dar în fine.

Turele de noapte, pe de altă parte, îl făceau pe Dante să pară Disney. Erau un coșmar fără sfârșit care mă făcea să regret că-mi dăduse vreodată prin cap că pregătirea mea e insuficient utilizată. Noaptea, medicul stagiar primește un pager mititel, alintat drăgăstos „bipăitoarea”, la pachet cu responsabilitatea pentru absolut toți pacienții din spital. Și, futu-i, nu erau puțini deloc! Rezidentul și rezidentul-șef din schimbul de noapte erau jos, la camera de gardă, unde triau și internau pacienții, în timp ce tu te ocupai de saloanele de pe secție, singur la cârma corabiei. Care corabie era și uriașă, și în flăcări, plus că nimeni nu prea te-a învățat să navighezi. Ai studiat la școală despre examinarea sistemului cardiovascular al pacientului, cunoști fiziologia vascularizației coronariene, dar, chiar dacă știi să recunoști fiecare indiciu și simptom de infarct, este extrem de dificil să gestionezi unul în realitate pentru prima oară.

Vin bipuri după bipuri – salon după salon, asistentă după asistentă, urgență după urgență – și nu contenesc nicio clipă, cât e noaptea de lungă. La camera de gardă, colegii tăi seniori se ocupă de pacienți care au o problemă specifică, să zicem, pneumonie sau un picior rupt. Pacienții tăi au urgențe asemănătoare, dar ei sunt deja internați, ceea ce implică din capul locului existența unor probleme majore. E ca un fel de „fă-ți burgerul singur”, cu simptome peste care pui afecțiuni peste care pui boli: consulți un pacient cu pneumonie care a fost internat cu insuficiență hepatică sau un pacient care și-a rupt piciorul căzând din pat după o criză de epilepsie. Tu, un om, devii un departament mobil de primiri urgențe, deși ești, în principiu, nepregătit, timp în care te uzi fleașcă de secreții corporale (și nici măcar din cele plăcute) și evaluezi un șir nesfârșit de pacienți care se simt îngrijorător de rău și care, cu 12 ore mai devreme, fuseseră îngrijiți de o întreagă echipă de doctori. Deodată, ți se face dor de sesiunile de 16 ore de treburi administrative. (Sau, la modul ideal, de un fel de job de compromis, care să nu fie nici foarte foarte jos, nici foarte sus față de capacitățile tale.)

E pe modelul „te duci la fund sau înoți” și trebuie să înveți să înoți, altfel se scufundă o tonă de pacienți odată cu tine. De fapt, totul mi se părea antrenant într-un mod pervers. Sigur că era muncă grea, sigur că programul ajungea la limitele inumanului și sigur că am văzut lucruri care mi-au lăsat cicatrice pe retină până azi, dar eram, de-acum, doctor.

Marți, 3 august 2004
Ziua unu. H*** mi-a făcut pachețel pentru prânz. Am un stetoscop**** nou, o cămașă nouă și o adresă de e-mail nouă: atom.kay@nhs.net. Îmi face bine să știu că, indiferent ce se întâmplă azi, nimeni nu mă poate acuza că sunt cea mai incompetentă persoană din spital. Și, chiar dacă sunt, pot să dau vina pe Atom.

Deja mă amuz gândindu-mă cum o să destind eu conversația cu povestea asta, dar, mai târziu, la bar, prietena mea Amanda mă taie ca la cărți cu anecdota ei. Numele de familie al Amandei e Saunders-Vest. I-au transcris cratima din nume, așa că adresa ei e amanda.saunderscratimavest@nhs.net.

* „Medic junior” se referă la oricine care nu e medic primar. Denumirea creează confuzie, dat fiind că mulți dintre acești „medici juniori” sunt, în fapt, destul de seniori – unii au o vechime de 15 ani, și-au luat doctoratul și diverse alte calificări postuniversitare. E, întrucâtva, ca și cum le-ai spune tuturor de la Westminster, în afară de prim-ministru, „politicieni juniori”.
** Ierarhia vine așa: stagiar, rezident, rezident-șef, medic specialist, medic primar. De curând au redenumit gradele și acum pornesc de la F1, F2 și merg până la ST1-7. Toată lumea folosește în continuare vechea terminologie, cam ca atunci când Coco Pops au fost botezate, pentru scurt timp, Choco Krispies.
*** H e jumătatea mea părtașă la suferință de șase luni. Nu vă îngrijorați, n-o să fiți nevoiți să țineți minte un număr uriaș de personaje. Nu suntem în Urzeala tronurilor.
**** Sunt perfect de acord să explic diverși termeni pe măsură ce apar, dar dacă nu știți ce e un stetoscop, poate că ar fi nimerit să dați cartea cadou mai departe.

Fragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții O să vă cam usture. Jurnalele secrete ale unui medic junior de Adam Kay.

Peter Wohlleben: fulgere și tunete

Ce faci când te prinde furtuna în pădure? Bineînţeles că dacă prognoza arată astfel, este recomandabil să nu pleci deloc la drumeţie, dar dacă eşti prins de vreme rea, trebuie să acţionezi. Ce este cu vechiul proverb, „De stejar fereşte-te, fagul însă caută-l”? Se bazează pe observaţiile strămoşilor noştri, care au văzut stejari loviţi de fulger, niciodată însă fagi. Ce altceva să faci decât să cauţi adăpost sub aceştia din urmă?

Dar această presupusă protecţie este înşelătoare, pentru că fagii nu sunt nicidecum imuni la asemenea fenomene. Au o scoarţă netedă, pe care la precipitaţii puternice se formează un strat de apă care se revarsă ca un mic râu spre rădăcini. Uneori, în cazul unor ploi torenţiale, este atât de multă apă încât la baza trunchiului se formează o spumă albă. În schimb, stejarii au scoarţa aspră, crăpată. Apa care se scurge formează mii de mici cascade, „râul” este întrerupt mereu. Fulgerul caută mereu cea mai bună conductivitate, care în acest caz dispare. Sub scoarţă se află ţevile de apă ale arborelui, tuburi prin care, pe inelele exterioare, se asigură transportul dinspre rădăcini spre coroană. Aici loveşte fulgerul, dar conductele subţiri ca firul de păr nu sunt adecvate pentru încărcătura enormă şi crapă. În parte explozia fulgerului este atât de puternică, încât aşchii mari zboară prin aer ca nişte cuţite şi se înfig în arborii învecinaţi. La mulţi ani după aceea, pe stejarul lovit se mai vede un aşa-numit „jgheab al fulgerului”, iar pe vremuri acesta era socotit un semn că specia respectivă are efect de magnet. De fapt, posibilitatea de a fi lovit este egală la toţi arborii, decisivă este doar înălţimea. Evitaţi, aşadar, crestele munţilor şi nu vă adăpostiţi sub arbori foarte mari şi care se ridică peste acoperişul pădurii.

Mai des decât o furtună avem parte de o ploaie obişnuită. Ce să facem când începe să toarne şi nu avem nici haine de ploaie, nici umbrelă? Depinde de alegere, anume a arborelui sub care vreţi să vă puneţi. Pentru că, spre deosebire de credinţa populară în momentul când trăsneşte, în cazul de faţă există diferenţe importante între diferiţii arbori. Foioasele îşi întind ramurile drept în sus, ca apa să se scurgă şi să fie dusă de-a lungul trunchiului direct spre rădăcini. Deci stejarii şi fagii sunt adevăraţi colecţionari de apă şi de aceea sub ei este deosebit de neplăcut. În plus, la mult timp după reapariţia soarelui, din frunze cad picături, ceea ce a dat naştere vorbei „Sub foioase plouă mereu de două ori”.

Lucrurile stau altfel cu coniferele. Acestea îşi au originea în înălţimile nordului, deci în regiuni cu suficientă umiditate. Să strângi apă cu crengile nu este aici atât de important, mai complicat e cu căderile masive de zăpadă. Povara albă poate frânge coroane întregi. De aceea ramurile sunt orizontale şi îndoite în jos la capete. Dacă ninge mult, arborele poate pur şi simplu să-şi strângă „braţele” din cauza greutăţii crescânde şi astfel să aibă o siluetă mult mai suplă (văzută de sus). Şi când plouă? Multă apă se scurge de-a lungul ramurilor spre exterior, deci departe de trunchi. De aceea sub conifere este tot timpul foarte uscat, lucru de care vă puteţi folosi în cazul unei ploi intense. Cu cât sunteţi, de pildă, mai aproape de trunchiul unui molid, cu atât rămâneţi mai uscaţi. În regiunile noastre acest lucru este însă un dezavantaj pentru arbore, pentru că astfel iroseşte multă umezeală preţioasă. Dacă adăugăm la aceasta şi pământul comprimat cu utilaje, setea de vară vine chiar mai repede.

Dacă sunteţi într-o pădure de foioase, puteţi asculta prognoza meteorologică a păsărilor. Cintezoiul, de pildă, are mai multe strigăte în repertoriu. Pe cel obişnuit, de vreme frumoasă, îl puteţi reţine cu ajutorul unui stih, care redă silabele aproape corect şi pe care îl ştiu de la profesorul meu de biologie: „Bin bin bin ich nicht ein schöner Feldmarschall?” / „Nu sunt oare un feldmareşal frumos?”. Dacă se apropie ploaia, succesiunea frumoasă de sunete se transformă într-un „Treeeeci” meschin.

Vremea liniştită şi ceţoasă este înşelătoare. Hoinăreşti sub arbori mari şi falnici – ce se poate întâmpla? În schimb este foarte romantic şi misterios când, ca în poveşti, trunchiurile întunecate ba apar, ba dispar printre norii ceţoşi de aburi mişcători. În plus ceaţa atenuează toate zgomotele, aşa că îţi închipui că eşti singur cu natura. Dar când ceaţa este foarte deasă auzi din când în când un „bum” puternic. O bufnitură înfundată, ca şi cum ceva mare s-ar izbi de pământul din pădure. Şi asta se şi întâmplă. Sunt crengi groase cât braţul, care cad din coroanele arborilor falnici. Fără să bată vântul? Dacă s-ar fi dezlănţuit o furtună, nu ar fi fost de mirare, dar la o asemenea vreme liniştită nimeni nu se aşteaptă la pericol de moarte venit de sus. Cauza este marea umiditate a aerului. Crengile moarte, putrede, absorb picăturile de apă ca un burete. Stabilitatea lor este deja puternic afectată de ciuperci, bacterii şi larve de gândaci, pentru că micile organisme devorează neobosite lemnul şi lasă în urmă o rămăşiţă molatică. Umiditatea absorbită este picătura care umple paharul. Greutatea suplimentară suprasolicită resturile fragile de lemn – se rup şi creanga se prăbuşeşte.

Aşa-numitul „parfum rece” este un pericol mortal nu doar pentru voi, ci şi pentru arbori. Pentru că ce pare a fi un miros plăcut este de fapt brumă. Şi din nou îşi face apariţia ceaţa, însă de data aceasta la temperaturi sub punctul de îngheţ. Dacă o asemenea vreme durează mai multe zile, pe crengi se aşază tot mai multe cristale de gheaţă. Până când crengile groase se rup sau chiar arborele întreg crapă cu zgomot. E drept că un asemenea lucru se întâmplă aproximativ o dată la cinci până la zece ani. În schimb am văzut o singură dată în activitatea mea profesională de până acum pădurea îngheţată. O ploaie uşoară şi nevinovată s-a revărsat timp de trei zile la minus trei grade Celsius şi peste toată pădurea s-a aşternut o glazură de gheaţă de mai mulţi centimetri. Din cauza greutăţii, în special arborii tineri s-au îndoit, unii până la pământ, în timp ce coniferelor mai vechi li s-au rupt vârfurile şi s-au prăbuşit. Nu erau drumeţi, pentru că drumurile se transformaseră în gheţuşuri netede ca oglinda.

Cu toate acestea, pericolele sunt limitate pentru cei care fac drumeţii prin pădure şi nu ar trebui să fie mai mari decât cel de a fi lovit de fulger. Este deci ceaţa mai periculoasă decât furtuna? Nu, nici vorbă. Dacă nu mi-aş face nicio problemă să mă plimb pe ceaţă, pe furtună vă recomand categoric să rămâneţi acasă, pentru că arbori întregi se frâng şi cad.

Textul de mai sus este un fragment din cartea Pădurea: instrucțiuni de folosirede Peter Wohlleben.

Madi Rădulescu: cele trei cercuri de aur

Prin 2012 îmi trimite un client un link la o conferință TED.com. A fost prima data când l-am urmărit pe Simon Sinek vorbind despre cele trei cercuri de aur. Am fost fascinată de simplitatea și de puterea modelului, în același timp. Ulterior, am început să includ purtarea celor trei cercuri în tot ce-am făcut: de la felul în care mi-am conturat viziunea și strategia de companie la felul în care am gândit proiectele mele de training, workshopurile chiar și ofertele către clienți. A răzbătut nu numai logica frumoasă și înlănțuirea conceptuală, dar a crescut în mod vizibil și puterea de convingere și impactul pe care l-am creat.

 

 

 

 

 

 

Este un exemplu viu despre cum funcționează în practica de zi cu zi un model care este bine fundamentat. Îți structurează gândirea, abordarea și argumentele într-un fel care funcționează pentru că vine din felul nostru de a fi și nu din vreo tehnică manipulativă învățată la diverse cursuri. Mai mult decât atât, am testat puterea celor trei cercuri în dialogurile mele cu tânăra generație: nu este ușor când intri într-o sală în care participanții sunt sub 30 de ani (sau pe-acolo) să nu ai momente de inadecvare, momente în care nu numai ei, dar și tu însuți pui uneori la îndoială rețeta ta de succes construită de-a lungul atâtor ani, cu felul tău de-a fi și modalitatea ta de înțelegere a lumii.

 

 

 

Sinek face un lucru foarte simplu în această carte, și ne dă nenumărate exemple din care să putem învăța ușor, intuitiv și cu care să ne identificăm. Sinek ne trimite înapoi la valori și la credințe și ne invită să răspundem întâi unei întrebări de care unii fug toată viața lor: DE CE facem ceea ce facem, care-i scopul, care-i credința care stă în spatele aceea ce ne ghidează. O introspecție esențială pentru orice lider, pentru orice om care dorește să găsească în viața lui personal și profesională un sens.

 

 

 

 

Foarte mulți oamenii se întreabă cum pot fi mai inspiraționali pentru echipele lor, cum pot convinge mai ușor, cum pot obține angajament și entuziasm de la echipele lor. Iar Sinek ne propune una dintre cele mai simple metode pe care le-am întâlnit vreodată. Dacă începi cu DE CE?, cu sensul, cu scopul a ceea ce ceri, cu credința care stă în spatele viziunii și planurilor tale vei constata o accelerare a celor de mai sus. Pentru că vei ținti exact în locul în care emoția își face loc și generează încredere, liniște și disponibilitate de a asculta.

Sunt nenumărate companii care imaginează, proiectează și implementează programul de transformare a culturii organizaționale pentru că e clar că astăzi trebuie să te miști repede, să fii agil, oamenii să aibă schimburi de informație clare și rapide, să înțeleagă repede despre ce este vorba și să acționeze pentru a menține competitivitatea companiilor lor. Ceea ce contează în transformările culturale este obținerea unei mase critice de comportamente productive care însă nu se întâmplă peste noapte. Este vorba de a schimba obiceiuri, de a convinge oamenii că puțin câte puțin este mai bine pentru tine și pentru compania lor să se comporte în altfel. S-au scris cărți multe despre dificultatea schimbărilor comportamentale. Ceea ce le spune Sinek este că putem deveni mai rapizi in aceste transformări dacă ne conectam cu oamenii la nivelul credințelor și valorilor lor, dacă ii încurajam să vorbească despre aceasta într-un fel respectuos care să rezoneze cu ceilalți.

Începe cu de ce ne scoate din paradigma gândirii pe termen scurt, sufocate de KPI-uri și rezultate imediate fără a nega însă nevoia acestora, fără a propune soluții idealiste, pur conceptuale, rămânând pragmatică în abordare. Pune însă lucrurile în ordinea corectă.

Madi Rădulescu este Managing Partner MMM Consulting

12345