Category

Invitat pe blog

SETE: o poveste despre organizația nonprofit care furnizează apă potabilă lumii

By | Invitat pe blog

Iată un fragment din SETE,  cartea de memorii a fondatorului charity: watero poveste de viață care inspiră, pe care o recomandăm antreprenorilor sociali, celor care vor să lase ceva bun în urma lor și filantropilor.

8 SEPTEMBRIE 2006
Lansarea oficială a charity: water a avut loc într-un club de noapte, a doua zi după ce am împlinit 31 de ani. Nu aveam bani sau buget, dar un bun promotor de cluburi de noapte știe cum să profite de ziua lui de naștere. Este singura noapte când poți să ceri o tonă de favoruri și toată lumea vine pentru că știe că o să se simtă bine. Prietenii mei nu știau încă, dar către sfârșitul serii aveau să afle despre criza mondială a apei – și, speram eu, să decidă să devină parte din soluție.

Un nou club de dans foarte șmecher din Meatpacking District – Tenjune – ne-a dat spațiul gratis. Înăuntru, am umplut pereții cu fotografii uriașe înfățișând oameni bând apă contaminată în Uganda. O companie de băuturi alcoolice a trimis suficient alcool pentru a ține un open bar pentru prima oră – o modalitate excelentă de a ademeni lumea – și celebrități precum Mark Rufallo, Joaquin Phoenix, Lauren Bush și Terry George (regizorul filmului Hotel Rwanda) ne-au ajutat să răspândim vestea. În seara evenimentului, de cei de la intrare a fost responsabilă Lani.

— Urăsc asta, Harrison, a spus ea, ținând în mână o listă de oaspeți confirmați. Știi cât de greu este să respingi oamenii?
— Da! am râs eu. Am făcut-o timp de zece ani. De asta acum o faci tu!

Pentru a intra, toată lumea trebuia să facă o donație de câte 20 de dolari pe care să-i pună într-un cub de plexiglas aflat chiar la intrare. Au venit 700 de oameni. Unii dintre ei au dat chiar mai mult de 20 de dolari – precum dealerul de iarbă, prieten cu Brantly, care a aruncat 500 de dolari în cutie și a spus: „Salut, frate. Prima donație pe care am făcut-o vreodată pentru o organizație caritabilă.”

A doua zi am numărat iar și iar banii și am completat formulare pentru a documenta donațiile. Strânseserăm 15 000 de dolari într-o singură noapte, toți pentru a le asigura accesul oamenilor din Bobi la apă potabilă. Era uluitor.

— Ei bine, acum suntem o adevărată organizație de caritate! a spus Lani.

Avea dreptate. Intrasem în afacere.

Să fii o adevărată organizație caritabilă însemna mai multe întâlniri și ore de muncă pentru amândoi, fiindcă îmi veneau o sută de idei odată fără să dorm. Am improvizat un site rudimentar și am început să primim donații și să vindem tricouri și brățări inscripționate CHARITY: WATER. Am avut ideea asta nebunească să vindem cu 20 de dolari apă îmbuteliată personalizată (pe care în mod normal o cumperi cu 2 dolari), promițând să donăm toate încasările organizațiilor noastre partenere pentru a construi puțuri. M-am gândit că prețul scandalos ar suscita atenție și ar arăta cât de mare era cu adevărat prăpastia dintre bogați și săraci.

În mod normal, apa îmbuteliată se comercializa folosind etichete în tonuri vesele, albastre și verde acvamarin, așa că noi am lucrat cu un tipograf pentru a concepe etichete complet negre cu caractere albe, pe care scria: PESTE UN MILIARD DE OAMENI MERG PE JOS CEL PUȚIN TREI ORE ÎN FIECARE ZI PENTRU A COLECTA APĂ și PESTE 4 500 DE COPII AU MURIT ASTĂZI DIN CAUZA APEI CONTAMINATE.

Am prezentat-o în felul următor: pentru 20 de dolari, nu primiți decât o sticlă de o jumătate de litru, dar dați echivalentul a peste 50 000 de sticle de apă în țările în curs de dezvoltare, ținând cont că un puț poate să producă un milion de litri pe an și să ofere unei comunități apă curată, potabilă, pentru mai mult de 15 ani. Statisticile sunau bine, dar ceea ce nu știam pe atunci era că nimeni nu putea garanta cu adevărat cât de mult rezistau puțurile. După ani, aveam să fiu obligat să iau în calcul acest adevăr urât.

Cu toate astea, sticlele de 20 de dolari (pe care le-am cumpărat cu 41 de cenți bucata) s-au dovedit o metodă de strângere de fonduri foarte eficientă – un profit de 48 de ori mai mare decât investiția. Mai târziu, am început să le vindem vrac (480 de dolari lada de 24 de sticle), iar Lani sau vreun voluntar livra apă în tot orașul, adunând cecuri sau trecând carduri de credit prin greoaiele noastre mașinării negre. Aveam atât de multă apă, încât am stivuit baxurile până în tavan în baia de serviciu a lui Brantly, care arăta ca un uriaș puzzle Jenga. Într-o zi, Brantly a lăsat arzând niște tămâie lângă cadă și a topit jumătate dintr-un bax.

Apa era grea și dificil de transportat, dar arăta mișto și toată lumea o voia. În timpul Săptămânii Modei, am aranjat ca personalul de la Lotus să vândă sticlele noastre și să poarte tricouri asortate. Celebrități, personaje mondene și antreprenori ne-au permis să plasăm sticle charity: water la petreceri de ziua lor, la lansări de reviste și în spații unde se țineau evenimente de fițe – strângând 660 de dolari aici, 2 300 de dolari dincolo. Am reușit chiar să convingem Soho House, Mercer Hotel și Claridge’s din Londra să o plaseze în fiecare cameră. Numele nostru ajungea acolo. Eu și Lani deveniserăm o faimoasă echipă de vânzători de apă îmbuteliată.

La două săptămâni de la ziua mea am inaugurat în Union Square o expoziție de zece zile, în cinci parcuri din oraș. Lou, un prieten de la club care crea decoruri pentru videoclipuri muzicale, ne-a ajutat să construim cu bani puțini un ecran care atrăgea atenția: o serie de panouri înalte, negre, pe roți, care spuneau povestea apei contaminate. Am colectat un lichid verde, acoperit cu spumă, din iazurile și râurile din apropiere și l-am turnat în acvarii uriașe de plexiglas încastrate în panouri. Voiam să le arătăm oamenilor: Uitați-vă la apa asta dezgustătoare! Dacă n-ați fi avut astăzi apă la robinet, asta ar fi trebuit să beți!

Inițial, am avut o idee grandioasă pentru piesa centrală a expoziției, ceva ce ar fi uimit oamenii și i-ar fi atras. Lou și Lani mi-au ascultat răbdători prezentarea.

— OK, imaginați-vă un cilindru uriaș, strălucitor, înălțându-se deasupra locuitorilor din New York City. Oamenii care trec prin parc vor ridica privirea și vor spune: „Ce naiba e asta?” și vor veni neapărat să-l vadă. Apoi vor descoperi că este plin cu sticle reci de charity: water – și dacă introduc în turn o bancnotă de 20 de dolari, le cade în mână o sticlă!

— Sună excelent, Scott! a spus Lou. Dar ar costa peste 100.000 de dolari să-l construiești.

Până la urmă am convenit să folosim drept turn o bucată dintr-o conductă de tablă recuperată. Apoi am lipit una lângă alta, cu bandă adezivă, sute de sticle goale de charity: water pentru a ascunde cilindrul urât de metal și am așezat construcția asta într-o găleată de plexiglas în care am pus sticlele de apă reale pe care oamenii le puteau cumpăra. Indicatoarele și pliantele promiteau că banii plătiți pe fiecare sticlă urmau să fie folosiți integral pentru a construi puțuri împreună cu partenerii noștri din Uganda, Etiopia, Malawi și Republica Centrafricană.

În jur de o sută de membri de familie, prieteni și prieteni ai prietenilor au venit să facă voluntariat la expoziție și să le vorbească newyorkezilor și turiștilor despre misiunea charity: water. În prima noastră zi în Union Square au sosit peste 1 500 de oameni și am vândut apă în valoare de 3 000 de dolari – suficient pentru a reabilita un puț. În a doua zi au venit peste 2 000 de oameni și am vândut sticle charity: water de încă 5 600 de dolari – suficient pentru a săpa manual un puț nou.

Părinții mei au venit să ne ajute în acel weekend. Eram ocupat până peste cap și alergam tot timpul, dar s-o văd pe mama în Union Square, cu toate gazele alea de eșapament în jurul ei, cu străini și mirosurile lor neobișnuite trecând pe lângă, iar ea fiind în regulă cu toate astea – a fost atât de îmbucurător. Era activă și sănătoasă, așa cum n-o mai văzusem niciodată.

În a treia zi, duminică după-amiază, buletinul meteo anunța ploaie, amenințând să păteze și să deformeze panourile cu fotografii. Mi-am ridicat privirea din telefon și am rugat-o pe o tânără care lucrase cu noi toată ziua să meargă să cumpere folii ca să le protejăm. S-a dus și s-a întors exact cu ceea ce ne trebuia. Am supraviețuit ploii și, la sfârșitul zilei, ea era unul dintre ultimii voluntari încă prezenți.

— Salut, am spus. Ai fost aici toată ziua! Cum te cheamă? Cum ai aflat de noi?

Era timidă și drăguță, cu ochi mari și căprui, și părea să aibă puțin peste 20 de ani. Avea părul strâns într-o coadă și purta tricoul CHARITY: WATER pe care-l făcuserăm cadou tuturor voluntarilor.

— Viktoria, a spus ea. Vecinul meu Lou mi-a povestit ce faceți. Mi se pare foarte mișto.
— Păi, îți mulțumesc că ai adus foliile alea așa de repede și pentru că ai fost aici toată ziua. Dacă ești liberă, o să ne întoarcem aici mâine-dimineață!

Mă îndreptam spre camionetă pentru a împacheta, dar ea m-a oprit.
— Uite, sunt sigură că probabil aveți o grămadă de oameni care vă ajută, a spus ea. Dar eu sunt designer grafic, dacă ai vreodată nevoie de genul ăsta de ajutor. Pot să-mi dau seama după felul în care ați organizat expoziția că v-ați gândit foarte mult la toate.
— Da! am spus. Nici nu-ți imaginezi. Avem nevoie disperată de un astfel de ajutor. Poți să vii la biroul nostru săptămâna viitoare, când se încheie expoziția?

Cu colțul ochiului, am surprins-o pe mama, mereu pe fază ca un videojurnalist, făcându-ne o fotografie în timp ce vorbeam.

Săptămâna următoare, după serviciu, Viktoria Alexeeva s-a prezentat la un interviu, pe tocuri și cu laptopul la subraț.
— Oh, a spus ea, privind derutată prin apartamentul lui Brantly. Ăăă… Salut.

Nu-i spusesem că „biroul” nostru din Spring Street 109 era, de fapt, un apartament de burlac cu living coborât, o saună din lemn sinistră și o adunătură de indivizi care arătau de parcă veniseră direct de pe platoul de filmare al Trainspotting.

Când am văzut că începe să se retragă încet spre ușă, mi-am deschis laptopul și i-am arătat unde începuse totul: vasul, ziua de evaluare, fotografii cu tumoarea lui Alfred, conversațiile cu doctorul Gary, vizita în Uganda în care îi văzusem pe unii copii bând din bălți pline de noroi. Ea a fost foarte tăcută.

Când m-am oprit din vorbit, și-a șters o lacrimă și a întrebat:
— Când vrei să încep?
— Ai putea veni mâine după ce termini munca? am spus, adăugând repede: Nu pot să te plătesc.
— Da, a zis ea. Mâine e în regulă.

Vik, cum îi zicea toată lumea, avea 23 de ani și lucra ca grafician începător la o mică agenție de design. Lucrase la campanii pentru branduri mari, precum American Express, Nike și Honda. Nu știa nimic despre apa contaminată. Nu fusese niciodată în Africa și nu provenea dintr-o familie de binefăcători. Asemenea multor americani, interesul ei față de alte țări era stârnit de vreo operă de ficțiune, de vreun film. Pe la începutul acelui an văzuse The Constant Gardener, un film despre activism și corupția corporatistă în Kenya, iar asta a făcut-o să se întrebe dacă-și putea folosi talentul de artistă pentru a face ceva mai mult decât să născocească reclame pentru companii de automobile.

Din fericire, ne-am întâlnit chiar când charity: water ieșea în lumina reflectoarelor. Expoziția noastră itinerantă de zece zile despre apă a strâns aproape 20 000 de dolari în octombrie. I-am împărțit în patru, trimițându-i organizațiilor noastre partenere pentru a ajuta peste o mie de oameni să aibă acces la apă potabilă pentru prima dată în viața lor. Foarte curând, am început să primim telefoane de la jurnaliști de la USA Today, CBS News și Page Six, care voiau să afle mai multe despre munca noastră. Am vândut toate tricourile și brățările. Și am început să planificăm o gală fiindcă auzisem că organizațiile caritabile strângeau bani buni organizând cine scumpe în locuri elegante, așa că ne-am gândit că trebuia să ne încercăm și noi norocul.

Asta a însemnat că trebuiau concepute un milion de chestii diferite. Vik venea acasă la Brantly în majoritatea serilor și în weekenduri pentru a crea invitații, broșuri, cărți de vizită, chitanțe fiscale, antete, fundaluri pentru e-mailuri. Eu continuam să o bombardez cu proiecte, iar ea continua să învețe lucruri noi ca să țină pasul. Când am rugat-o să editeze videoclipurile noastre, a învățat singură cum să folosească Final Cut Pro și chiar a primit aprobarea șefului ei ca, după program, să monteze filmele charity: water în studioul de montaj al biroului. Când am rugat-o să adauge pagini la website, a descifrat HTML și Javascript și a învățat să codeze. Ea era mereu supusă, muncitoare și pregătită pentru și mai mult.

După o vreme, am invitat-o pe Vik să meargă cu mine și cu Lani la biserică.
— Hm, bine, a spus ea.
— Super! Hai să ne întâlnim pentru slujba de la 11:00, am spus eu. După aceea putem să ne întoarcem să lucrăm la birou. Ar fi putut fi atee, dar nici nu mi-a trecut prin cap să întreb. Mie și lui Lani ne plăcea foarte mult să mergem la biserică, așa că, invitând-o pe Vik să ni se alăture, era ca și cum am fi invitat-o să iasă cu noi să bem ceva după program.

Când m-am întors prima dată în State, o vreme am tot căutat o biserică și m-am simțit atras de un loc numit Brooklyn Tabernacle. Fermecătoarea biserică gospel, frecventată predominant de afro-americani și latino-americani, era găzduită într-un fost cinematograf, fiind celebră pentru corul ei care câștigase Premiul Grammy. Duminicile, pe scenă erau cel puțin optzeci de oameni, cântând cu zâmbete uriașe pe fețe. Locașul primea 3 200 de enoriași exuberanți și trebuia să fii acolo cu 30 de minute mai devreme doar ca să prinzi un loc decent. Când era plin, balconul tremura literalmente de atâta dans. Eu și Lani eram prezenți în fiecare săptămână, bătând din palme și cântând alături de doamne în vârstă mărunțele cu mâinile în aer, strigând: „Slavă lui Isus! Oh! Oh! El e atât de bun cu mine!”

Educația religioasă a lui Vik nici c-ar fi putut fi mai diferită. Într-o seară, la o cină de lucru, ea ne-a povestit cum crescuse în Sankt Petersburg, Rusia, și venise în State în 1992, pe când avea doar 9 ani. Nu era o persoană care mergea la biserică. În copilărie, întâlnirile ei cu biserica ortodoxă rusă fuseseră austere și irelevante. Preoții cântau și legănau cădelnițe grele de argint. Experiența de la Brooklyn Tabernacle – genul de credință contagioasă, exuberantă, cântând gospel cât te țin plămânii – îi era complet străină. Îmi amintesc că, la prima noastră ieșire, Vik mi-a aruncat o privire speriată când bunica de lângă ea, care purta ciorapi albaștri, a căzut în genunchi și a început să vorbească într-o limbă necunoscută. Ha, pun pariu că-i place asta!, mi-am zis. Cui nu i-ar plăcea?

Întorși la apartamentul-birou, stăteam toți trei în jurul mesei din bucătărie până noaptea târziu, lucrând non-stop. Vik tresărea când Lani țipa la mine din cauza unor lucruri prostești – felul în care loveam tastele computerului sau pentru că vorbeam prea tare la telefon.

— Harrison, du-te pe scara de incendiu, te rog! striga ea, trimițându-mă să ies pe fereastră ca să-mi termin convorbirea. Pe la opt seara începeam să gătesc o oală mare de paste, punând muzică ambientală de pe iPod. Vechiul meu prieten Matt Oliver, care fusese coleg cu mine la școala protestantă situată la subsolul unei biserici, venea să piardă vremea cu noi. Aducea mereu câteva sticle de vin bun. Munceam o sută de ore pe săptămână, lucrând până noaptea târziu și construind cea mai tare organizație caritabilă din lume. Dar nu aveam niciun motiv pentru care să nu ne putem distra în același timp.

La sfârşitul lui octombrie am plecat din nou în Africa, de această dată într-o călătorie de douăsprezece zile în Etiopia, pentru a depista locurile în care să săpăm ulterior puțuri. Partenerii noștri îmi spuseseră că în această țară vastă, cu 76 de milioane de locuitori, numai 24% din populație avea acces la apă potabilă.

Era descurajant să te gândești câți bani îți trebuiau pentru a rezolva o problemă atât de mare. Totuși m-am întrebat: ce s-ar fi întâmplat dacă cei de Mercy Ships ar fi fost descurajați de nevoia enormă de asistență medicală când au trimis primul lor vas în Mexic? Ce s-ar fi întâmplat dacă doctorul Gary ar fi fost copleșit de miile de pacienți care așteptau să fie consultați în prima sa zi de evaluare? Concentrează-te pe prezent, m-am gândit. Un puț o dată.

În timpul acestei călătorii am fotografiat copii care săpau în nisip, sperând să găsească prețioasa apă. Am văzut femei cocoșate, mergând kilometri întregi prin arșiță, cu urcioare pline cu lichid murdar legate de spate. Am vizitat un centru de sănătate care deservea o populație de 103 000 de oameni și am aflat că 50% dintre pacienți sufereau de boli transmisibile prin apă. Statisticile erau reale.

Am întâlnit, de asemenea, o femeie care, de când se știa, mersese trei ore pe zi să colecteze apă contaminată cu baligă de vacă – adică până când partenerii noștri au săpat un puț care a adus apă proaspătă în satul ei.

„Mai hiwet eyu” – Apa este viață – spuneau încontinuu oamenii în sate. Apa este viață.

Întorcându-mă acasă în noiembrie, am primit vești de la partenerii noștri din Uganda că primele proiecte ale charity: water erau gata. Rezidenții din tabăra din Bobi sărbătoriseră construcția a trei noi puțuri și, în plus, reabilitaserăm trei puțuri mai vechi ale căror pompe manuale se stricaseră. Nu erau cele 125 de puțuri de care avea nevoie tabăra din Bobi, dar era un progres.

Acum venise partea amuzantă. Am trimis un e-mail tuturor celor care participaseră la petrecerea de ziua mea, atașând fotografii și un link către un film cu locuitorii din Bobi bând apă curată. „Iată cele șase puțuri pe care TU le-ai construit în Uganda! Tu, personal, ai ajutat mii de oameni să aibă apă curată.”

Sunt sigur că unii dintre prietenii mei nici măcar nu-și aminteau că au fost la petrecere. Ei veniseră la un club, aruncaseră 20 de dolari într-o cutie și se bucuraseră de câteva băuturi. Dar, în momentul în care au văzut ce făcuse mica lor donație, răspunsul fost copleșitor.

„Chestia asta e foarte tare!”

„Uau, mulțumesc foarte mult pentru că m-ai ținut la curent!”

„Mai ai și alte fotografii?”

„Când e următoarea strângere de fonduri? Hai s-o facem încă o dată!”

Dovediserăm că actul de a dona putea fi ceva distractiv. Toată lumea era încântată că le oferiserăm acces la apă potabilă unor oameni aflați de cealaltă parte a globului. M-am întrebat: și dacă este, într-adevăr, atât de simplu?

 

Scott Harrison despre SETE:

 

 

Invitat pe blog Publicat la 2 decembrie 2019

Dark cockpit: introducere

By | Invitat pe blog

De ce și cum e scrisă cartea — de Octavian Pantiș & Emil Dobrovolschi

L-am întâlnit pe comandantul Dobrovolschi în 2008, în timpul unui zbor în vacanță, împreună cu familia. Călătoria a fost una liniștită, însă ce ne-a atras atenția a fost faptul că înțelegeam cu ușurință tot ce ne spunea acesta din cockpit, spre deosebire de multe alte zboruri în care comandantul părea că vorbește ținându-se de nas și grăbindu-se să încheie corvoada cât mai rapid. Dar în zborul respectiv am aflat clar cu toții care aveau să ne fie condițiile de zbor și traseul și ce urma să vedem în stânga sau în dreapta la un moment dat, simțindu-ne astfel în avion ca niște musafiri bine-veniți.

În anii care au urmat și în care ne-am cunoscut mai bine, am ascultat foarte multe întâmplări din vasta lui experiență de comandant și de instructor și am identificat în acestea o serie de mesaje care ar putea fi foarte valoroase pentru oricine – cum să comunici și ce se poate întâmpla când nu o faci bine, cum să-ți manifești rolul de lider și cum se complică rapid lucrurile dacă nu faci ce trebuie. Și, desigur, cum să fii în control într-o mulțime de situații nerecomandate cardiacilor, care pot părea la limită, dar care sunt gestionate cu calm de cei care au temele făcute.

Am prezentat împreună aceste întâmplări și mesaje în multe conferințe, cu zeci și sute de oameni la un loc. Feedbackul este de fiecare dată foarte bun: oamenii ascultă fascinați, sunt provocați să se gândească la propriul cockpit prin podurile pe care le facem între aviație și viața de zi cu zi, mereu vor să afle mai mult și, ca o concluzie a fiecărei sesiuni, vor să înțeleagă mai bine regulile și procedurile din aviație, ca să le poată aplica în viețile lor, la serviciu sau acasă.

 

I-am propus lui Emil să scriem această carte pentru a le fi de folos tuturor celor care vor să devină mai buni și care cu siguranță sunt mai mulți decât cei pe care-i putem întâlni într-o conferință. Am vrut să o scriem pentru ca oricine să se poată întoarce oricând la aceste informații și sfaturi utile activităților cotidiene, să le pună în aplicare, să le trăiască din plin și să le poată povesti și copiilor sau colegilor. A fost de acord imediat, așa că ne-am pus pe treabă, iar rezultatul te așteaptă în cartea Dark Cockpit.

Emil a contribuit cu informațiile-cheie din aviație și cu seria lungă și bine aleasă de exemple și întâmplări reale. Rolul meu a fost să identific mesajele care-ți pot fi de cel mai mare folos, să aranjez prezentarea informațiilor într-un mod cât mai potrivit pentru o carte de tip how‐to – cum este cea de față – și să așez totul pe o structură clară și ușor de urmărit.

Fiecare capitol este scris de amândoi. Fiind vorba despre o carte cu doi autori, ne-am întrebat cum anume să evităm formulările complicate. Ne-am hotărât rapid ca vocea cărții să fie a lui Emil în întregime, pentru a-ți face lectura cât mai ușoară.

Statistic vorbind, călătoriile cu avionul sunt cele mai sigure moduri de a ajunge dintr-un loc în altul. În paginile Dark Cockpit ai idei, exemple, sfaturi și întrebări care, fiind extrase dintr-o lume cu standarde înalte și proceduri eficiente, sunt menite să-ți aducă și ție un plus de încredere și de rezultate în călătoriile tale.

Succes!

Invitat pe blog 10 noiembrie 2019 noiembrie 12th, 2019

Algebra fericirii: principiile de bază

By | Invitat pe blog

Toată lumea are parte de fericire, de stres, de tragedie

Anii de copilărie, adolescență și facultate sunt o combinație de Han Solo, bere, excursii, aventuri sexuale și autodescoperire. Magie pură. Însă, de la 20 și ceva de ani până pe la 40 și ceva, realitatea te izbește în față – muncă, stres și conștientizarea faptului că, în pofida a ceea ce ți-au zis profesorii și mama, cel mai probabil nu vei deveni senator și nici nu vei avea un parfum cu numele tău. Pe măsură ce îmbătrânești, stresul de a-ți
construi viața despre care ți s-a spus că o meriți – și că ești capabil s-o faci – își pune amprenta negativă asupra ta. De asemenea, o persoană iubită se îmbolnăvește și moare, iar duritatea vieții devine evidentă.

Apoi, după 50 de ani (sau mai devreme, dacă ești sensibil), începi să conștientizezi toate binecuvântările minunate care te înconjoară, efectiv din toate direcțiile. Ființe superbe care arată și miros ca tine (copii). Apă care se transformă în valuri pe care le poți călări și alte minuni ale naturii. Abilitatea de a presta o muncă fizică sau intelectuală pentru care oamenii sunt dispuși să te plătească, cu care îți poți întreține familia. Şansa de a călători prin atmosferă, aproape la viteza sunetului, admirând lucruri uimitoare construite de oameni extraordinari. Şi, când te lovește o tragedie, de multe ori tragedia este înfrântă de cele mai bune idei ale noastre: știința. Recunoști că timpul tău pe pământ este limitat, începi să miroși trandafirii și să-ți permiți să te bucuri de fericirea pe care o meriți.

Așadar, dacă în viața de adult te simți stresat, chiar nefericit uneori, gândește-te că este o parte normală a călătoriei și rezistă, nu ceda. Fericirea te așteaptă.

Pune osul la treabă de tânăr

Cu toții cunoaștem pe cineva care are succes, este într-o formă fizică de invidiat, are o relație apropiată cu părinții, face voluntariat la Asociația pentru Protecția Animalelor și ține un blog de gătit. Pleacă de la premisa că nu ești tu acea persoană. După părerea mea, păstrarea echilibrului în timp ce-ți construiești cariera este, în mare parte, un mit. Literatura motivațională ieftină îți va spune că trebuie să fii neapărat nefericit înainte de a atinge succesul. Acest lucru nu este adevărat: poți avea parte de multe recompense pe calea ta spre reușită. Însă, dacă prioritatea ta în tinerețe este echilibrul, atunci trebuie să te împaci cu ideea că s-ar putea să nu atingi pragul superior al siguranței economice, dacă nu cumva ești vreun geniu.

Panta traiectoriei carierei tale se definește (în mod nedrept) în primii cinci ani de după absolvirea facultății. Dacă îți dorești o traiectorie ascendentă rapidă, va trebui să arzi foarte mult combustibil. Lumea nu ți se așterne singură la picioare, ci trebuie să încerci să o cucerești. Încearcă din greu, cu toate forțele.

Acum am parte de mult echilibru. Este o consecință a lipsei sale la 20 și 30 de ani. Între 22 și 34 de ani, în afară de facultatea de management, îmi amintesc doar munca și nimic altceva. Lumea nu aparține celor mari, ci celor rapizi. Ideal este să acoperi o distanță mai mare în mai puțin timp decât semenii tăi. Asta se bazează parțial pe talent, dar mai ales pe strategie și anduranță. Lipsa mea de echilibru din tinerețe m-a costat căsnicia, părul și chiar cei mai frumoși ani, aș putea spune. Nu există un manual al utilizatorului pentru asta și este, practic, un troc. Lipsa mea de echilibru, cu toate că mi-a permis să am mai mult echilibru mai târziu în viață, a venit la un preț cât se poate de real.

Sudoarea

Raportul dintre timpul pe care îl petreci asudând și timpul în care îi urmărești pe alții cum asudă este un indicator care îți anticipează succesul. Arată-mi un tip care se uită la postul ESPN în fiecare seară, își petrece toată duminica uitându-se la fotbal și nu face sport deloc, și-ți voi arăta un viitor plin de furie și de relații ratate. Arată-mi pe cineva care asudă în fiecare zi și care petrece la fel de mult timp făcând sport pe cât petrece uitându-se la sporturi la televizor, și-ți voi arăta un om care se descurcă bine în viață.

Fragmentul de mai sus face parte din cartea Algebra fericirii de Scott Galloway. Mai jos poți vizualiza un video în care autorul, votat în topul celor mai buni 50 de profesori din școli de management din lume, își prezintă cartea:

Invitat pe blog 3 noiembrie 2019 noiembrie 5th, 2019

E nebunie la birou. Dar e cazul să nu mai fie.

By | Ce e nou la Publica?, Invitat pe blog

De câte ori n-ai auzit pe cineva spunând „E nebunie la birou”? Poate că ai spus-o chiar tu. Pentru mulți, „E nebunie la birou” a devenit o obișnuință. Dar de ce atâta nebunie?

Există două motive principale: (1) Ziua de muncă e fragmentată în perioade de lucru scurte, efemere, de o avalanșă de întreruperi reale și virtuale care ne distrag atenția. Și (2) obsesia nesănătoasă pentru creșterea afacerii cu orice preț produce o mulțime de așteptări nerealiste, care-i stresează pe oameni.

Nu e de mirare că oamenii lucrează mai mult, de tot mai devreme și până tot mai târziu, în weekenduri și oricând au un moment disponibil. Oamenii nu-și mai pot termina munca la birou. Asta transformă viața în ceea ce rămâne după muncă. Punga cu resturi.

Ce este mai rău e că, în prezent, orele de lucru prelungite, programul excesiv de încărcat și lipsa somnului au devenit motive de mândrie pentru mulți angajați. Epuizarea continuă nu e un motiv de mândrie, ci o dovadă de prostie.

Și nu e vorba doar de organizații. Persoane, antreprenori și soloprenori deopotrivă se extenuează fix în același fel. Ai crede că după atâtea ore de muncă și cu toate promisiunile noilor tehnologii, povara se micșorează. Dar nu se micșorează. Crește.

În realitate, nu e dintr-o dată mai mult de muncă. Problema e că nu mai există aproape deloc timp dedicat și neîntrerupt pentru a o face. Oamenii lucrează mai mult, dar obțin mai puține rezultate. Asta n-are sens până nu iei în calcul că cea mai mare parte a timpului e irosită pe lucruri care nu contează.

Din cele 60, 70 sau 80 de ore săptămânale pe care se așteaptă ca oamenii să le consume muncind, câte sunt cu adevărat folosite pentru munca propriu-zisă? Și câte sunt irosite în ședințe, pierdute din cauza distragerii atenției și consumate cu practici de business ineficiente? Cele mai multe.

Soluția nu constă în a lucra cât mai multe ore, ci în a renunța la cât mai multe tâmpenii. Mai puțină risipă, nu mai mult efort. Și mult mai puține distrageri, mai puțină anxietate permanentă și evitarea stresului.

Stresul se ia de la organizație la angajat, de la angajat la angajat și de la angajat la client. Și nu rămâne niciodată la birou. Se infiltrează în viață. Îți contaminează relațiile cu prietenii, cu familia, cu copiii.

Promisiunile continuă să curgă. Mai multe ponturi de management al timpului. Mai multe modalități de comunicare. Și noi cerințe continuă să se adune. Să fii atent la mai multe conversații în mai multe locuri, să răspunzi în câteva minute. Din ce în ce mai repede. Pentru ce?

Dacă e în permanență nebunie la birou, avem două cuvinte pentru tine: dă-o naibii. Și încă unul: ajunge.

A sosit momentul ca, în sfârșit, companiile să înceteze să le mai ceară angajaților să alerge neîncetat după obiective mereu mai înalte, mereu mai artificiale, dictate de ego. A venit vremea să le ofere oamenilor timpul neîntrerupt de lucru de care au nevoie realizările extraordinare. E timpul să nu mai sărbătorim nebunia de la birou.

Lucrăm de aproape 20 de ani să facem din Basecamp o companie liniștită. Una care nu e alimentată de stres, de sarcini urgente, de grabă, de lucrul până seara târziu sau de nopți albe în momente cruciale, și nici de promisiuni imposibil de îndeplinit, cifră de afaceri mare sau termene-limită mereu depășite ori proiecte prelungite la infinit.

Fără creștere cu orice preț. Fără agitație nejustificată. Fără țeluri dictate de ego. Fără nevoia de a ne compara cu alții. Fără situații copleșitoare. Și, cu toate astea, am avut profit în fiecare an de când suntem pe piață.

Activăm într-una dintre cele mai competitive industrii din lume. Pe lângă giganții din tehnologie, industria software e dominată de startupuri finanțate din fonduri cu capital de risc de sute de milioane de dolari. Noi am accesat zero. De unde vin banii noștri? De la clienți. Consideră-ne de modă veche.

Ca firmă de software, se presupune că ar trebui să acționăm în Silicon Valley, dar n-avem nici măcar un angajat acolo. De fapt, cei 54 de angajați ai noștri sunt împrăștiați în vreo 30 de orașe din toată lumea.

Lucrăm aproximativ 40 de ore pe săptămână în cea mai mare parte a anului și doar 32 de ore vara. Ne trimitem oamenii în concedii sabatice de o lună la fiecare trei ani. Și nu le plătim doar timpul petrecut în vacanță, ci și vacanța propriu-zisă.

Nu, nu miercuri, la nouă seara. Problema poate să aștepte până joi, la nouă dimineața. Nu, nu duminică. Luni.

Avem parte, ocazional, de momente stresante? Bineînțeles, așa e viața. E fiecare zi roz? Sigur că nu, am minți dacă am spune că este. Dar facem tot ce ne stă în putință să ne asigurăm că astfel de momente sunt niște excepții. În general, suntem calmi – în teorie și în practică. Suntem așa pentru că asta vrem. Am decis altfel decât ceilalți.

Ne-am construit compania altfel. Și vrem să-ți prezentăm alegerile pe care le-am făcut și motivele din spatele lor. Orice companie care este dispusă să facă alegeri similare are drumul deschis. Trebuie să-ți dorești asta, iar dacă dorești s-o faci, o să-ți dai seama că e mult mai plăcut de partea asta. Și tu poți avea o companie cu o atmosferă de lucru liniștită.

Condițiile actuale de lucru în companii sunt complet nesănătoase. Haosul n-ar trebui să reprezinte normalitatea la birou. Anxietatea nu este o condiție a progresului. Ședințele nesfârșite nu sunt o premisă pentru succes. Toate acestea sunt denaturări ale muncii, efectele secundare ale unor modele defecte și ale unor practici falimentare de tipul ia-te-după-cel-care-sare-n-fân-tână. Fă un pas într-o parte și lasă-i pe fraieri s-o facă.

O companie în care domnește calmul implică:

  • să protejezi timpul și atenția oamenilor;
  • să lucrezi doar 40 de ore pe săptămână;
  • să ai așteptări rezonabile;
  • să ai timp liber din belșug;
  • să ai o anvergură mai mică;
  • să ai un orizont vizibil;
  • să apelezi la ședințe ca ultimă soluție;
  • să optezi pentru o comunicare asincronă la început, în timp real ulterior;
  • să existe mai multă independență și mai puțină interdependență;
  • să dezvolți practici sustenabile pe termen lung;
  • să ai rentabilitate.

Ce e nou la Publica?Invitat pe blog Publicat la 25 septembrie 2019

Fondatorii FAN Courier despre „Paradoxul Cimpanzeului”

By | Invitat pe blog

Fondatorii FAN Courier Felix Pătrășcanu, Adrian Mihai, Neculai Mihai — despre bestsellerul semnat de Profesorul Steve Peters:

Paradoxul Cimpanzeului este o carte excepțională, genul acela pe care ți-ai dori să o citească și copilul tău, și partenerul tău de business, și șeful tău, și subalternii lui. De-a lungul anilor, am citit numeroase lucrări și teorii despre leadership și success, despre eșec, despre cum să faci lucrurile mai bine, despre cum să-ți modelezi mintea și afacerea. Paradoxul Cimpanzeului este prima lucrare care, într-un limbaj accesibil, îți oferă instrumente simple, dar eficiente pentru a-ți îmbunătăți viața. Pentru că în fiecare dintre noi există acest paradox, Cimpanzeul. Unii îl numim intuiție, alții, fler, alții, al șaptelea simț. Este fascinant să citești o demonstrație despre cum ne ajută o bucățică din creierul nostru, Cimpanzeul, să facem diferența, să devenim cel mai bun prieten sau cel mai mare dușman al nostru, să fim un motor sau o piedică în calea succesului personal.

Ce ni s-a părut fascinant la această carte este și că poate fi folosită cu la fel de mult succes indiferent dacă ești om de afaceri sau sportiv, manager sau antreprenor, angajat sau voluntar într-un ONG.

Ne-ar fi plăcut să existe Paradoxul Cimpanzeului acum 20 de ani, când am intrat împreună pe drumul antreprenoriatului și am lansat FAN Courier. Ne-ar fi ajutat să ne punem din vreme toate întrebările corecte. După 20 de ani de învățat pe cont propriu, ne bucurăm să vă împărtășim o lucrare care îi va ajuta pe mulți actuali sau viitori antreprenori să ia decizii corecte, bazându-se pe un set de întrebări corecte.

Spor la citit!

 

Invitat pe blog Publicat la 23 septembrie 2019

Paradoxul Cimpanzeului: alegând Soarele

By | Invitat pe blog

Acest fragment face parte din introducerea bestsellerului semnat de Prof. Steve Peters, adaptat pentru online:

Paradoxul Cimpanzeului este scrisă pentru a te ajuta să înțelegi cum îți funcționează mintea și a-ți oferi un model de dezvoltare personală și îmbunătățire a tuturor capitolelor vieții.

În munca mea de psihiatru și lector, oamenii adesea îmi adresează comentarii sau întrebări. Aceste întrebări sunt, de obicei, în legătură cu problemele personale pe care ei nu le pot înțelege sau rezolva. Iată câteva exemple comune:

Cum reușesc să…

  • devin persoana care îmi doresc să fiu?
  • câștig încredere în mine?
  • devin fericit?
  • fac ca relația mea să meargă?
  • devin mai organizat și mai de succes în ceea ce fac?
  • mă mențin motivat?
  • devin mai eficient la muncă?

De ce…

  • îmi fac atât de multe griji?
  • am o părere atât de proastă despre mine?
  • mă simt judecat tot timpul?
  • acționez adeseori împotriva bunului simț?
  • devin uneori atât de irațional?
  • am o dispoziție atât de oscilantă?
  • permit emoțiilor mele să mă împiedice să-mi împlinesc potențialul profesional?

De ce nu pot să…

  • nu mă mai preocup de ce gândesc ceilalți?
  • iau decizii?
  • îmi controlez furia?
  • relaționez cu oameni care nu îmi plac?
  • mă opresc din mâncatul exagerat?
  • rămân fidel?
  • mă opresc să beau atât de mult alcool?

Și lista continuă!

Ce îți poate oferi această carte

Te poate ajuta să:

  • înțelegi cum funcționează mintea;
  • te înțelegi pe tine și pe alții;
  • îți gestionezi emoțiile și gândurile;
  • îți îmbunătățești calitatea vieții;
  • devii mai fericit și de succes;
  • îți îmbunătățești încrederea și stima de sine;
  • identifici lucrurile care te trag înapoi sau te împiedică să ai o viață mai fericită și de succes.

Călătoria de autodescoperire și dezvoltare

Călătoria noastră prin această carte va acoperi șapte zone majore ale psihicului, ajutându-te să te înțelegi pe tine și pe ceilalți.

  1. Mintea ta
  2. Ceilalți
  3. Comunicarea
  4. Lumea în care trăiești
  5. Menținerea sănătății
  6. Succesul
  7. Fericirea

Un mod simplu de a vedea aceste șapte domenii este să le considerăm șapte planete separate din Universul Psihologic prin care vei călători. Astfel vei putea vizita și vei putea lucra pe fiecare planetă pentru a-ți îmbunătăți Universul. De fapt este un sistem solar, dar Univers sună un pic mai cuprinzător!

Soarele acestui sistem reprezintă locul perfect în care îți dorești să fii. Cu siguranță că, dacă reușim să punem aceste planete în ordine, Soarele va străluci!

După cum poți vedea, prima planetă se referă la mintea ta și este cea mai importantă planetă care trebuie să fie în regulă. Modul de funcționare al minții tale e complex și este explicat de un model simplu, numit „Modelul Cimpanzeului”.

Modelul Cimpanzeului

  • Te ajută să înțelegi și să îți gestionezi mintea.
  • Se bazează pe o știință complexă.
  • Nu este o teorie sau un fapt științific, ci aproximează un model funcțional accesibil.
  • Face ca știința creierului să fie ușor de înțeles și de folosit în viața cotidiană.
  • Constă în concepte și în fapte.
  • Este distractiv, dar are și o parte foarte serioasă.

Pregătirea pentru călătorie
Pentru a te pregăti pentru călătorie, să ne gândim mai întâi la câteva aspecte importante:

Dorința de schimbare și acceptarea ei
Pentru a te schimba sau a îmbunătăți ceva, trebuie să recunoști că nu funcționezi tot timpul așa cum îți dorești, pentru că nu ești întotdeauna persoana care îți dorești să fii, sau aparent nu ai tot timpul controlul asupra emoțiilor, gândurilor ori acțiunilor tale. Trebuie să vrei să faci ceva în privința asta și să fii dispus să accepți schimbarea.

E crucial să știi ce poate fi schimbat și ce nu poate fi schimbat
Despre propria persoană trebuie să acceptăm unele lucruri și să nu acceptăm altele. E crucial să știi care sunt acestea. De exemplu, nu putem elimina impulsurile legate de mâncare, de sex, sau emoțiile automate de panică ori anxietate când apare un pericol sau stresul; cu toate acestea, le putem gestiona. Exemplele de lucruri pe care le putem elimina includ gândurile iraționale sau negative și comportamentele distructive, cum ar fi autocritica severă sau ieșirile agresive.

Recunoașterea diferențelor dintre visurile posibile și cele imposibile
Trebuie să recunoști ce e posibil și ce nu este. De exemplu, este posibil să fii sănătos și în formă, să ai încredere și să îți îmbunătățești relațiile. Totuși nu este posibil, de exemplu, să fii feri- cit tot timpul sau să te aștepți ca toată lumea să te placă.

Înțelegerea faptului că această carte se referă la dezvoltarea unor abilități
Gestionarea emoțiilor și gândurilor este o abilitate. Trebuie să fii dispus să dedici timp pentru a dezvolta abilitățile emoționale și a le menține.

Ai de ales
În viață ai de ales. Recunoașterea acestui lucru și efectuarea alegerii sunt cruciale.

Începerea călătoriei
Când începi călătoria poți descoperi că vei rezona mai puternic cu anumite părți ale cărții. Alege capitolele relevante pentru tine și lucrează cu ele.

Să începem călătoria.

Invitat pe blog Publicat la 4 septembrie 2019

Forța inteligenței creative: Albert Einstein

By | Invitat pe blog

Bogdan Ion, Chief Operating Officer EY pentru Europa Centrală și de Sud-Est și Regiunea Asiei Centrale și Country Managing Partner EY România și Moldova, recomandă biografia lui Albert Einstein:

Walter Isaacson, unul dintre cel mai bine vânduți autori actuali, fost editor al Time și CEO al CNN, s-a consacrat ca biograf cu Benjamin Franklin: O viață americană (2003). Primul scriitor care a avut acces deplin la toate lucrările lui Einstein, inclusiv la scrisori personale recent făcute publice, Isaacson a transpus toate informațiile culese într-o carte de excepție.

Biografia lui Einstein se dovedește o lucrare perfect „asamblată” și o lectură surprinzător de plăcută. Atât geniul, cât și omul strălucesc pe aproape fiecare pagină. Unele dintre cele mai remarcabile aspecte ale omului Einstein erau tocmai contradicțiile sale evidente: un tânăr revoluționar, care și-a petrecut anii maturi pentru apărarea ideilor vechi, un pacifist care a încurajat dezvoltarea bombei atomice, un bărbat nereligios, dar disprețuitor al ateismului. Relația lui Einstein cu lumea a fost definită tocmai de această natură rebelă a sa, de un dispreț față de autoritate, care i-a determinat pe profesorii universitari să refuze să-i ofere referințe, făcându-l să accepte o poziție în cadrul biroului elvețian de brevete, în locul Academiei. Această dorință acerbă de independență l-a făcut, de asemenea, un partener de viață dificil, relațiile personale și familiale fiind mereu subordonate încercărilor sale de descoperire științifică.

Einstein a fost cel mai bun exemplu al forței inteligenței creative. Curiozitatea și permanenta căutare a răspunsurilor l-au făcut să devină una dintre cele mai mari minți ale tuturor timpurilor. Recomand această biografie oricui este curios să afle povestea de viață a omului din spatele teoriei relativității.

 

Invitat pe blog Publicat la 29 iulie 2019

Viața la limitele capacității mentale și fizice

By | Invitat pe blog

Cu câțiva ani în urmă mă aflam la o conferință a primatologilor. La recepția de primire, i-am vorbit entuziasmat unui om de știință – solidar, am crezut eu, cu punctul meu de vedere –, despre cât de mult seamănă cimpanzeii cu oamenii și cum diferențele dintre noi sunt doar o chestiune de percepție. Susțineam cauza cimpanzeilor, poate fiindcă încercam să-mi câștig bunăvoința primatologilor. Însă argumentele mele de atunci aveau legătură, de asemenea, cu ceea ce scriu – despre animale care au trăsături despre care inițial se credea că sunt specifice oamenilor. Studiile arată că sunt cimpanzei care folosesc bețe ca pe niște păpuși, utilizează sulițe pentru a vâna alte vertebrate, au propriul limbaj al semnelor, se războiesc între ei și practică un soi de proto-religie. Din postura de biolog evoluționist, consideram că aceste descoperiri dovedesc în mod clar că avem în comun cu alte animale anumite trăsături și chiar comportamente: toți suntem înrudiți; avem multe gene în comun; iar genele influențează comportamentul. Nu e nimic surprinzător, aici. Totul, chiar și ceea ce numim „bine” și „rău”, are rădăcini evolutive, așa că era de așteptat că vom descoperi trăsături ale oamenilor la alte specii. Ca jurnalist, îmi plăcea faptul că oamenii nu sunt unici, fiindcă simțeam că se evidenția astfel ce este similar între noi și alte animale, iar asta ar fi putut să ne facă să le privim cu mai multă empatie.

Cu un pahar de vin în mână, am afirmat cu seninătate că oamenii nu au nimic unic. Am adăugat, apoi, că din punct de vedere genetic cimpanzeii și oamenii sunt identici. Primatologul cu care vorbeam mi-a zâmbit ironic și m-a întrebat: „Vrei să zici că cimpanzeii pot să-și construiască propriul accelerator de particule?”.

Ani de-a rândul am crezut că oamenii și cimpanzeii sunt similari, însă remarca lui parcă mi-a tras covorul de sub picioare. Această discuție a avut loc imediat după descoperirea bosonului Higgs cu ajutorul acceleratorului de particule de la CERN, din Elveția. A fost ca și cum mi s-a ridicat o ceață de pe ochi. Şi am putut să văd nu doar că am supraestimat ce puteau să facă animalele; în primul rând, i-am subestimat pe oameni. Acum pare ceva ridicol, ba chiar absurd. Primatologul ar fi putut la fel de bine să mă întrebe când a pășit un cimpanzeu pe lună sau când a pictat Guernica. Sigur, cimpanzeii sunt niște animale extraordinare și inteligente, dar ceea ce e cu adevărat remarcabil nu e cât sunt de inteligente, ci cât de uimitori sunt oamenii. Ca biolog, am studiat comportamentul animal pe teren. M-am minunat când am văzut soluțiile la care ajunge selecția naturală la probleme precum supraviețuirea și reproducerea. Încă mă minunez. Dar am uitat uneori să apreciez cât de minunat este comportamentul uman și abilitățile noastre.

Într-un fel, această carte este o încercare de a mă corecta. Mi-am propus să cunosc oameni care și-au atins potențialul. Oameni care au ieșit în evidență prin unele trăsături pe care le admirăm, cum ar fi inteligența, talentul muzical, curajul și rezistența. De asemenea, să-i cunosc pe unii dintre cei mai fericiți și mai longevivi oameni. Această carte este o celebrare a ceea ce avem noi mai bun. Cunoscându-i, o să ne minunăm de diversitatea și de potențialul speciei umane și vom încerca să înțelegem cum au ajuns acolo unde sunt, punându-le viața sub lupă. E posibil ca aceste persoane să fie supraoameni, dar nu au puteri supranaturale. Vreau să înțeleg cum au devenit ceea ce sunt. Poate că ceva din strălucirea lor se va lipi și de noi și vom putea să întrevedem cum vor fi oamenii în viitor. A înțelege ce stă la originea acestor abilități extreme nu distruge nicidecum magia din jurul lor; dimpotrivă, ne ajută să le apreciem mai mult și ne învață câte ceva despre viața noastră de zi cu zi. Mai mult, chiar dacă noi înșine nu suntem supraoameni, putem să facem mult mai multe decât ne dăm seama. Avem profunzimi ascunse. Trăsăturile despre care vorbesc în această carte sunt râvnite de unii oameni, iar alții încearcă să și le îmbunătățească.

În cazul celor mai multe dintre trăsăturile pe care le vom analiza, este destul de ușor să decidem cine este cel mai bun din lume, chiar dacă tehnica mea nu este științifică. Voi defini cei mai buni cântăreți din lume ca fiind cei care își câștigă existența din meseria lor; la fel, oamenii cu cea mai mare rezistență sunt cei care pot să alerge cel mai departe; cei mai longevivi oameni din lume – ei bine, ei se definesc singuri. În cazul celorlalte trăsături, cum ar fi curajul și inteligența, definițiile sunt încă și mai subiective, dar sper să vă conving că am ales candidați de seamă.

Cartea este împărțită în trei părți. Partea întâi, „Gândirea”, prezintă trăsături care au la bază abilități cognitive. Include studii de caz referitoare la inteligență, memorie, limbaj și concentrare. În partea a doua, „Acțiunea”, am ales trăsături cum ar fi curajul, cântatul și rezistența, la care specia umană excelează mai mult decât oricare alta. În cele din urmă, în partea a treia, „Existența”, am ales longevitatea, reziliența, somnul și fericirea ca trăsături ale existenței comune, dar în care unii oameni au ajuns să exceleze. În cazul fiecărei trăsături, examinez datele științifice actuale pentru a înțelege cum au ajuns unii oameni la apogeul potențialului lor, dar discut și despre importanța relativă a genelor și a educației – influența moștenirii genetice și a influenței mediului. Cartea de față cuprinde foarte multe indicii cu privire la modul în care supraoamenii pe care i-am ales au devenit atât de buni, din care avem multe de învățat. Cele unsprezece trăsături și abilități nu ne definesc în totalitate, dar cred că surprind în mare parte ceea ce suntem. Acest demers mi-a reamintit de diversitatea speciei umane și m-a umplut de entuziasm față de potențialul nostru extraordinar.

Acest fragment face parte din Introducerea cărții Superuman de Rowan Hooper. Rowan este biolog evoluționist și director editorial al revistei New Scientist. Iată un interviu cu autorul:

Invitat pe blog Publicat la 18 iulie 2019

„Scopul meu este să educ, nu să uluiesc”. Interviu Guy Kawasaki, de Cristina Bălan

By | Invitat pe blog

S-a născut în Hawaii și este japonez. Și-a cunoscut soția, Beth, pe când lucra la Apple. A fost dragoste la prima vedere. Este tatăl a patru copii (Nicodemus, Noah, Nohemi și Nathan), dintre care doi sunt adoptați. Este promotorul-șef al platformei australiene Canva, destinată celor care nu se pricep la design, dar care au nevoie de materiale de promovare de calitate. Este președintele Consiliului de Administrație al companiei Cheeze. Este ambasador al mărcii Mercedes.

Deși este cunoscut pentru activitatea sa din cadrul Apple, în perioada Steve Jobs, interlocutorul nostru a lucrat și ca însoțitor de șofer de camion, arhivar, cercetător, numărător de diamante și vicepreședinte de vânzări și marketing pentru o firmă de bijuterii.

A scris, în total, 15 cărți. Suferă de tulburarea Ménière, despre care spune că a căpătat-o în urma numeroaselor prezentări de doi bani la care a asistat. Este un orator excelent, are un umor incredibil și a răspuns cu generozitate întrebărilor noastre.

Un interviu de Cristina Bălan, Managing Partner al CSR BootIQ, firmă de consultanță specializată în raportarea non-financiară, evaluarea impactului (economic, social, de mediu) și procese consultative. Cristina scrie despre CSR și pe blogul personal cristinabalan.ro.

Viața, cu bune și cu bune

Cât ați învățat în viață din reușite și cât ați învățat din greșeli?

Întrebarea e complexă, iar răspunsul nu este simplu pentru că foarte puține lucruri sunt fie eșecuri magistrale, fie succese răsunătoare. Viața este plină de nuanțe de gri, nu e doar alb și negru. Să luăm, de exemplu, Macintosh. A fost un succes sau un eșec? Din moment ce milioane de persoane încă îl mai folosesc și din moment ce rămâne o afacere care generează miliarde de dolari, pot spune că e fost un success. Cu toate acestea, având o cotă de piață mult sub Windows, este în fapt un eșec.

Iată un alt exemplu: cineva scrie o carte, iar aceasta este publicată. Dacă vânzările ating 10 000 de exemplare, este un succes? Dar dacă sunt vândute 10 milioane de exemplare?

Revenind la întrebare, am învățat mai mult din greșeli decât din reușite. Asta nu pentru că am luat decizii greșite – de exemplu, pentru că am ales între “un tarif mai mic sau unul mai mare” – ci pentru că am înțeles valoarea pe care o are efortul de a reîncepe, de a te ridica de la pământ după ce ai căzut. Aceasta este cea mai valoroasă lecție a unui eșec.

Care a fost cea mai epocală greșeală, în sensul în care ați avut cel mai mult de învățat din situația respectivă?

Am făcut multe greșeli, dar niciuna, cel puțin până în acest moment, nu intră în categoria “m-a marcat pe viață”. Am învățat din fiecare decizie greșită, dar simt că sunt un tip norocos. Mi-am dat demisia de la Apple și am refuzat invitația de a da un interviu pentru funcția de CEO la Yahoo!. S-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Poate că acum aș fi fost mult mai bogat. Dar, în esență, simt că sunt un om fericit.

Familia e cea mai tare

În ultima carte, Wise Guy, îl menționați pe tatăl dvs. de 90 de ori. În același timp, o aduceți pe mama dvs în prim plan de numai 20 de ori. V-ați propus să îndreptați în vreun fel acest aspect?

Nu, nu mi-am propus așa ceva. Nu simt nicio presiune în direcția aceasta. Dacă cineva vrea să tragă vreo concluzie în funcție de o astfel de numărătoare, ar greși profund. Nu e chiar atât de simplu.

Numele celor patru copii ai dvs. încep toate cu litera N. De ce?

După alegerea numelor primilor doi copii, am hotărât că ar fi un amănunt simpatic, așa că am rămas la litera N. Fără nicio semnificație aparte.

Există vreun motiv pentru care unii oameni au parte de o viață pe care mulți și-ar dori-o?

Cele mai prețioase bunuri ale vieții mele sunt cei patru copii. Există vreun motiv în spatele faptului că am patru copii? Oare Dumnezeu sau vreo altă forță supremă a avut vreun plan pentru mine sau pentru ca eu să am patru copii? Nu m-am gândit la asta. Mă simt doar norocos că am patru copii.

Câteva învățăminte din cartea Wise Guy:

Să-ți pese de alții, ajută-i, ieși din zona ta de confort și împărtășește sfaturi cu ei și cu familiile lor.

Profesorii cei mai aspri sunt cei mai buni.

Caută oameni care îți pun ambiția la încercare și stai aproape de ei. Vei învăța de la ei mai mult decât de la cei care cer mai puțin de la tine, raportându-te la standarde mai scăzute.

Amintește-ți că îi influențezi pe cei care te urmăresc. O scăpare pe care tu o consideri lipsită de consecințe ar putea să modeleze valorile și reperele morale ale altora, fără ca tu să-ți dai seama – dar la fel de multă influență pot avea bunătatea și generozitatea ta.

Ceea ce faci după ce renunți este mai important decât faptul că ei renunțat. Restructurezi, refaci, o iei de la început – sau îți pierzi speranța?

S-ar putea spune că provin dintr-o familie care s-a fofilat de la îndatoririle serviciului militar. La urma urmei, ești mai în siguranță când recoltezi zahăr în Hawaii decât dacă invadezi China sau Rusia.

Mama m-a învățat ceva ce am purtat cu mine toată viața: „Întotdeauna când pleci de undeva, să lași locul mai curat și mai ordonat decât l-ai găsit”.

Îi cinstești pe înaintașii tăi prin ajutorul pe care îl dai celor care vin după tine.

Ține-i aproape pe cei care vor să ajute. Oamenii adoră să contribuie la cauzele în care cred.

Dacă oferi valoare, poți să ceri – și să primești – reciprocitate.

Invitat pe blog Publicat la 14 iunie 2019

Alina Stepan despre Pericolele percepției

By | Invitat pe blog

Alina Stepan este Country Manager Ipsos Romania & Cluster‐Head Ipsos South‐East Europe și semnează prefața cărții Pericolele percepției. Cartea va fi lansată joi, 16 mai, în prezența autorului Bobby Duffy, la Cărturești Verona, București.

În anii 1970-1980, când Kahneman și Tversky au început să vorbească tot mai des despre cele două sisteme care conviețuiesc în creierul nostru (Sistemul 1 – intuitiv, rapid și arhaic și Sistemul 2 – elaborat, lent și rațional), lumea științifică i-a privit cu suspiciune. Mai apoi, când au afirmat că homo oeconomicus este o entitate care există mai mult pe hârtie, decât în viața reală, economiștii adepți ai raționalității absolute s-au înfiorat. Iar când Kahneman a obținut în sfârșit Premiul Nobel pentru Economie cu o teorie care se baza chiar pe inexistența omului exclusiv rațional, lumea a intrat într-o nouă epocă, mult mai nuanțată, și anume în epoca economiei comportamentale.

Prima dată când am citit titlul și, mai ales, subtitlul cărții lui Bobby Duffy, în ciuda dublei mele pregătiri academice și practice (sunt sociolog și psiholog), am ridicat și eu o sprânceană. Cum să te înșeli aproape în orice privință? – mi-am spus, agățându-mă ca de o ultimă speranță de acel „aproape”. Apoi m-am oprit asupra exemplului cu care se deschide cartea: crezi sau nu că Marele Zid Chinezesc se vede din spațiu?

Dacă spui „da”, sunt șanse mari să mai fi auzit informația asta de câteva ori până acum. Probabil că deja ai în fața ochilor această lungă și șerpuitoare minune arhitectonică și nu ți se pare chiar imposibil ca ea să fie vizibilă chiar și de pe Lună. Doar e vorba de Marele Zid, nu? Sistemul 1 a preluat controlul.

Dacă spui „nu”, cel mai probabil ai răspuns mai greu, pentru că ai stat și te-ai gândit, ba poate chiar ai calculat dimensiuni și distanțe. Ai implicat gândirea sistematică, oferită de Sistemul 2, și te-ai străduit ceva mai mult.
În ultimii ani, parcursul meu profesional m-a condus spre un demers exemplar și fastuos al modului în care ceea ce credem, percepțiile noastre subiective, poate fi supus unui test nemilos. Multe dintre „țările Ipsos” au spus „da” studiului demarat de colegii noștri din Ipsos MORI (filiala din Marea Britanie a grupului Ipsos) și intitulat, curajos, „Perils of Peception” („Pericolele percepției”). El măsoară distanța dintre realitate și percepție în ceea ce privește o serie de subiecte cu impact major în toate sferele vieții noastre: în cea politică, socială, climatică, familială, personală, intimă. Pe parcursul câtorva ani, în cadrul conferințelor globale Ipsos, country managerul celei mai „ignorante” țări, adică al țării pentru care fusese măsurată cea mai mare distanță dintre percepție și realitate, primea un premiu de consolare de la managerul care îl câștigase în anul anterior. Un fel de „Zmeura de aur”, în varianta științifică.

Cartea nu își propune nici să arate cu degetul și nici să stârpească ignoranța, ci să dezvăluie percepțiile eronate pe care le avem față de lumea în care trăim. La puține întrebări din numeroasele studii prezentate în cartea de față oamenii au spus „nu știu”. Și-au activat Sistemul 1 și au oferit rapid răspunsul cel mai aproape de poveștile, fricile, emoțiile, percepțiile și convingerile lor. Deși între ignoranță și percepții eronate există doar o linie fină de demarcație, separarea lor este esențială pentru înțelegerea fenomenelor sociale, politice și economice pe care le trăim. Puțini dintre oamenii care participă la aceste studii se consideră ignoranți; cei mai mulți spun cu onestitate ceea ce cred, din două motive: pentru a da răspunsul corect (scop explicit) și pentru a ne spune ce îi îngrijorează (scopul implicit).

Dar cât de obiectivă este „realitatea” și cât de greșită este, „percepția”? În unele țări, pentru câteva subiecte este greu să găsești statistici oficiale. În altele nu ai voie să le măsori din cauza unor inițiative guvernamentale (de exemplu, apartenența la un cult religios în Franța). Bobby Duffy, coordonatorul acestui studiu, a găsit o cale: a măsurat percepții față de percepții, realități față de realități, a pus cifrele față în față cu oamenii ale căror percepții erau greșite. Ce a rezultat? Că oamenii se îndrăgostesc de ceea ce cred și că își apără cu îndârjire convingerile care le modelează propriul univers, dar și felul în care se raportează la lumea în care trăiesc.
Subiectele abordate, care de altfel constituie și capitolele cărții, au meritul de a nu lăsa pe nimeni indiferent: sănătatea, banii, sexul, politica, copiii noștri, imigrația, religia, criminalitatea – tot atâtea tematici și tot atâtea temeri în legătură cu care avem păreri, cele mai multe dintre ele greșite. De mintea noastră se lipesc idei și fapte simple, neașteptate, concrete, emoționale, care spun o poveste și care par credibile. Le preferăm în defavoarea informațiilor statistice seci, reci, distante și pe care nimeni nu ne ajută să le interpretăm.

De la economie la criminalitate, de la mame adolescente la șomaj, de la Brexit la Trump, cartea ne poartă printre marile teme ale modernității cu o mână ușoară și sigură, dar nu mai puțin încărcată de semnificație și sens. Căci Marele Zid Chinezesc este, într-un fel, tot ce ne înconjoară.

Se vorbește din ce în ce mai mult despre analfabetism funcțional. Numeroasele studii prezentate în această carte arată că puțini oameni înțeleg conceptul de probabilitate și că cel puțin 10% dintre cei chestionați nu știu să citească nici măcar procente. Exemplele aflate la îndemână, poveștile pe care le auzim, informațiile similare, nevoia de a fi la fel ca ceilalți, psihofizica – sau tendința de a merge înspre valoarea de mijloc –, starea emoțională în care ne aflăm, importanța subiectivă pe care respectiva temă o are pentru noi, sentimentul superiorității personale, toate acestea ne modelează răspunsurile în mod hotărâtor.

Adevărata valoare a acestei cărți constă, astfel, în înțelege- rea motivelor pentru care oamenii cred ceea ce cred. Nu suntem proști – suntem cu toții sub influența propriei subiectivități și a factorilor externi, care, amândouă, ne pot distorsiona percepția asupra realității.

Am fi tentați să credem că un antidot extrem de simplu și la îndemână îl reprezintă contracararea percepțiilor eronate cu o infuzie sănătoasă de informații corecte și cu multe cifre. Din păcate, orice informație nouă, dacă se așază împotriva credințelor curente, riscă să fie respinsă de mintea noastră ca un corp străin. Respondenții dintr-unul din studiile prezentate în carte, expuși la informația corectă după ce și-au declarat părerea (eronată), au considerat fie că informațiile oficiale sunt greșite și nu iau în calcul cifrele „reale”, fie că se intenționează ascunderea adevărului față de populație, fie că e mai important ce vedem cu ochii noștri, fie că, în sfârșit, nu contează care sunt informațiile așa-zis oficiale, ei alegând să rămână la părerea lor. Subiectul studiului în cauză era imigrația, una dintre cele mai controversate teme din ultimii ani, alături de religie.

E foarte ușor să spui că avem păreri atât de greșite despre lumea din jurul nostru pentru că ne uităm prea mult la televizor. Media este doar unul dintre factori, dar nu singurul și cu siguranță nu cel mai important. Presa este mai degrabă un mecanism de transmisie a unei realități care se întâmplă deja, cu atât mai mult cu cât oamenii au tendința de a alege acele surse de comunicare care le întăresc părerile deja formate și, ca atare, au tendința de a trăi într-o bulă informațională greu de pătruns. Răspunsurile noastre emoționale la informațiile pe care le aflăm ne influențează major percepția asupra realității și este nevoie de un efort cognitiv suplimentar pentru a accepta ceva împotriva credințelor noastre.

Bobby Duffy își încheie cartea cu două concluzii optimiste:
• Lumea e un loc mult mai bun decât ne-am fi imaginat și, cu siguranță, dintre toate epocile istorice scurse până în prezent, cel mai bine e să trăiești ACUM.
• Nu suntem până la capăt sclavii propriilor concepții eronate; cu doza corectă de informație prezentată într-un mod relevant fiecăruia dintre noi, suntem, în cele din urmă, niște ființe oricât de imperfecte, dar raționale.

Așadar, cum spunea Aldous Huxley, „faptele nu vor înceta să existe doar pentru că sunt ignorate”.

Percepția înseamnă realitate, a spus strategul politic Lee Atwater în 1980; după el, mulți alții au aplicat acest principiu în alte zone ale vieții publice și private. Realitatea înseamnă percepție e concluzia care se desprinde din analizele profunde și din interpretarea plină de umor a lui Bobby Duffy în cartea pe care o ții în mână. O carte-musai, dacă vrei să înțelegi mai bine atitudinile și comportamentele concetățenilor tăi locali și planetari în era supraîncărcării informaționale.

Capitolul despre percepțiile românilor a fost scris foarte recent, de doi cercetători pasionați din Ipsos România, ulterior finalizării cărții de Bobby Duffy. Autorul a văzut paginile și a acceptat ca acestea să devină parte integrantă din cartea sa. Dacă cele mai multe tendințe globale se reflectă și în răspunsurile conaționalilor noștri, în ultimul capitol al cărții ni se dezvăluie și specificul nostru, căci misiunea Ipsos în România și în cele 90 de țări în care suntem prezenți este să înțeleagă încontinuu oamenii, societatea și piețele, fără generalizări, fără părtinire și mai ales fără condescendență.

Invitat pe blog 13 mai 2019 mai 15th, 2019