Angela a scris

Cranston despre rolul din Breaking Bad

La garderobă pregătiseră o grămadă de boxeri albi mulați pentru mine. Purtasem astfel de boxeri timp de șapte ani în Malcolm in the Middle. Era hotărât să nu port așa ceva în Breaking Bad. Nu voiam să devină un articol de îmbrăcăminte care să mă caracterizeze.

I‑am mărturisit asta creatoarei de costume Kathleen Detoro. În scenariu scria că purtam boxeri albi mulați, dar, sigur, îmi putea face rost de niște boxeri normali.

Am căzut pe gânduri. Vince a scris că purtam boxeri mulați cu un scop. L‑am sunat.
— Vince, mai ții minte de ce ai scris că Walt poartă boxeri albi mulați?
— Nu mai știu. Mi‑am spus doar că ar fi o imagine amuzantă: un tip care conduce o rulotă doar în chiloți albi. Boxerii mulați sunt mai amuzanți decât boxerii normali.

Așa este, sunt mai amuzanți. De asta am ales să‑i port în Malcolm. Din întâmplare, eu eram următorul după ce băieții își probau hainele la garderobă. Am văzut câteva perechi de boxeri mulați albi pregătiți și mi s‑a părut logic ca Hal, un bărbat imatur, să poarte chiloți pentru copii. Îi alesesem pentru Hal. Dar Walt nu era Hal. Așa că de ce să port același tip de chiloți?

Alegerile, chiar și cele aparent minore, contează. Detaliile contează. Atunci mă gândeam la Walt și am realizat că boxerii mulați sunt un detaliu corect, o alegere adecvată, însă dintr‑un alt motiv: un bărbat în chiloți albi pentru copii poate fi amuzant, dar poate fi vrednic de milă.

Un personaj se construiește ca o casă. Fără o fundație solidă, fără o bază, ai încurcat‑o. Totul se va prăbuși. Un actor are nevoie de o calitate principală, de o trăsătură esențială pentru a înțelege un personaj. Totul se dezvoltă din acea sămânță.

Mi‑a fost greu să‑l înțeleg pe Walt mai întâi. Nu găseam o cale către esența lui. Era frustrant. Uneori, asta se întâmplă când abordezi prima dată un rol. Un personaj este dincolo de mine. Atunci trebuie să mă folosesc experiența mea de actor, bazată pe experiența personală, pe cercetare, talent și imaginație, și să încep să construiesc fundația. Fundația lui Hal am găsit‑o aproape imediat. Era frica. El este opusul lui Lois. Se teme să nu fie concediat, îi este frică de păianjeni, de înălțime. Când ceva nu mergea cum trebuie, Hal îți arăta ce anume nu funcționa corect. Era mai ușor de înțeles. După ce găseai caracteristica principală, porțile ți se deschideau. Înțelegeam restul mai repede. Walt era mai greu de citit. Walt era laconic. Așa că a durat mai mult. Am început să‑i pun mai multe întrebări lui Vince:
— De ce este profesor?
— Nu știu. Mama a fost profesoară. Iubita mea este profesoară. Am crezut că este o profesie potrivită pentru el.

M‑am gândit la asta. Walt era genial. Toți cei care i‑au fost alături în copilărie i‑au spus: limita e cerul. A luat doar note maxime. Era iubit de toată lumea. Profesorii, părinții, colegii, toți credeau că va ajunge cineva. Poți să‑ți alegi singur calea în viață. Poți să câștigi o mulțime de bani. Poți să descoperi tratamentul pentru cancer.

De ce nu a făcut aceste lucruri? De ce și‑a dat demisia de la Gray Matter Technologies, compania pe care a înființat‑o împreună cu prietenul său Elliot Schwartz, un proiect din care s‑ar fi îmbogățit? Se temea de eșec? Ce se întâmplă atunci când toată lumea din jur îți spune că ești predestinat să obții lucruri mărețe, că nu poți să dai greș, dar tu eșuezi? Este mai mult decât un eșec. Este o prăbușire. Este o catastrofă. Poate că Walt se temea de aceste lucruri. Poate că i‑a fost frică. Poate că a cedat.

Apoi am realizat cât de șiret a fost când a ales să devină profesor. De ce? Această meserie nu poate fi criticată. Putea să spună doar: „Nu am vrut să intru în lumea afacerilor. Vreau să transmit pasiunea mea generației următoare. Aceasta este vocația mea”. Pentru mulți, educația chiar este o vocație. Dar nu pentru Walt. El doar se ascundea. Dacă ar fi devenit șofer de camion, oamenii l‑ar fi criticat. Dar un profesor? De neatins.

Ceea ce nu ți se oferă ție, ca actor, trebuie să găsești de unul singur. Așa că am început să completez spațiile goale și asta m‑a condus către cauza principală a tuturor evenimentelor, la fundația lui Walt. Era deprimat. De asta nu reușeam să‑i găsesc centrul emoțional. Se închisese în sine. Nu era fricos. Nu era anxios. Nu era deloc. Fundația lui Walt era inerția. Depresia îi inhibase orice sentiment.

Normal, s‑a scris enorm despre depresie. Nu voiam să devin un expert. Sunt actor, nu psiholog. Însă, bazându‑mă pe cercetări, pe ceea ce gândisem și observasem – cred că părinții mei au suferit probabil de depresie –, mi‑am dat seama că depresiile se pot manifesta în două feluri.
Unul este dinăuntru spre exterior. Emoțiile se revarsă peste tot. Sub forma apatiei: Nu mă interesează nimic. Sau a furiei: Fosta mea soție mi‑a distrus viața. Sau a anxietății: Șeful meu mă va concedia.
A doua cale este să cobori în interior. Devii tăcut sau antisocial ori începi să iei medicamente inutile. Sau faci implozie. Asta s‑a întâmplat cu Walt. A făcut implozie și apoi, puf!, a devenit invizibil. Ducea o viață care nu lăsa urme.

După ce personajul mi se dezvăluie, tot restul se dezvoltă. Totul devine clar. Personajul nu mai este detașat de mine. Când sunt întrebat de la garderobă: „Ce părere ai de jacheta asta? De ochelarii ăștia de soare? De acești pantofi?”, eu știu toate răspunsurile. O cămașă Ralph Lauren? Nu. Fără mărci. Tipul ăsta se îmbracă de la Kmart. Sau de la Target, dacă vrea să se răsfețe. Așadar, să creăm această personalitate.

Majoritatea creatorilor de costume vor să lucreze cu materiale de calitate. Vor ca actorii să arate bine. Îmi imaginez că mulți actori vor să fie eleganți, fără să știe sau să realizeze că personajul lor nu poartă asemenea haine. Dar ar fi ridicol să îmbraci un personaj din clasa de mijloc în Louis Vuitton. Din fericire, creatoarea noastră de costume, Kathleen, era de acord cu mine în această privință.

Mă rad în cap, filmez nud, nu contează pentru mine. Este mult mai important pentru mine să tratez cinstit personajul pe care îl interpretez decât să mă dichisesc. Așa că m‑am pus în pielea lui Walt. M‑am îmbrăcat prost. Am luat în greutate. Fiecare aspect al lui Walt era o altă expresie a faptului că se dăduse bătut. Pantalonii largi de bumbac, jacheta de la Members Only, pantofii din piele întoarsă, coafura deplorabilă și mustața ridicolă. Boxerii albi mulați se potrivesc în această garderobă. Cu fiecare episod, Walt a căpătat mai multă încredere, am început să folosim lenjerie și îmbrăcăminte mai închisă la culoare. Însă, pentru început, boxerii mulați erau perfecți.

Cu toate că știam traiectoria generală a călătoriei lui Walt – de la bine la rău, de la domnul Chips la Scarface –, nu mi‑am imaginat vreodată cât de fascinant, cât de maiestuos și de convingător avea să fie serialul după cum avea să se întâmple în următoarele șase sezoane, cum avea să se schimbe totul.

Și nici nu m‑am gândit vreodată cât de dependenți vor deveni oamenii de serial, cât de obsedați. Privind în urmă, îmi dau seama că toate acestea au fost o parte a planului bine gândit al lui Vince. Capcana fusese pregătită de la bun început. Deși Walt nu mai avea grijă de el însuși, era totuși un familist, făcea tot ce putea, trăia de la un salariu la altul, ca atât de mulți dintre noi. La început, nu era un criminal, nu mai mult decât oricare dintre noi. Voia doar să lase ceva familiei lui înainte să fie răpus de cancer. Voia să părăsească această lume în condițiile pe care le alegea el.

Îți doreai să reușească. Apoi, dintr‑odată, asta însemna să‑ți dorești să reușească să facă și să vândă metamfetamină fără să fie prins. Apoi, o, Doamne!, l‑a omorât pe tipul ăla. Dar tipul voia să‑l omoare pe el. Normal, s‑a apărat. Ai fi făcut la fel în locul lui.

Până în momentul în care a lăsat‑o pe Jane, iubita lui Jesse, să moară, te zbăteai să scapi din acea capcană, însă era prea târziu, erai captiv. Îi căutai scuze. Erai evaziv, te întrebai: „Ce altceva putea să facă? Omoară sau lasă‑te omorât”. Te îndreptai spre abis.

Este ușor să faci pe moralistul când e vorba despre situații ipotetice, însă Walt se confrunta cu întrebări imposibile în timp real, iar tu, spectatorul, aveai acces la probleme lui. Erai în interior. Așa că simțeai ce simțea și el. Îl iertai, chiar dacă încălca legea, chiar și după ce a fost copleșit de dorința de a obține bani și putere. Chiar și după ce era clar că nu era motivat de grija pentru familia lui, ci de orgoliu.

Uneori făceam capcana mai atrăgătoare, te făceam să îl compătimești. Altă dată, doar te atrăgeam în capcană. Până când Walt a ajuns să otrăvească un copil, zona în care moralitatea era incertă a fost depășită, rămăsese doar o amintire încețoșată. Orice spectator în toate mințile ar fi trebuit să spună: „Naiba să‑l ia pe tipul ăsta. E nebun. E malefic”. Dar era prea târziu. Loialitatea publicului fusese câștigată.

Atât de mulți oameni mi‑au spus și încă îmi spun: „Te iubesc, dar te și urăsc”. Sau: „Te‑am urât. Dar nu puteam să mă abțin să nu‑mi doresc să reușești”.

Încercarea de a menține spectatorii descumpăniți, pregătiți să ne iubească și să ne și urască, necesita atenție, discuții și calcule meticuloase. Scena în care Walt o lasă pe Jane să moară? Nu așa a conceput‑o Vince Gilligan. Inițial, a crezut că Walt va fi un ucigaș mai activ, mai agresiv. John Shiban a scris episodul, iar Vince l‑a trimis studioului și televiziunii. Walt simțea numai dispreț față de Jane, deoarece îl făcuse pe Jesse dependent de heroină.

BREAKING BAD #212
„Titlu necunoscut” VERSIUNE PRELIMINARĂ 17.09.08

ÎN AFARA APARTAMENTULUI LUI JESSE — NOAPTEA TÂRZIU
Walt parchează în față. Donald l‑a ajutat să se răzgândească. S‑a întors ca să discute rațional cu Jesse. Bate la ușa din față:
— Deschide, vreau să vorbesc cu tine!
Niciun răspuns.
Walt înconjoară clădirea și se uită prin fereastra dormitorului: Jesse și Jane, întinși pe pat, spate în spate, sunt inconștienți din cauza heroinei. S‑a terminat cu „absolut niciun fel de droguri”. Walt clatină din cap, dezamăgit. Bineînțeles.
ÎN INTERIORUL APARTAMENTULUI LUI JESSE – DORMITOR – CONTINUARE
Walt bagă mâna prin gaura pe care a făcut‑o când a intrat prin efracție la sfârșitul episodului 11/2.
Deschide ușa și intră. Se așază pe marginea patului. Se uită la geanta de voiaj plină de bani.
Acum ce să fac? Să iau banii înapoi? Dacă fata este destul de nebună încât să cheme poliția și să le spună despre mine? Sau să le las banii și să plec o dată pentru totdeauna?
Lângă el, Jane începe să tușească. Scuipă un pic de vomă pe cearșafuri. (NOTĂ: rămâne inconștientă în tot acest timp.) Walt o privește pe Jane. Fața i se întunecă atunci când realizează: există o a treia cale. Întinde mâna și o atinge pe umăr. Un gest tandru, am putea presupune că vrea să o ajute. Până când, cu multă blândețe… o împinge pe Jane pe spate.
Walt se ridică și se trage în spate. Gravitația se ocupă de restul în timp ce voma lui Jane îi blochează traheea.
Gâl‑gâl‑GÂL!… gâl‑gâl… GÂL! GÂL!… GÂL!
În timp ce continuă să se sufoce, CAMERA SE MUTĂ LA: WALT, UCIGAȘUL, sprijinit de cel mai îndepărtat perete al dormitorului, o privește.
SFÂRȘITUL EPISODULUI

Când am citit prima dată scenariul, am fost șocat. Nu mai era cale de întoarcere după o asemenea faptă. Walt mai ucisese și în trecut, însă acțiunile lui violente puteau fi puse mereu pe seama instinctului de supraviețuire. Uciderea lui Jane l‑ar fi transformat într‑un criminal. Mai rău, chiar. Jesse era mai mult decât partenerul lui Walt, îi era ca un fiu. Iar Jesse o iubea pe Jane. Dacă Walt o rostogolea pe Jane pe spate, știind că avea să moară, asta ar fi fost cea mai diabolică trădare. Mi‑era teamă să nu ne pierdem spectatorii. Era greu să continui să susții un om care ar fi făcut așa ceva.

Nu am fost singurul șocat. Studioul și televiziunea au considerat că scena este un punct critic în involuția lui Walter White și erau îngrijorați că, în această fază destul de timpurie a transformării personajului principal – eram abia în al doilea sezon – o astfel de crimă ar fi făcut ca publicul să se întoarcă împotriva lui prea devreme și ar fi periclitat soarta serialului. Prea mult, prea devreme. I‑au comunicat aceste griji lui Vince, iar acesta a ascultat și și‑a dat seama că au dreptate. A creat o situație mai puțin malefică prin care Walt să fie implicat în moartea lui Jane.

Se știe că studiourile și televiziunile pot dilua procesul creativ cu notele lor. Deciziile sunt luate în comun, conservatorismul este la conducere. Însă niște perechi de ochi în plus care urmăresc intriga pot fi chiar utile și creatoare. În timpul filmărilor pentru Breaking Bad, studioul și televiziunea ne‑au ajutat să spunem o poveste mai bună.

Walt nu era un ucigaș cu sânge‑rece. Nu încă. Era doar un spectator neimplicat. A avut șansa de a o salva pe Jane, dar nu a acționat. A ezitat. Și a fost distrus.

Unul dintre lucrurile care au făcut serialul atât de convingător a fost lipsa unor limite etice clare. Nu existau puncte de turnură de necontestat. Și nici răspunsuri facile. Am lăsat povara alegerilor să atârne la fel de greu pe umerii publicului pe cât atârna și pe umerii lui Walt. Întrebarea implicită era: tu ce ai face dacă ai afla că mai ai doar doi ani de trăit? Ce ai face cu viața ta?

Cunoșteam perspectiva nuanțată a lui Vince asupra moralității când filmasem pentru Dosarele X. Totuși, în Breaking Bad, se ajunsese la un nivel cu totul diferit. Spectatorii trebuiau să decidă singuri ce acțiuni erau acceptabile, având în vedere circumstanțele, și ce anume era pur și simplu condamnabil. Cel mai probabil, nu era vorba despre un moment anume, ci despre o serie de situații în care nu mai empatizai cu anumite personaje, ci cu altele.

Pentru mine? Degradarea morală a lui Walt nu începe când o privește pe Jane cum moare. Nici uciderea lui Mike, partenerul temporar al lui Walt, nu este un punct de turnură. Pentru mine începe chiar din primul episod.

Walt are ghinion. Din punct de vedere emoțional, se află undeva într‑o zonă moartă și când se confruntă cu un prognostic final – doar doi ani de trăit – lasă totul să iasă la iveală: milă, furie, disperare. Pe măsură ce timpul se scurge, acele sentimente inițiale ard și lasă în urmă reziduuri toxice, un combustibil vâscos care îi permite să se comporte necugetat și arogant, să compromită tot ceea ce prețuia și să pună în pericol oamenii pe care îi iubește cel mai mult: familia sa.

Caracterul se formează și este dezvăluit când suntem supuși unor teste, când suntem forțați să luăm decizii sub presiune. Aceste teste ne pot face mai puternici sau ne pot evidenția slăbiciunile și ne pot distruge. Walt pică acest test. Înțeleg de ce: tentația, umilința, dorința de a simți că a trăit cu adevărat, de a se simți ca un bărbat adevărat, dorința de a părăsi lumea așa cum vrea el, de a‑și controla propriul destin. Indiferent din ce cauză, Walt dă greș.

Provocarea pentru serial și pentru mine, ca actor, a fost următoarea: cum putem justifica parcursul lui Walt, cum îl putem face credibil și familiar? Walt nu putea să se transforme brusc dintr‑un depresiv inofensiv într‑un nenorocit fără scrupule care otrăvește un băiețel. Răspunsul: o făceam treptat. Trebuia să ne mișcăm cu grijă, să ordonăm secvențele cu atenție. Să facem totul pe rând.

De aceea, serialul de televiziune a fost formatul perfect pentru această poveste. Într‑un film, ai fi fost obligat să faci salturi mari, să comprimi timpul și să trunchiezi poveștile. Această înghesuire a secvențelor ar fi compromis credibilitatea. Publicul l‑ar fi respins.
Ritmul în care a progresat Breaking Bad a fost intenționat. Treptat, am pus la încercare publicul tot mai mult. Dacă am pierdut spectatori? Probabil. Nu poți păstra fiecare spectator pe parcursul a șase sezoane. Însă foarte mulți ne‑au fost alături până la capăt. Audiența serialului a crescut exponențial de‑a lungul anilor, peste tot în lume. În Brazilia, în Germania, în Australia. Când am început, eram un serial‑cult. La sfârșit, eram de neoprit. Vindeau pălării Heisenberg, uniforma alter‑egoului întunecat al lui Walt, la tarabele din souq‑urile (n.t.: un souq (scris și souk) este un tip de piață sau bazar) din Maroc. Vindeau pernuțe cu silueta lui Heisenberg pe străzile din São Paolo. În New York puteai cumpăra zahăr candel colorat într‑o nuanță minunată de acvamarin, pentru a semăna cu produsul lui Walt, metamfetamina albastră. În Albuquerque, cineva a înființat o afacere de succes: transporta turiștii în locurile în care se filmase Breaking Bad. Fanii se duceau la „reședința White” din Albuquerque pentru a arunca pizza pe acoperiș, cum făcuse Walt într‑un episod. Vince a fost nevoit să facă o declarație publică prin care le cerea fanilor să nu‑i mai deranjeze pe Fran și pe Lois, sărmanul cuplu (care fusese atât de amabil și primitor cu toată lumea din distribuție și din echipa tehnică) care locuia acolo. „Nu este nimic amuzant, original sau fantastic în a arunca pizza pe acoperișul unei doamne. Pur și simplu, nu este amuzant. Au mai făcut‑o și alții. Nu ești tu primul.”

via GIPHY

Mania inspirată de serial nu avea termen de comparație. Povestea nu era pe placul tuturor, dar rareori am auzit pe cineva care să o urmărească cu neatenție, intermitent. Fanii se uitau la episod după episod, ore în șir. Apariția unor servicii de streaming, ca Netflix, le‑a oferit oamenilor șansa de a‑și injecta Breaking Bad direct în vene. Fiecare episod era continuarea directă a celui anterior și, înainte să‑și dea seama de ce se întâmplă, spectatorii terminau câte un sezon întreg în câteva zile. La un moment dat mi se părea că o întreagă națiune Breaking Bad era trează la trei dimineața, spunându‑și: ÎNCĂ UN EPISOD. Fanii au pierdut săptămâni întregi uitându‑se la serial și mulți dintre ei, insomniaci, au înnebunit puțin. Serialul își aducea publicul într‑o stare similară cu cea a lui Heisenberg: scăpat de sub control.

Sincer, când Vince mi‑a spus că voia să‑l transforme pe Walt din personaj pozitiv în personaj negativ, m‑am întrebat dacă spectatorii aveau de gând să accepte așa ceva. Până la urmă, nu doar că au acceptat. Au devenit dependenți.

via GIPHY

Fragment extras dinO viață în roluride Bryan Cranston. Credit foto sus: Sony Pictures Television.

Povestea ta, dinainte de a te naște

Katharina Vestre, în introducerea Cel dintâi mister. Povestea ta dinainte de a te naște, cea mai recentă carte din Co-lecția de știință:

Pe când aveam șase ani colecționam săpunuri de la hoteluri, mă jucam cu păpuși Barbie și purtam pantofi sport cu luminițe la călcâi. Gustul meu pentru filme era absolut banal și putea fi lesne rezumat drept „orice cu prințese”. Dar cartea favorită? Aceasta era Sarcina și nașterea: manual practic pentru toți viitorii părinți. Soră‑mea și cu mine o luaserăm de pe raft, frunzăriserăm partea despre regimul alimentar și ne opriserăm odată ajunse la pagina 70: Fătul, etapele de dezvoltare. Profund fascinate, am mers pe șirul acelor ilustrații cu o creatură mică ce creștea tot mai mult, gândindu‑ne totodată la frățiorul nostru, ghemuit în burtica mamei. Am văzut cum s‑a transformat dintr‑un animal primitiv și ciudat, cu coadă, într‑un bebeluș dolofan care abia dacă mai avea loc pentru mâini și picioare. Cum era posibil așa ceva?

Au trecut șaptesprezece ani până m‑am întors la această întrebare. Urmam o facultate de biochimie la Universitatea din Oslo și într‑o zi am rămas până târziu în bibliotecă, citind despre biologia celulei. Pe măsură ce mă apropiam de finalul capitolului, am observat o serie de imagini ce surprindeau modul în care se formează o mână; la început seamănă cu o labă de gâscă, apoi apar treptat și degetele. În legendă am citit că această transformare era determinată de sinuciderea în masă a celulelor – ceea ce înseamnă că, acum mulți ani în urmă, toate celulele dintre degetele mele au murit la comandă, lăsându‑mi mâna cu care scriu acum.

Mi‑am dat seama că acest detaliu nu fusese inclus în pagina 70: Fătul, etapele de dezvoltare. Imaginea pe care o văzusem la șase ani îmi spusese doar o mică parte a poveștii, fiindcă, de fapt, cum se transformă această micuță creatură? Ce se întâmplă în celule, în moleculele de ADN? Cum știe o mână că va fi mână, nu un picior sau o ureche?

În căutarea răspunsurilor, am început să sap prin cărțile din programă și prin articole de cercetare și n‑a trecut mult până când m‑am scufundat cu totul în ele. Înainte de vacanța de vară din 2015 am împrumutat de la Spitalul Universitar din Oslo trei tomuri uriașe de embriologie și le‑am luat cu mine în vacanța din Italia. De aici înainte, istoricul căutărilor mele pe internet a fost plin de ovule și fetuși. Google a tras propriile concluzii și a început să‑mi arate promoționale despre creme pentru bebeluși – n‑am nicio idee ce a făcut algoritmul lor din cercetările mele asupra musculiței de oțet, asupra dezvoltării sexului la viermii de mare și asupra rinichilor de pește. Dar avem cel puțin acest rezultat, cartea de față. Este o poveste despre rude îndepărtate, despre gemeni necunoscuți, placente periculoase și ciudate musculițe de oțet. Și o pot spune încă de pe acum – fără să îți dezvălui prea multe – că este în totalitate vorba despre tine. Lasă‑mă să‑ți povestesc despre începuturile vieții tale.

 

Cel dintâi mister spune povestea fiecăruia dintre noi, de la concepere până la naștere, de la primele diviziuni celulare primitive până la următoarele nouă luni, când, copii umani gata-făcuți, ne luptăm să ne facem drum spre lume. Autoarea, doctorand în Bioștiințe, are o abilitate incredibilă de a explica fenomene complexe într-o manieră atrăgătoare și ușor de înțeles. Este știință pe înțelesul tuturor, istoria științei, storytelling și educație publică de cea mai bună calitate. O carte fermecătoare, ilustrată, distractivă, amuzantă, accesibilă și plină de informații.

Credit foto sus: Åsmund H. Eikenes/ framtida.no

Leonardo da Vinci: geniul accesibil

După ce a scris biografiile extinse ale titanilor din lumea științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (Steve Jobs, Albert Einstein (în curs de traducere) și Benjamin Franklin), Walter Isaacson și-a îndreptat atenția spre omul care i-a inspirat pe toți: Leonardo da Vinci. După 10 ani de muncă la această carte și pe baza a 7200 de pagini din uluitoarele carnete ale lui Leonardo și a noilor descoperiri despre viața și opera sa, Walter Isaacson țese o narațiune excepțională, asezonată cu reproduceri color și imagini captivante preluate din carnetele originale.

Inventatorul, pictorul, inginerul, sculptorul și arhitectul Leonardo da Vinci este întruchiparea minții universale, una care a căutat să înțeleagă întreaga creație, inclusiv felul în care ne găsim rostul în ea. Lumea a produs și alți gânditori, care au fost mai profunzi sau mai logici, iar mulți au fost mai practici, însă niciunul care să fie atât de creativ în atât de multe domenii. Unii oameni sunt genii într‑o anumită sferă, precum Mozart în muzică și Euler în matematică. Excelența lui Leonardo s‑a întins în discipline multiple, ceea ce i‑a dat o înțelegere profundă a tiparelor și întrepătrunderilor naturii. Curiozitatea sa l‑a împins atât de departe încât a devenit unul dintre cei câțiva oameni din istorie care au încercat să știe tot ce era de știut despre tot ce putea fi știut.

Și cu toate acestea, geniul lui Leonardo este de fapt unul în care ne putem regăsi fiindcă s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătăți în noi înșine: curiozitatea și observația atentă.

Cea mai clară dovadă că el a fost mai degrabă om decât supraom este șirul de proiecte pe care le‑a lăsat neterminate. Printre ele s‑au numărat o machetă a calului pe care arcașii au făcut‑o praf, o scenă a Adorației și o pictură murală cu o bătălie care au fost abandonate, mașini zburătoare care nu s‑au ridicat niciodată de la sol, tancuri care nu au funcționat niciodată, un râu care nu a fost deviat niciodată și pagini de tratate extraordinare care s‑au adunat unul peste altul, nepublicate. „Spuneți‑mi dacă a fost ceva terminat cu adevărat vreodată”, a mâzgălit el în mod repetat, în fiecare carnet. „Spuneți‑mi. Spuneți‑mi. Spuneți‑mi dacă am făcut vreodată un lucru… Spuneți‑mi dacă a fost construit ceva vreodată.”

Evident, lucrurile pe care le‑a făcut au fost suficiente pentru a‑și dovedi geniul. Mona Lisa demonstrează de una singură asta, la fel cum o fac toate celelalte opere artistice excepționale și desene anatomice ale sale. Dar geniul său se vede și în planurile sale nepuse în practică și capodoperelor lăsate neterminate. Frizând fantezia cu mașinile sale zburătoare, cu proiectele hidraulice și cu dispozitivele militare, a imaginat ceea ce inovatorii aveau să inventeze secole mai târziu. Și refuzând să livreze lucrări pe care nu le perfecționase, și‑a asigurat reputația unui geniu în loc să fie considerat doar un maestru artizan. I‑a plăcut mai mult provocarea lansată de conceperea unui lucru decât sarcina de a duce la bun sfârșit ceva.

Curiozitatea și experimentarea fără astâmpăr ale lui Leonardo ar trebui să ne aducă aminte cât de important este să transmitem copiilor noștri nu doar cunoașterea primită, ci și dorința de a o pune sub semnul întrebării – de a fi imaginativi și, asemenea neadaptaților și rebelilor talentați din orice epocă, de a gândi diferit.

Iată un interviu al autorului cu Neil deGrasse Tyson:

Bill Gates: „Dată fiind fascinația mea pentru Leonardo, am citit multe cărți despre el de-a lungul timpului, dar nu am găsit niciuna care să acopere satisfăcător diversele fațete ale vieții și operei sale. Walter, un jurnalist și autor talentat, a făcut o treabă extraordinară. […] E ironic că un om care a trăit acum 500 de ani ne amintește de minunile vieții moderne.”

Fun fact: Paramount a preluat drepturile pentru ecranizare a cărții și se pare că Leonardo diCaprio va juca rolul lui Da Vinci.

Top vânzări Publica la Bookfest 2018

#Bookfest2018 s-a încheiat! Mulțumim tuturor pentru vizită și pentru achizițiile făcute – la stand sau pe site; sperăm ca lecturile alese să inspire multe idei bune la nivel personal și profesional! Iată ce au preferat să achiziționeze vizitatorii de la standul nostru de la Bookfest (top 10):

  1. Începe cu DE CE de Simon Sinek și Disconfort Residence de arh. Radu Negoiță sunt cărțile care s-au situat în topul preferințelor vizitatorilor la standul nostru;
  2. Politică și societate – prima carte a Papei Francisc în care îşi prezintă viziunea, într-un dialog cu intelectualul francez Dominique Wolton;
  3. De ce eșuează companiile? de Iancu Guda încă se menține în topul preferințelor antreprenorilor, iar asta nu poate decât să ne bucure pentru că ar trebui să îi ajute pe mulți să evite eșecul companiilor lor;
  4. Dolari și rațiune – noua carte semnată de Dan Ariely, alături de comicul Jeff Kreisler, ne arată cum înțelegem greșit banii și cum putem să-i cheltui mai înțelept;
  5. Descoperă-ți propriul DE CE continuarea mai aplicată a cărții din vârful acestui top;
  6. O să vă cam usture – una dintre noutățile Narator a acestui an, semnată de comedianul (fost doctor) Adam Kay;
  7. Trecerea la oceanul albastru la egalitate ca număr de vânzări cu TED Talks
  8. Cărțile lui Peter Wohlleben atât versiunea pentru copii Auzi cum vorbesc copacii?, cât și cea pentru adulți Viața secretă a copacilor sunt și ele în top vânzări la stand;
  9. Lonsgsellerul lui Kahneman Gândire rapidă, gândire lentă se menține și în acest top;
  10. Geniul păsărilor | De ce nu fac zebrele ulcer? | Quiet de Susan Cain.

Iată top 5 vânzări pe publica.ro în perioada Bookfest:

  1. Descoperă-ți propriul DE CE – continuarea, aplicată, a bestsellerului lui Simon Sinek, Începe cu DE CE
  2. Codul culturii și Gândire rapidă, gândire lentă
  3. Intuiția și Regăsirea virginității
  4. O lume ieșită din minți de Sir Ken Robinson
  5. Auzi cum vorbesc copacii? de Peter Wohlleben, prima carte din seria Publica Youngster.

Lecturi plăcute tuturor!

23456