Stresul este un simbol al zilelor noastre. Articole și foarte multe cărți încearcă să ne explice cum să ne relaționăm la stresul din viețile noastre: fie prin rutine eficiente pentru evitarea lui, fie prin practicarea meditației mindfulness pentru a-i face față. Dar ce anume este stresul și cum ne afectează corpul, mintea și societatea?
În ultimii ani în medicină s‑a produs o revoluție a modului de înțelegere a bolilor care ne afectează în prezent. Ea presupune recunoașterea interacțiunilor dintre corp și minte, a modalităților în care emoțiile și personalitatea pot avea un impact colosal asupra funcționalității și a sănătății de care se bucură practic fiecare celulă din organism. Revoluția se referă la rolul stresului în a‑i face pe unii dintre noi mai vulnerabili față de boli, la modalitățile în care unii dintre noi fac față factorilor stresanți și la ideea esențială că nu se poate înțelege o boală în mod izolat, ci numai în contextul persoanei care suferă de boala respectivă.
Sapolsky clarifică conceptul de stres, explicând cum diverși hormoni și diferite părți din creier se mobilizează ca reacție față de stres. Apoi explorează legăturile dintre stres și riscul crescut de a fi expus la anumite tipuri de boli, analizând modul în care, prin efectele sale, stresul afectează sistemul circulator, stocarea energiei, creșterea, reproducerea, sistemul imunitar și așa mai departe. De asemenea, descrie cum procesul de îmbătrânire poate fi influențat de volumul de stres acumulat de‑a lungul unei vieți, examinează legătura dintre stres și cea mai comună și una dintre cele mai nocive tulburări psihiatrice: depresia majoră. Face lumină între interacțiunea dintre stres și somn, și dintre stres și dependența de stupefiante. Și desigur, nu uită să treacă în revistă ceea ce se știe despre gestionarea stresului și despre modalitățile în care principiile sale pot fi aplicate în viața de zi cu zi.
Deși e o renumită carte de știință, Sapolsky a fost atent să o scrie într-un limbaj accesibil, combinând detalierea unor cercetări științifice cu o doză sănătoasă de umor agreabil și cu sfaturi practice. De ce nu fac zebrele ulcer? este o carte-cult a vremurilor noastre, care nu ar trebui să lipsească din biblioteca oricărei persoane interesate de legătura dintre minte și corp, de modul în care mediul ne afectează nivelul de stres și de oricine se simte stresat.
P.S. În momentul de față se lucrează la traducerea celei mai recente cărți semnate de Sapolsky: Behave.
În 2005, profesorii Kim Chan și Renée Mauborgne au schimbat definitiv peisajul afacerilor internaționale cu Strategia oceanului albastru, care avea să ocupe poziția de bestseller internațional pentru mai bine de 100 de săptămâni și să dea naștere unei mișcări dinamice. Acum, după alți zece ani de cercetări intensive, autorii cărții oferă un plan inteligent și sistematic pentru a ajuta orice organizație să treacă din oceanele roșii, aglomerate de concurență, în oceanele albastre, cu spațiu de piață și creștere explozivă.
Trecerea la oceanul albastru este o lectură esențială nu doar pentru manageri, antreprenori sau orice alte persoane care doresc să construiască un viitor strălucitor pentru companiile în care activează, ci chiar și pentru liderii de state (în carte avem prezentat un studiu de caz în acțiune: Malaezia).
Iată care sunt cei cinci pași necesari pentru a trece la oceanul albastru:
Alegeți locul potrivit pentru a începe și creați echipa potrivită pentru oceanul albastru.
Înțelegeți foarte bine unde sunteți acum.
Imaginați-vă unde ați putea fi: cum să descoperiți punctele dureroase ascunse care limitează dimensiunea industriei și să descoperiți un ocean de nonclienți.
Aflați cum să ajungeți acolo reconstruind limitele pieței în mod sistematic și dezvoltând oportunități alternative de tipul oceanului albastru.
Acționați: alegeți strategia de trecere la oceanul albastru și faceți teste de piață rapide + finalizați și lansați trecerea la oceanul albastru.
Victor Papanek (1923–1998) a fost un cunoscut designer, profesor și autor care și-a axat cercetările pe designul de produs, dar a studiat, printre altele, și arhitectura și antropologia. A predat la celebre universități din Canada, Statele Unite, Danemarca, Suedia și Anglia.
Design pentru lumea reală a fost scrisă între 1963 și 1970, fiind publicată iniţial în suedeză. Manuscrisul a fost reactualizat și publicat în Statele Unite în 1971. În următorii doi ani cartea a fost tradusă în alte douăzeci de limbi, devenind cea mai citită carte despre design din lume. După încă un deceniu s‑a impus ca lucrarea să fie completată cu un nou material care să reflecte schimbarea dinamică a lumii și revizuirea conținutului original din perspectiva unei profesii încă reticente la schimbare, pentru a explica rolul social și cel etic al designului mult mai clar. Traducerea Publica este cea a ediției originale revizuite.
Ideile și critica lui Papanek asupra culturii designului industrial au divizat, la publicarea cărții, comunitatea designerilor. Însă principiile de design social responsabil sunt valabile și azi, chiar imperative, la peste 40 de ani de la publicare a cărții.
Iată o parte din prefața primei ediții a cărții semnate de Victor Papanek:
Foarte puţine profesii sunt mai nocive ca designul industrial. Și, probabil, numai o profesie este mai înșelătoare. Publicitatea, care convinge oamenii să cumpere lucruri de care nu au nevoie, cu bani pe care nu‑i au, cu scopul de a‑i impresiona pe alţii cărora nu le pasă. Acesta este probabil cel mai nociv domeniu al vieţii cotidiene. Designul industrial, susținând stupidităţi lansate de publicitari, se plasează astfel pe locul al doilea. Niciodată până acum, de‑a lungul istoriei, oamenii nu au proiectat perii de păr electrice, limbi de pantofi acoperite cu diamante false, covoare din blană de nurcă pentru băi, ca ulterior să elaboreze planuri pentru a produce și a vinde aceste fleacuri unor milioane de oameni. Înainte („în vremurile bune”), în cazul în care cuiva îi făcea plăcere să omoare oameni, trebuia să devină comandant, să cumpere o mină de cărbuni sau să studieze fizică nucleară. Astăzi, prin designul industrial, crima a ajuns să fie baza producţiei de masă. Proiectând automobile nesigure din cauza cărora se înregistrează anual aproape un milion de victime în toată lumea, creând noi categorii de gunoaie care deteriorează mediul înconjurător, optând pentru materiale și procedee care poluează aerul pe care‑l respirăm, designerii au devenit o clasă extrem de periculoasă. Și aptitudinile necesare acestor activităţi sunt predate cu grijă tinerilor.
În această eră a producţiei de masă, în care orice lucru trebuie planificat și proiectat, designul a devenit cel mai puternic instrument prin care omul își modifică uneltele și mediile, (prin extensie, modifică societatea și pe sine însuși). Aceasta presupune o mare responsabilitate socială și morală din partea designerului. De asemenea, cere un grad mai mare de înţelegere a oamenilor și de acces al publicului în procesul de design. În acest sens, niciun volum despre responsabilităţile designerului, nicio carte despre design care prezintă o astfel de perspectivă asupra publicului nu a fost vreodată publicată.
În februarie 1968, revista Fortune a publicat un articol care prevestea sfârșitul profesiei de designer industrial. Așa cum era de anticipat, designerii fie au luat în derâdere articolul, fie s‑au panicat. Dar părerea mea este că principalele argumente ale articolului sunt întemeiate. A venit vremea ca designul industrial, așa cum am ajuns să‑l cunoaștem, să înceteze să existe. Atât timp cât designul se asociază cu producerea de „jucării pentru adulţi” lipsite de valoare, de mașini cu aripi exterioare care omoară oameni, de huse atrăgătoare pentru mașini de scris, prăjitoare de pâine, telefoane și computere, nu mai există motive pentru care să poată exista în continuare.
Designul trebuie să devină un instrument interdisciplinar, inovator și cât se poate de inventiv care să răspundă adevăratelor nevoi ale oamenilor. Trebuie să acordăm mai multă atenţie cercetării și să încetăm să contaminăm mediul cu obiecte și construcţii prost proiectate.
În ultimii zece ani am lucrat cu designeri și cu echipe de studenţi la design în multe părţi ale lumii. Fie pe o insulă în Finlanda, fie într‑o școală dintr‑un sat din Indonezia, fie într‑un birou cu aer condiţionat de unde poţi vedea panorama orașului Tokyo, fie într‑un mic sat de pescari din Norvegia, fie în Statele Unite, unde predau, am încercat să prezint o imagine clară despre ceea ce înseamnă design într‑un context social.
Dată fiind societatea în care trăim, este crucial ca designerii să înțeleagă foarte clar contextul social, economic și politic al activității lor.
[…] În plus, această carte a fost scrisă din perspectiva că întregul concept de brevetare și cel de drepturi de autor sunt construite pe niște fundamente greșite. Dacă proiectez o jucărie care presupune exerciţii terapeutice în cazul copiilor cu dizabilități, atunci cred că e nedrept să amânăm realizarea proiectului cu un an și jumătate, trecând prin întregul proces de brevetare. Într‑adevăr, idei sunt din plin și implementarea lor nu te costă mult, dar nu este corect să facem bani din nevoile altora. Am reușit să‑mi conving mulți dintre studenţi să accepte acest punct de vedere. Multe dintre exemplele de design din această carte nu au fost brevetate vreodată. De fapt, este preferată strategia opusă; în multe cazuri, am făcut împreună cu studenții mei schițele unui spaţiu de joacă pentru copii orbi, de exemplu, am scris modulul de construire și apoi am multiplicat schițele. Dacă vreo agenţie va fi interesată și ne va contacta, studenţii mei îi vor trimite toate instrucţiunile gratis. […]
Sper că această carte va oferi o nouă perspectivă asupra procesului de design și va declanșa un dialog inteligent între designer și consumator. Cartea este structurată în două părţi, fiecare conținând șase capitole. Prima parte, intitulată „Cum este designul”, încearcă să definească acest domeniu, criticând modul în care este practicat și predat astăzi. A doua parte, „Cum ar putea fi designul”, oferă cititorului cel puţin o nouă perspectivă asupra chestiunilor discutate în fiecare capitol.
[…]
Într‑un mediu care este examinat minuţios din punct de vedere vizual, fizic și chimic, cel mai bun și simplu lucru pe care arhitecţii, designerii industriali, proiectanţii etc. l‑ar putea face pentru umanitate ar fi să se oprească din ceea ce fac. În întregul proces de poluare, designerii sunt implicaţi cel puțin parțial.
Dar în această carte adopt o perspectivă mai optimistă: cred că nu trebuie să ne rezumăm la a munci, ci trebuie să lucrăm în mod constructiv. Designul poate și trebuie să devină o modalitate prin care tinerii să poată contribui la schimbarea societăţii. Ca designeri implicaţi din punct de vedere social și moral în activitatea lor, trebuie să avem în vedere necesitățile unei lumi care este pusă la zid și ținută acolo, chiar și în al doisprezecelea ceas.
Victor Papanek, Helsinki – Singaradja (Bali) – Stockholm, 1963‑1971
Disconfort Residence este o primă tentativă de a ajuta viitorii proprietari să identifice capcanele din schița apartamentului pe care doresc să-l cumpere.
Dr. arh. Radu Negoiţă atrage atenția asupra încălcărilor unor chestiuni de bun-simț ce țin de teoria arhitecturii, dar și asupra nerespectării legii de firmele private care investesc în construcția de apartamente. Analizând planurile primite de la comunitatea Case strâmbe pe radar, Radu explică pe înțelesul tuturor lucrurile la care trebuie să fim atenți înainte să ne alegem casa sau apartamentul în care vom petrece o parte din viețile noastre. Cireașa de pe tort? Citind cartea ai impresia că ești la spectacolul unui comedian pasionat de arhitectură.
Lansarea cărții va avea loc săptămâna viitoare: București, joi, 19 aprilie, la Seneca Anticafe (str. Arhitect Ion Mincu, nr.1), începând cu ora 18:30. Mai multe detalii pe pagina evenimentului.
Turneul de lansare al cărții începe în orașul natal al autorului: Râmnicu Vâlcea, se continuă cu Iași și Cluj-Napoca. Detalii și alte locații vor fi anunțate pe pagina de facebook a editurii.
Iată două analize de planuri (una pentru acces în locuință, și una pentru living):
Intrarea pe după plopi, adică pe traseu‑labirint
Intri în apartament pentru că vrei să ajungi la familie, pat sau budă, nu că ai chef de un paintball cu Minotaurul prin labirint. Oaspeții n‑ar trebui să aibă nevoie de săgeți de ghidaj pe foi A4 printate la firmă și lipite cu scoci pe lavabil la fiecare colț pe care îl întâlnesc pe traseu: APROAPE AI AJUNS. Că fix aia ar trebui să îți lipești pe colțurile care te așteaptă, dacă dai peste ce vezi în planul de mai sus. După ce faci zigzagul ăla care trebuie parcurs ca să ajungi în casă, rămâi ca după ce te învârți în același sens: amețit și periculos de moale pentru orice mobilier cu colțuri tari. Nu folosește nimănui dacă traseul tău prin casă seamănă cu traseul bilei 8 dintr‑o schemă de biliard.
Logica locuirii e cam aceeași din vremea peșterilor (în fine, cu mici tuninguri inventate prin vremea Renașterii de unu’, Palladio (Andrea Palladio, pe numele său real Andrea Di Pietro della Gondola, a fost un arhitect italian renascentist care a trăit în secolul al XVI-lea. A schimbat istoria arhitecturii prin ce a lăsat posterității: atât opera sa construită, cât și cea scrisă au influențat stilurile existente. Planimetriile concepute de el se remarcă prin simplitate și căutarea monumentalității)) – când intri la cutie, o faci fiindcă vrei adăpost, nu joacă de‑a cucu‑bau. Normal, ai nevoie de un dulap‑două în care să îți lași blana care ți‑a ținut grumazul cald, și încă vreo două‑trei uși, dar atât. Mai mult de un cuier, intrarea în buda salvatoare, ușa de la bucătăria spre care te trage mirosul ăla de chiftele și ușa de la living, n‑ai ce pune. N‑ai ce pune tu, dar noroc că arhitectul care a săvârșit planul din imagine a avut imaginația la el: când intri, o iei așa frumos în față, spre un perete, faci stânga unde începe să‑ți miroasă dozatorul de săpun (pe planul lui l‑a desenat), vezi planta și acolo o iei la dreapta. Atenție la colțul raftului cu cărți că multă lume bună și‑a lăsat bucăți de piele în punctul ăla…
Gluma ca gluma, dar e chiar nasol să tot ocolești pereți în drum spre living, rezolvări sucite ca asta n‑ar trebui să existe.
Grad de disconfort: **
Livingul prea mic
E locul ăla în care pui o canapea și gata, că se termină brusc. Și‑ar închide IKEA afacerile din România dacă ar fi doar camere de zi ca asta: norocul lor e cu blocurile comuniste, că în alea tot îți mai încap vreo două răftulețe și o etajeră FSTJKLÄLLMÖ.
Cămăruțele de zi storcite vin în multe configurații minione, dar unele sunt mai dulci decât altele: aici avem un livinguleț cu canapeluță, măsuță și abțibild cu televizoraș lipit pe ușița de la frigider, că un televizor adevărat nu încape. E un fel de spațiu de viață diminutivală, în care toate mișcările sunt reținute și nu ridici tonul niciodată, perețeii sunt micuți și apropiați și ți‑e teamă să strănuți, ca să nu spargi ceva. Până și năsucul ți‑l sufli pe casa scării, de grijă… Exemplarul din imagine are și bucătărie în aceeași cameră cu livingul, și fereastră doar în partea cu bucătăria. Îmi închipui că într‑o casă ca asta poți avea doar un destin tâmpițel și tragic, o viața ca a Puiului lui Brătescu‑Voinești: orice ai face, te simți lovit în aripă în fiecare zi.
Grad (sau probabilitate) de disconfort: *** Legea locuinței nr. 114/1996 impune ca suprafața minimă a unei camere de zi dintr‑o garsonieră să fie de 18 metri pătrați. Ordinul 119/2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației impune izolarea camerelor de locuit de spațiile de serviciu unde se produc zgomote, mirosuri și vapori.
