Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Totul sau nimic. Ori altceva.

Textul de mai jos este un fragment din primul capitol al cărții De ce mâncăm animale de Jonathan Safran Foer:

George

În primii 26 de ani de viaţă nu mi-au plăcut deloc animalele. Mi se păreau plictisitoare, murdare, ciudat de inabordabile, înfricoşător de imprevizibile şi absolut inutile. Lipsa mea de entuziasm era evidentă mai ales în cazul câinilor, fiind inspirată în bună măsură de o frică a mamei, care, la rândul ei, o moştenise de la bunica. Când eram copil, mergeam în vizită la prieteni doar dacă îşi închideau câinii în altă cameră. Dacă eram în parc şi se apropia de mine un câine, începeam să plâng isteric, până mă ridica tata pe umeri. Nu-mi plăcea să mă uit la emisiuni cu câini şi nu-i înţelegeam pe iubitorii de câini – ba chiar îi antipatizam. Cred că începusem să am prejudecăţi chiar şi faţă de nevăzători.

Dar dintr-odată m-am trezit că-mi plac aceste animale. Am devenit eu însumi un iubitor de câini.

George a apărut de nicăieri. Soţia mea şi cu mine n-am discutat niciodată că ar fi bine să ne luăm un câine, nici nu mai vorbesc de căutat unul. (De ce am fi făcut-o? Doar nu-mi plăceau.) Marea transformare s-a întâmplat într-o sâmbătă. Ne plimbam pe Seventh Avenue în Brooklyn, cartierul nostru, şi am dat peste un căţel mic şi negru care dormea pe o bordură, ghemuit ca un semn de întrebare, îmbrăcat cu o vestă pe care scria „Ia-mă acasă”. Nu am crezut în dragoste la prima vedere şi nici în destin, dar soarta a vrut să mă îndrăgostesc de afurisitul acela de câine. Chiar dacă la început nici măcar n-am vrut să pun mâna pe el.

Propunerea să adoptăm căţeluşul a fost probabil cel mai surprinzător lucru pe care l-am făcut vreodată, dar în faţa mea stătea un animăluţ frumos, care l-ar fi cucerit până şi pe cel mai insensibil dintre oameni. Fireşte, oamenii văd frumuseţea şi în alte lucruri decât boticurile umede. Dar modul în care ne îndrăgostim de animale are ceva aparte. Fiecare tip de câini are fanii săi devotaţi – câinii masivi şi cei minusculi, câinii cu părul lung şi cei cu părul lins, câinii Saint Bernard, care sforăie, mopşii astmatici, câinii shar-pei, cu pielea lor cutată şi câinii basset, cu expresia lor deprimată. Pasionaţii de păsări îşi petrec dimineţile în frig, sondând cu atenţie cerul şi curăţă după creaturile înaripate care fac obiectul fascinaţiei lor. Iubitorii de pisici manifestă în relaţia cu animalul lor de companie o intensitate care lipseşte – slavă Domnului – din majoritatea relaţiilor umane. Cărţile pentru copii sunt pline de iepuraşi, şoricei, urşi şi omizi, ca să nu mai vorbesc de păianjeni, greieri şi aligatori. Niciun copil n-a avut vreodată o jucărie de pluş în formă de piatră, iar când un colecţionar de timbre vorbeşte cu afecţiune despre pasiunea lui, este un sentiment diferit de cel care se naşte din relaţia omului cu animalul său de companie.

Aşadar, am luat căţeluşa acasă. La început am „îmbrăţişat-o” de la distanţă – din cealaltă parte a camerei. Apoi, fiindcă mi-a dat motive să cred că nu mă va lăsa fără degete, am început să-i dau să mănânce din palmă. Pe urmă am lăsat-o să-mi lingă mâna. După care i-am dat voie să mă lingă pe faţă. Apoi am lins-o şi eu pe faţă. Iar acum iubesc toţi căţeii şi vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Aproximativ 63% dintre familiile din America au cel puţin un animal de companie. Răspândirea acestui obicei este surprinzătoare în primul rând din cauza noutăţii sale. Obiceiul de a deţine animale de companie s-a răspândit odată cu dezvoltarea clasei de mijloc şi a urbanizării, poate fiindcă oamenilor a început să le lipsească interacţiunea cu animalele sau poate fiindcă mai demult întreţinerea animalelor de companie era privită ca o extravaganţă, fiind ceva costisitor. (Americanii cheltuie 34 de miliarde de dolari în fiecare an cu întreţinerea animalelor de casă.) Istoricul Sir Keith Thomas, de la Oxford, a cărui lucrare enciclopedică Man and the Natural World a devenit o lucrare de referinţă, susţine că:

răspândirea obiceiului de a deţine animale de companie printre membrii clasei de mijloc urbane în perioada modernă timpurie este (… ) un fenomen de o reală importanţă socială, psihologică şi nu în ultimul rând comercială… De asemenea, acest obicei are anumite implicaţii pe planul ideilor. Cei din clasa de mijloc au început să vorbească într-un mod pozitiv despre inteligenţa animalelor; totodată, s-a răspândit ideea că animalele ar putea să aibă caracter şi personalitate; şi s-au pus bazele psihologice ale concepţiei că unele animale sunt îndreptăţite la o mai mare consideraţie morală.

Aş greşi dacă aş spune că relaţia mea cu George, căţeluşa mea, mi-a dezvăluit în ce constă „inteligenţa” animalelor. Dincolo de nevoile ei de bază, nu am nici cea mai vagă idee ce se întâmplă în mintea ei. (Sunt convins însă că se întâmplă destul de multe.) Lipsa ei de inteligenţă, în anumite privinţe, mă surprinde la fel de mult ca inteligenţa ei în alte privinţe. Diferenţele dintre noi sunt mai evidente decât similarităţile.

George nu este o fiinţă care vrea doar să ofere şi să primească afecţiune. În majoritatea timpului e o adevărată pacoste. Se satisface compulsiv în faţa invitaţilor, îmi roade papucii şi jucăriile copilului, e obsedată să omoare veveriţe, are o abilitate excepţională de a se poziţiona între lentilele aparatelor de fotografiat din vecinătatea ei şi subiectul fiecărei poze, sare la cei care se dau cu skateboardul şi la evreii hasidici, le umileşte pe femeile la menstruaţie (este cel mai negru coşmar al evreicelor hasidice la menstruaţie), îmi chinuie olfactiv oaspeţii cu flatulenţele ei, dezgroapă tot ce plantezi, zgârie fiecare lucru nou cumpărat, linge mâncarea de pe masă şi din când în când se răzbună pe noi (nu înţeleg de ce) şi îşi face nevoile în casă.

Problemele cu care ne-am confruntat – de a comunica, de a ne recunoaşte şi de a ne accepta reciproc dorinţele, pentru a putea coexista – m-au obligat să descopăr şi să interacţionez cu ceva, sau mai degrabă cu cineva, total diferit. George reacţionează la unele cuvinte (şi alege să ignore multe altele), dar relaţia noastră nu este guvernată de limbaj. Căţeluşa mea pare să aibă gânduri şi emoţii. Uneori mi se pare că le înţeleg, dar de cele mai multe ori, nu. La fel ca o fotografie, este incapabilă să-mi spună ceea ce mă ajută să văd. Este un secret incarnat. Sunt sigur că şi eu, la rândul meu, sunt ca o fotografie pentru ea.

Chiar aseară, când mi-am ridicat privirea din cartea pe care o citeam, am văzut că George se uită la mine din cealaltă parte a camerei. „Când ai intrat aici?”, am întrebat-o. Şi-a coborât privirea şi s-a îndepărtat lent de-a lungul holului – nu o siluetă, ci mai mult ca un fel de spaţiu în negativ, o formă decupată în viaţa domestică. În ciuda rutinelor noastre, care sunt mai constante decât toate obişnuinţele caracteristice relaţiilor mele umane, tot mi se pare imprevizibilă. Şi, în ciuda apropierii noastre, sunt uneori încântat şi puţin speriat de stranietatea ei insondabilă. Sosirea copilului a exarcebat foarte mult acest sentiment, fiindcă nu aveam absolut nicio garanţie că n-o să-l sfâşie, în afara intuiţiei că n-o va face.

Diferenţele dintre noi ar putea umple o carte, însă, la fel ca mine, George se teme de durere, caută plăcere şi râvneşte nu doar la hrană şi joacă, ci şi la companie. Nu e nevoie să cunosc toate detaliile despre unele dispoziţii şi preferinţe ca să ştiu când le are. Psihologiile noastre nu sunt identice sau similare, dar fiecare dintre noi are o perspectivă, un mod de a procesa şi de a experimenta lumea, care este unic şi înnăscut.

Nu aş mânca-o pe George, fiindcă este a mea. Dar de ce n-aş mânca un câine pe care nu-l cunosc? Sau, mai exact, cum aş justifica faptul că mi-e milă de câini, dar mă hrănesc cu alte animale?

Vezi un trailer foarte simpatic al cărții (de acum 9 ani, când s-a lansat versiunea originală a cărții) în care apare și George:

O pledoarie pentru consumul de carne de câine

În ciuda faptului că e legal în toate cele 44 de state americane să te hrăneşti cu „cel mai bun prieten al omului”, e un tabu la fel de serios precum cel care ne împiedică să ne mâncăm cel mai bun prieten uman. Nici măcar cei mai entuziaşti carnivori nu se hrănesc cu carne de câine. Gordon Ramsay, om de televiziune şi uneori bucătar, este destul de lipsit de milă cu puii de animale când face publicitate unui produs pe care îl vinde, dar nu vei vedea niciodată un căţeluş iţindu-şi capul din oalele lui. Şi, deşi a afirmat odată că îşi va electrocuta copiii dacă vor deveni vegetarieni, mă întreb ce-ar spune dacă aceştia ar fierbe la foc mic căţelul familiei.

Câinii sunt minunaţi şi unici în multe privinţe. Dar abilităţile lor intelectuale şi senzoriale sunt absolut banale. Porcii sunt cel puţin la fel de inteligenţi şi de sensibili, indiferent de cum definim aceşti termeni. Pot să sară pe bancheta din spate a unui Volvo, pot să răspundă la aport, să alerge şi să se joace, pot să fie răutăcioşi şi să răspundă la afecţiunea pe care le-o arăţi. Şi-atunci de ce nu li se dă voie să se tolănească lângă foc? De ce măcar nu sunt cruţaţi de la a fi puşi pe foc?

Carnea de câine e un tabu care ne spune ceva despre câini şi foarte mult despre oameni.
Francezii care îşi iubesc câinii îşi mănâncă uneori caii.
Spaniolii care îşi iubesc caii îşi mănâncă uneori vacile.
Indienii care îşi iubesc vacile îşi mănâncă uneori câinii.

Deşi au fost scrise într-un context foarte diferit, cuvintele lui George Orwell (din Animal Farm) se potrivesc numai bine acestei situaţii: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte”. Protecţia de care are parte un animal sau altul nu este o lege naturală; ea decurge din poveştile pe care le spunem despre natură.

Aşadar, cine are dreptate? De ce sunt excluşi câini din meniu? Carnivorul selectiv va răspunde imediat:
Este interzis consumul animalelor de companie. Dar câinii nu sunt animale de companie în fiecare parte a lumii în care se mănâncă carne de câine. Cum rămâne cu vecinii care n-au animale de casă? Am avea noi dreptul să le interzicem să consume carne de câine la cină?

În aceste condiţii, afirmaţia de mai sus devine:
Este interzis consumul animalelor care au abilităţi mintale, semnificative. Dacă expresia „abilităţi mintale semnificative cuprinde şi însuşirile psihologice ale câinilor, atunci cu atât mai bine pentru ei. Dar o astfel de definiţie include totodată porcii, vacile, puii de găină şi multe alte specii de animale marine. Şi îi exclude pe oamenii cu un deficit cognitiv sever.

Bine, atunci afirmaţia va fi modificată astfel:
E un motiv întemeiat pentru care există anumite tabuuri vechi de când lumea – să nu te joci cu excrementele, să nu-ţi săruţi sora sau să nu te hrăneşti cu animalele de casă. Din punct de vedere evoluţionist, ele sunt dăunătoare pentru om. Însă în multe locuri din lume consumul de carne de câine nu a fost şi nu este interzis şi, totodată, nu este în niciun fel dăunător pentru om. Gătită corespunzător, carnea de câine nu prezintă riscuri pentru sănătate într-o mai mare măsură decât alte tipuri de carne, iar o hrană atât de nutritivă nu suscită cine ştie ce obiecţii din partea genelor noastre egoiste.

[…]

 

Papa Francisc: întâlniri cu Dominique Wolton

Un fragment din cartea Politică și societate. Un dialog inedit:

Aproape că avem tabieturile noastre deoarece ne‑am văzut trei zile la rând. Totul e simplu și familiar în acest dialog situat în afara timpului, dar care, deopotrivă, vizitează toate epocile imensei noastre Istorii. Totul aici invită la modestie. Un teritoriu minuscul, dar și o istorie îndelungată. Telescopaj evident între cultura societăților noastre, măcinată de eveniment și imediatețe, și acest spațiu aparent seren, imobil și etern. Ne continuăm foarte serios convorbirile și ne încadrăm în planul proiectatei cărți. Sfântul Părinte este scrupulos, dar dialogul nostru se vădește mereu atât de natural și plin de umor. Umorul, acest veșnic și nesfârșit scurtcircuit al inteligenței… Biserica în societatea modernă. Contribuțiile și confruntările reciproce. Biserica, fenomenul comunicării, oamenii și tehnologia, decalajele de experiență și de viziune despre lume. Unde se află modernitatea? Cum reușește acest bărbat să asume imensul simbol pe care‑l reprezintă? Cum reușește să trăiască asumându‑și teribilele responsabilități ce‑i revin? Modestia este la ea acasă, în această clădire, dar chiar alături impresionează solemnitatea Bazilicii Sfântului Petru, ale cărei turle, regulat, amintesc deschiderea față de lume, relativitatea civilizațiilor și imensa dificultate a conviețuirii culturilor. Timpul, timpul care ne definește pe toți. Ce meditație! Cât îl privește pe Papă, în afirmațiile sale, întotdeauna atenționarea esențială, vitală, ontologică a rolului jucat de rugăciune. Lecție a lucrurilor, cum se zicea altădată. În orice caz, a tăcerilor, a visurilor și a reflecțiilor în abis… De altfel, schimbul nostru de idei ilustrează perfect acest dialog indispensabil, dificil, între credincios și laic. Între cel care este locuit de valori și referințe diferite de cele ale intelectualului, ale cărui coduri sunt mai apropiate de antropologie.

* * *
Dominique Wolton: Cum se poate ajunge la stabilirea unui dialog cu ateii și cu cei care nu cred, deoarece aceștia nu recunosc păcatul originar și nici greșeala? Cum să dialoghezi cu ei când cel mai adesea te găsești într‑o lume laică și nonreligioasă?

Papa Francisc: Dar ei fac parte din realitate. Parte a mai multor puteri. Și când vorbim despre realitate, imediat ne confruntăm cu puncte de vedere diferite. Dar realitatea stabilește punți între aceste perspective diferite. Și asta constituie o răsturnare de situație. Realitatea este adevărul. Punțile, dialogul nostru. Dar se cuvine să plecăm de la realitate, nu de la teorie. Altfel, am putea să discutăm foarte bine despre cvadratura cercului până la fârșitul vremurilor, însă ar fi perfect inutil.

Care este realitatea? Fiecare vede realitatea în felul lui. Iar eu o văd așa precum cred că este. O înțeleg așa cum este. Și‑atunci trebuie să cercetăm împreună. Este un drum al cercetării. Al căutării.

Dominique Wolton: Cu toate acestea, ce‑i de făcut, ce rămâne de spus cu aceia care sunt atei? Cum să respecți pe cei care sunt atei, ce dialog e posibil cu aceștia? Ateii au făcut mult, mult pentru eliberarea socială, politică, pentru democrație după veacul al XVIII‑lea. Ce face Biserica în acest context? Biserica spune adeseori „îi așteptăm”. Dar dacă sunt atei, ei nu au nevoie de așteptarea voastră. Și nu așteaptă nimic. Atunci, cum să dialoghezi? Cu‑atât mai mult cu cât ei sunt adesea oameni ai păcii! Ce să faci cu ateii? Deoarece Biserica a ucis mulți dintre ei…

Papa Francisc: Într‑o altă epocă, unii spuneau: „Dar lăsați‑i în pace, vor ajunge în infern!”.

Dominique Wolton: (râde) Firește!

Papa Francisc: Însă nu se cuvine niciodată să vorbim prin adjective. Adevărata comunicare se realizează folosind substantive. Respectiv comunicarea cu o persoană. Această persoană poate fi agnostică, atee, catolică, mozaică… dar aici sunt multe adjective. Eu vorbesc cu o persoană. Este un om, este o femeie, este la fel ca mine. La Cracovia, un adolescent mi‑a pus aceeași întrebare cu prilejul unui dejun cu un grup de catolici cu vârste între doisprezece și paisprezece ani. Fete și băieți, doi pentru fiecare continent și încă doi reprezentând Polonia. El m‑a întrebat: „Dar ce să‑i spui unui ateu?”.

Dominique Wolton: Însă nu aceasta este afirmația mea. Iată la ce mă refer eu: cum anume să dialoghezi cu un ateu?

Papa Francisc: Ce să spui unui ateu? I‑am răspuns tânărului după cum urmează: „Ultimul lucru pe care ar trebui să‑l faci este să predici unui ateu. Tu, tu trebuie să‑ți trăiești viața, tu poți să‑l asculți, dar cu niciun preț nu trebuie să faci o apologie a credinței. În afara acestei situații, firește, e loc pentru apologie. Dar dacă ateul te întreabă ceva, îi poți răspunde conform experienței tale de om”.

Dialogul trebuie să se construiască pe baza experienței omenești. Eu, care sunt credincios, sunt convins că faptul credinței este un dar, un dar de la Dumnezeu. Nimeni nu poate avea credință doar în baza simplei voințe. Nimeni. Chiar dacă studiezi o bibliotecă întreagă pe această temă. Este un dar. Dar dacă nu ai primit acest dar, Dumnezeu te va salva în alt fel. Și putem vorbi despre multe subiecte pe care le avem în comun: probleme etice, lucruri mitice, chestiuni omenești… Multe lucruri. Despre ce gândim, despre probleme de viață, despre cum anume să ne comportăm… Putem să discutăm despre dezvoltarea omenirii… A vorbi despre lucruri comune. El va avea un punct de vedere diferit, dar și eu o să am un punct de vedere diferit. Dar putem să stăm de vorbă, iar atunci când vine vorba despre Dumnezeu, fiecare își poate spune opinia, care este și alegerea lui. Însă doar ascultându‑l pe celălalt cu respect. Odată, am trăit o experiență: o doamnă mi‑a spus că ascultase o predică sau o conferință, nu mai știu. Mi‑a spus că era atee, dar din momentul acela a început să se îndoiască de nonexistența Domnului. Acel moment a impresionat‑o. La fel și cu agnosticii. Și ei sunt diferiți.

Dominique Wolton: Este o frază a Bisericii pe care eu o găsesc teribilă: „Din cauză că‑l uităm pe Dumnezeu, îl uităm și pe om”.

Papa Francisc: Da.

Dominique Wolton: Da, dar cum stau lucrurile pentru un ateu?

Papa Francisc: Aici este o cu totul altă noțiune. Aveți dreptate. Să luăm o situație concretă, să‑l luăm pe Hitler, cu acest precept pe care l‑ați citat…

Dominique Wolton: Dar acesta nu este un ateu obișnuit.

Papa Francisc: Din cauză că‑l uităm pe Dumnezeu, îl uităm și pe om.

Dominique Wolton: Asta mi‑a spus cardinalul Jean‑Marie Lustiger atunci când dialogam cu el. Dar întrebarea rămâne. Din cauză că‑l uităm pe Dumnezeu, îl uităm și pe om? Mai întâi, au fost în istorie credincioși și preoți care au ucis mulți oameni. Pe urmă, astăzi sunt mulți atei care sunt la fel de omenoși precum credincioșii… Pentru că, dacă se afirmă „din cauză că‑l uităm pe Dumnezeu, îl uităm și pe om”, atunci această formulă implică faptul că nu există altă soluție decât Dumnezeu. Or, un ateu spune: „Eu sunt ateu și uneori săvârșesc fapte bune, așa cum fac și credincioșii”. De altfel, e ceva straniu aici: de acord, realizăm dialogul interreligios, facem ecumenism, însă cum rămâne cu ateii? De pildă, cum putem face să fie auzit mesajul din Anul Milostivirii? Cum să comunicăm asta ateilor? Pentru că nu văd cum ar putea înțelege un astfel de mesaj.

Papa Francisc: Faceți o faptă bună față de un om. Faceți fapte bune. Și dacă nu sunteți interesat de acest subiect, gândiți‑vă la cei care sunt în nevoie. Gândiți‑vă la copiii din Siria. Elaborați un gând al milostivirii. Găsiți‑vă o emoție lăuntrică.

Dominique Wolton: Spuneți adesea: „Cum să explicăm faptul că omenirea este deopotrivă rănită și salvată?”.

Papa Francisc: Prin experiența fiecăruia. Fiecare bărbat, fiecare femeie cade și se ridică. Cum se poate ridica o persoană după ce a căzut de atâtea ori, ca să‑și găsească apoi un alt drum? Putem discuta fără să ne temem – tu ești ateu, eu nu… dar hai să vorbim! Amândoi vom sfârși în același loc. Amândoi vom fi mâncați de viermi!

Dominique Wolton: Ce credeți despre fraza lui Pius al XII‑lea, care spunea: „Drama epocii noastre stă în faptul că ea a pierdut sensul păcatului”? Dumneavoastră ați rosti o asemenea frază?

Papa Francisc: Da, asta e adevărat. Cred că este adevărat, epoca și‑a pierdut sensul noțiunii de păcat. Asta e clar când vedem astăzi cum un kamikaze se autodetonează și ucide cincizeci de persoane. Când îi vedem pe traficanți cum îi îneacă pe oameni într‑un canal din Sicilia… Dacă o persoană onestă se întreabă „De ce fac una ca asta?”, răspunsul e că acești oameni nu au busolă morală. Sau ea funcționează la minimum. Iar busola morală este acceptată de toată lumea. Dar de aici și până la a vorbi despre păcat este un drum lung, deoarece a vorbi despre păcat înseamnă și a vorbi despre relația cu Dumnezeu, căci păcatul presupune existența  credinței. Dar să nu ai busolă morală este o idee care șochează pe toată lumea. Chiar și pe atei. Până și un ateu convins și cinstit va spune că, da, această lume și‑a pierdut busola morală. Dacă un economist ultraliberal citește anumite pasaje din Laudate sí, el va sfârși prin a spune că economiei îi lipsește busola morală. Morala este o exigență a comportamentului nostru social. Dar nu e vorba aici despre rigorismul și rigiditatea poruncilor etice. Morala înseamnă a‑ți plăti cinstit muncitorii, a‑ți plăti cinstit oamenii de menaj… Și uneori există contradicții teribile inclusiv în acest plan. […]

Codul culturii: când doi plus doi fac zece

De ce la anumite grupuri totalul este mai mare decât suma părților, pe când la altele este mai mic?

Acum câțiva ani, designerul și inginerul Peter Skillman a lansat un concurs ca să afle. Pe parcursul mai multor luni, el a reunit o serie de grupuri formate din patru oameni, la Universitatea Stanford, la Universitatea California, la Universitatea Tokio și în alte câteva locuri. Sarcina pe care le‑a dat‑o a fost să construiască, fiecare grup, cea mai înaltă structură posibilă, folosind următoarele elemente:

Concursul avea o singură regulă: bezeaua trebuia să fie așezată în vârful structurii. Partea fascinantă a experimentului însă avea mai puțină legătură cu sarcina, cât cu participanții. Unele dintre echipe erau alcătuite din studenți la Facultatea de Studii Economice. Altele aveau în componență copii de grădiniță.

Studenții s‑au pus imediat pe treabă. Au început să discute și să pună la cale strategia. Au examinat materialele. Au făcut schimb de idei și au pus întrebări judicioase și avizate. Au găsit mai multe soluții, după care au detaliat ideile cele mai promițătoare. A fost un proces de gândire elaborat în mod profesionist, rațional și inteligent, având drept rezultat decizia de a urma o anumită planificare. Apoi și‑au împărțit între ei activitățile și au început să construiască.

„Grădinița” a avut o abordare total opusă. N‑au făcut strategii. N‑au analizat, n‑au făcut schimb de experiență. N‑au pus întrebări, n‑au propus variante, n‑au perfecționat idei. De fapt, nici n‑au prea vorbit. Au stat foarte aproape unii de ceilalți. Interacțiunea lor n‑a fost nici perfectă, nici organizată. Și‑au smuls materialele unii altora și au început să construiască fără a urmări vreun plan sau vreo strategie. Dacă vorbeau între ei, o făceau prin exclamații scurte: „Aici! Ba nu, aici!” Activitatea lor ar fi putut fi descrisă prin cuvintele hai să facem niște chestii împreună.

Dacă ar fi trebuit să pariezi care dintre echipe va câștiga, n‑ar fi fost greu de ales. Ai fi pariat pe studenții la studii economice, pentru că posedă inteligența, competențele și experiența necesare în a obține rezultate superioare. Așa gândim în mod normal despre performanța în grup. Pornim de la premisa că mai mulți indivizi competenți luați laolaltă vor depune o activitate competentă, exact la fel cum presupunem că, adunând doi cu doi, ne dă patru.

Ai fi pariat greșit. În zecile de teste efectuate, copiii de grădiniță au construit structuri care aveau în medie înălțimea de 66 de centimetri, în timp ce înălțimea medie a structurilor realizate de studenții la studii economice a fost sub 25 de centimetri. Echipele copiilor de grădiniță le‑au învins și pe cele alcătuite din avocați (care au construit turnulețe cu înălțimea medie de 38 de centimetri), precum și pe cele ale directorilor de firme (55 de centimetri).

Ne este greu să admitem acest rezultat, deoarece avem impresia că este anormal. Vedem niște oameni tineri deștepți și experimentați, studenți în științe economice, și ne vine greu să ne imaginăm că efortul lor combinat ar putea duce la o performanță slabă. Vedem niște copii de grădiniță fără cunoștințe complexe și lipsiți de experiență, și ne vine greu să ne imaginăm că efortul lor comun ar duce la o performanță remarcabilă. Dar ne‑am format această părere, ca oricare altă iluzie, pentru că din instinct ne‑am îndreptat atenția asupra detaliilor nepotrivite. Ne concentrăm pe ceea ce putem vedea – abilitățile individuale. Dar nu acestea contează, ci interacțiunea.

Studenții par să colaboreze unii cu ceilalți, dar, de fapt, sunt angrenați într‑un proces pe care psihologii îl numesc status management. Fiecare dintre ei încearcă să‑și dea seama unde anume se încadrează în echipă: Cine conduce? Este indicat să critic ideile altcuiva? Care sunt regulile aici? Interacțiunea lor pare să decurgă fără probleme, dar comportamentul lor psihic profund este caracterizat de ineficiență, ezitare și competiție nemărturisită. În loc să se concentreze pe sarcina primită, pe ei îi preocupă incertitudinea în privința celorlalți și consumă atât de mult timp gestionându‑și poziția în sânul grupului, încât nu reușesc să observe esența problemei (bezeaua e relativ grea și spaghetele greu de fixat). Drept urmare, în multe cazuri primele lor încercări eșuează și atunci ei intră în criză de timp.

Gesturile copiilor de grădiniță par dezorganizate la prima vedere. Dar când te uiți la ei ca la un întreg, comportamentul lor este eficient și eficace. Nu concurează între ei, nu îi interesează care este mai sus în cadrul grupului. Stau cot la cot și muncesc cu spor împreună. Se mișcă repede, depistând imediat problemele și oferindu‑și unul altuia ajutorul. Experimentează, riscă și observă rezultatul, care îi ghidează către soluțiile eficace.

Copiii de grădiniță au succes nu pentru că ar fi mai inteligenți, ci pentru că se ajută într‑un mod mai inteligent.

Ei valorifică o metodă simplă și eficientă, prin care un grup de oameni obișnuiți poate obține o performanță mult mai mare decât suma părților.

Codul culturii. Secretele grupurilor de mare succes povestește cum anume funcționează această metodă.

Fun fact: pe site-ul autorului poți să completezi chestionarul Culture Code quiz.

Richard Branson: noua autobiografie

În 1998, când am publicat prima oară Pierderea virginității, nu eram deloc pregătit pentru reacția publicului. Mă așteptam s-o remarce lumea afacerilor, unii recenzenți de ziare și câțiva cititori pasionați de autobiografii, dar, până să mă dezmeticesc, cartea își luase zborul. Pierderea virginității continuă să fie obiectul pe care mi-l întind oamenii cel mai des (cu excepția unui telefon mobil, pentru un selfie), de obicei împreună cu un pix și un zâmbet. De-a lungul anilor am scris scurte actualizări ale autobiografiei mele, dar s-au întâmplat atât de multe în ultimele două decenii, încât mi-am dat seama că e nevoie să scriu o continuare.

Regăsirea virginității pornește din locul în care s-a oprit Pierderea virginității, în momentul în care s-au ivit zorii noului mileniu. În 1999, lumea credea că le făcusem pe toate și că nu mai rămăsese niciun loc în care să ne extindem, nicio nouă provocare cu care să-mi pun ambiția. Dar, când ești implicat în conducerea unei companii ca Virgin, nu se pune nicicând problema să stai cu brațele încrucișate – reinventarea se petrece permanent, pe măsură ce lumea se schimbă, la fel și eu. Aceasta este povestea ultimelor două decenii, spusă prin intermediul uneia dintre cele mai dinamice mărci corporatiste din lume. Casa mea s-a mutat dintr-o barcă pe o insulă-paradis, iar firma mea s-a transformat dintr-o companie britanică într-o marcă globală. Visul meu de a-i duce în spațiu pe cetățenii obișnuiți nu mai este o fantezie de copil, ci este pe cale să devină realitate, iar eu nu mă mai concentrez pe bătălia cu rivalii mai mari, ci pe transformarea radicală a modelelor de afaceri. În tot acest timp am avut parte de fericire, durere, uragane, culmi de extaz în afaceri (și în alte privințe), tristețe, recorduri, îndoială și cea mai dură criză din viața mea. M-am suit într-un carusel amețitor și n-am nici cea mai mică intenție să mă dau jos prea curând.

La cincisprezece ani după publicarea cărții Pierderea virginității, Zach Galifanakis m-a întrebat: „Cartea ta este un joc de cuvinte cu denumirea companiei pe care o conduci sau se referă la prima dată când ai făcut sex?”. „Amândouă”, i-am răspuns eu. Însă de data aceasta m-am gândit să-i dau un titlu chiar și mai îndrăzneț. Acuratețea lui factuală nu l-a făcut decât să fie și mai tentant. Care este titlul alternativ al cărții pe care o citești? Pierderea virginității – a doua intrare. Mi-a trecut prin cap și titlul Virginitatea pierdută, ca o aluzie la Paradisul pierdut a lui John Milton, dar mi s-a părut prea negativist. Eu văd viața ca pe o mare aventură; tot timpul învăț și tot timpul găsesc lucruri noi pe care să le încerc și dificultăți pe care să le depășesc. În fiecare zi, pentru mine are loc regăsirea virginității. Dar acum, că sunt superbunicul a patru nepoți minunați – Etta, Artie, Eva-Deia și Bluey –, mă uit la viața mea cu alți ochi.

Indiferent dacă ai o firmă sau îți trăiești pur și simplu viața, sper să poți să înveți din greșelile mele și, dacă tot te-ai apucat de ea, să mai și zâmbești.

Richard Branson, în Prologul cărții Regăsirea virginității

12345