Angela a scris

Papanek: Design pentru lumea reală

Victor Papanek (1923–1998) a fost un cunoscut designer, profesor și autor care și-a axat cercetările pe designul de produs, dar a studiat, printre altele, și arhitectura și antropologia. A predat la celebre universități din Canada, Statele Unite, Danemarca, Suedia și Anglia.

Design pentru lumea reală a fost scrisă între 1963 și 1970, fiind publicată iniţial în suedeză. Manuscrisul a fost reactualizat și publicat în Statele Unite în 1971. În următorii doi ani cartea a fost tradusă în alte douăzeci de limbi, devenind cea mai citită carte despre design din lume. După încă un deceniu s‑a impus ca lucrarea să fie completată cu un nou material care să reflecte schimbarea dinamică a lumii și revizuirea conținutului original din perspectiva unei profesii încă reticente la schimbare, pentru a explica rolul social și cel etic al designului mult mai clar. Prima traducere a cărții în limba română este a ediției originale revizuite.

Ideile și critica lui Papanek asupra culturii designului industrial au divizat, la publicarea cărții, comunitatea designerilor. Însă principiile de design social responsabil sunt valabile și azi, chiar imperative, la peste 40 de ani de la publicare a cărții.

Iată o parte din prefața primei ediții a cărții semnate de Victor Papanek:

Foarte puţine profesii sunt mai nocive ca designul industrial. Și, probabil, numai o profesie este mai înșelătoare. Publicitatea, care convinge oamenii să cumpere lucruri de care nu au nevoie, cu bani pe care nu‑i au, cu scopul de a‑i impresiona pe alţii cărora nu le pasă. Acesta este probabil cel mai nociv domeniu al vieţii cotidiene. Designul industrial, susținând stupidităţi lansate de publicitari, se plasează astfel pe locul al doilea. Niciodată până acum, de‑a lungul istoriei, oamenii nu au proiectat perii de păr electrice, limbi de pantofi acoperite cu diamante false, covoare din blană de nurcă pentru băi, ca ulterior să elaboreze planuri pentru a produce și a vinde aceste fleacuri unor milioane de oameni. Înainte („în vremurile bune”), în cazul în care cuiva îi făcea plăcere să omoare oameni, trebuia să devină comandant, să cumpere o mină de cărbuni sau să studieze fizică nucleară. Astăzi, prin designul industrial, crima a ajuns să fie baza producţiei de masă. Proiectând automobile nesigure din cauza cărora se înregistrează anual aproape un milion de victime în toată lumea, creând noi categorii de gunoaie care deteriorează mediul înconjurător, optând pentru materiale și procedee care poluează aerul pe care‑l respirăm, designerii au devenit o clasă extrem de periculoasă. Și aptitudinile necesare acestor
activităţi sunt predate cu grijă tinerilor.

În această eră a producţiei de masă, în care orice lucru trebuie planificat și proiectat, designul a devenit cel mai puternic instrument prin care omul își modifică uneltele și mediile, (prin extensie, modifică societatea și pe sine însuși). Aceasta presupune o mare responsabilitate socială și morală din partea designerului. De asemenea, cere un grad mai mare de înţelegere a oamenilor și de acces al publicului în procesul de design. În acest sens, niciun volum despre responsabilităţile designerului, nicio carte despre design care prezintă o astfel de perspectivă asupra publicului nu a fost vreodată publicată.

În februarie 1968, revista Fortune a publicat un articol care prevestea sfârșitul profesiei de designer industrial. Așa cum era de anticipat, designerii fie au luat în derâdere articolul, fie s‑au panicat. Dar părerea mea este că principalele argumente ale articolului sunt întemeiate. A venit vremea ca designul industrial, așa cum am ajuns să‑l cunoaștem, să înceteze să existe. Atât timp cât designul se asociază cu producerea de „jucării pentru adulţi” lipsite de valoare, de mașini cu aripi exterioare care omoară oameni, de huse atrăgătoare pentru mașini de scris, prăjitoare de pâine, telefoane și computere, nu mai există motive pentru care să poată exista în continuare.

Designul trebuie să devină un instrument interdisciplinar, inovator și cât se poate de inventiv care să răspundă adevăratelor nevoi ale oamenilor. Trebuie să acordăm mai multă atenţie cercetării și să încetăm să contaminăm mediul cu obiecte și construcţii prost proiectate.

În ultimii zece ani am lucrat cu designeri și cu echipe de studenţi la design în multe părţi ale lumii. Fie pe o insulă în Finlanda, fie într‑o școală dintr‑un sat din Indonezia, fie într‑un birou cu aer condiţionat de unde poţi vedea panorama orașului Tokyo, fie într‑un mic sat de pescari din Norvegia, fie în Statele Unite, unde predau, am încercat să prezint o imagine clară despre ceea ce înseamnă design într‑un context social.

Dată fiind societatea în care trăim, este crucial ca designerii să înțeleagă foarte clar contextul social, economic și politic al activității lor.

[…] În plus, această carte a fost scrisă din perspectiva că întregul concept de brevetare și cel de drepturi de autor sunt construite
pe niște fundamente greșite. Dacă proiectez o jucărie care presupune exerciţii terapeutice în cazul copiilor cu dizabilități, atunci cred că e nedrept să amânăm realizarea proiectului cu un an și jumătate, trecând prin întregul proces de brevetare. Într‑adevăr, idei sunt din plin și implementarea lor nu te costă mult, dar nu este corect să facem bani din nevoile altora. Am reușit să‑mi conving mulți dintre studenţi să accepte acest punct de vedere. Multe dintre exemplele de design din această carte nu au fost brevetate vreodată. De fapt, este preferată strategia opusă; în multe cazuri, am făcut împreună cu studenții mei schițele unui spaţiu de joacă pentru copii
orbi, de exemplu, am scris modulul de construire și apoi am multiplicat schițele. Dacă vreo agenţie va fi interesată și ne va contacta, studenţii mei îi vor trimite toate instrucţiunile gratis. […]

Sper că această carte va oferi o nouă perspectivă asupra procesului de design și va declanșa un dialog inteligent între designer și consumator. Cartea este structurată în două părţi, fiecare conținând șase capitole. Prima parte, intitulată „Cum este designul”, încearcă să definească acest domeniu, criticând modul în care este practicat și predat astăzi. A doua parte, „Cum ar putea fi designul”, oferă cititorului cel puţin o nouă perspectivă asupra chestiunilor discutate în fiecare capitol.

[…]

Într‑un mediu care este examinat minuţios din punct de vedere vizual, fizic și chimic, cel mai bun și simplu lucru pe care arhitecţii, designerii industriali, proiectanţii etc. l‑ar putea face pentru umanitate ar fi să se oprească din ceea ce fac. În întregul proces de poluare, designerii sunt implicaţi cel puțin parțial.

Dar în această carte adopt o perspectivă mai optimistă: cred că nu trebuie să ne rezumăm la a munci, ci trebuie să lucrăm în mod constructiv. Designul poate și trebuie să devină o modalitate prin care tinerii să poată contribui la schimbarea societăţii. Ca designeri implicaţi din punct de vedere social și moral în activitatea lor, trebuie să avem în vedere necesitățile unei lumi care este pusă la zid și ținută acolo, chiar și în al doisprezecelea ceas.

Victor Papanek, Helsinki – Singaradja (Bali) – Stockholm, 1963‑1971

Disconfort Residence: ghidul unui arhitect pentru viitorii proprietari

Disconfort Residence este o primă tentativă de a ajuta viitorii proprietari să identifice capcanele din schița apartamentului pe care doresc să-l cumpere.

Dr. arh. Radu Negoiţă atrage atenția asupra încălcărilor unor chestiuni de bun-simț ce țin de teoria arhitecturii, dar și asupra nerespectării legii de firmele private care investesc în construcția de apartamente. Analizând planurile primite de la comunitatea Case strâmbe pe radar, Radu explică pe înțelesul tuturor lucrurile la care trebuie să fim atenți înainte să ne alegem casa sau apartamentul în care vom petrece o parte din viețile noastre. Cireașa de pe tort? Citind cartea ai impresia că ești la spectacolul unui comedian pasionat de arhitectură.

Lansarea cărții va avea loc săptămâna viitoare: joi, 19 aprilie, la Seneca Anticafe (str. Arhitect Ion Mincu, nr.1), începând cu ora 18:30. Mai multe detalii pe pagina evenimentului.

Iată două analize de planuri (una pentru acces în locuință, și una pentru living):

Intrarea pe după plopi, adică pe traseu‑labirint

Intri în apartament pentru că vrei să ajungi la familie, pat sau budă, nu că ai chef de un paintball cu Minotaurul prin labirint. Oaspeții n‑ar trebui să aibă nevoie de săgeți de ghidaj pe foi A4 printate la firmă și lipite cu scoci pe lavabil la fiecare colț pe care îl întâlnesc pe traseu: APROAPE AI AJUNS. Că fix aia ar trebui să îți lipești pe colțurile care te așteaptă, dacă dai peste ce vezi în planul de mai sus. După ce faci zigzagul ăla care trebuie parcurs ca să ajungi în casă, rămâi ca după ce te învârți în același sens: amețit și periculos de moale pentru orice mobilier cu colțuri tari. Nu folosește nimănui dacă traseul tău prin casă seamănă cu traseul bilei 8 dintr‑o schemă de biliard.

Logica locuirii e cam aceeași din vremea peșterilor (în fine, cu mici tuninguri inventate prin vremea Renașterii de unu’, Palladio (Andrea Palladio, pe numele său real Andrea Di Pietro della Gondola, a fost un arhitect italian renascentist care a trăit în secolul al XVI-lea. A schimbat istoria arhitecturii prin ce a lăsat posterității: atât opera sa construită, cât și cea scrisă au influențat stilurile existente. Planimetriile concepute de el se remarcă prin simplitate și căutarea monumentalității)) – când intri la cutie, o faci fiindcă vrei adăpost, nu joacă de‑a cucu‑bau. Normal, ai nevoie de un dulap‑două în care să îți lași blana care ți‑a ținut grumazul cald, și încă vreo două‑trei uși, dar atât. Mai mult de un cuier, intrarea în buda salvatoare, ușa de la bucătăria spre care te trage mirosul ăla de chiftele și ușa de la living, n‑ai ce pune. N‑ai ce pune tu, dar noroc că arhitectul care a săvârșit planul din imagine a avut imaginația la el: când intri, o iei așa frumos în față, spre un perete, faci stânga unde începe să‑ți miroasă dozatorul de săpun (pe planul lui l‑a desenat), vezi planta și acolo o iei la dreapta. Atenție la colțul raftului cu cărți că multă lume bună și‑a lăsat bucăți de piele în punctul ăla…

Gluma ca gluma, dar e chiar nasol să tot ocolești pereți în drum spre living, rezolvări sucite ca asta n‑ar trebui să existe.
Grad de disconfort: **

Livingul prea mic

E locul ăla în care pui o canapea și gata, că se termină brusc. Și‑ar închide IKEA afacerile din România dacă ar fi doar camere de zi ca asta: norocul lor e cu blocurile comuniste, că în alea tot îți mai încap vreo două răftulețe și o etajeră FSTJKLÄLLMÖ.

Cămăruțele de zi storcite vin în multe configurații minione, dar unele sunt mai dulci decât altele: aici avem un livinguleț cu canapeluță, măsuță și abțibild cu televizoraș lipit pe ușița de la frigider, că un televizor adevărat nu încape. E un fel de spațiu de viață diminutivală, în care toate mișcările sunt reținute și nu ridici tonul niciodată, perețeii sunt micuți și apropiați și ți‑e teamă să strănuți, ca să nu spargi ceva. Până și năsucul ți‑l sufli pe casa scării, de grijă… Exemplarul din imagine are și bucătărie în aceeași cameră cu livingul, și fereastră doar în partea cu bucătăria. Îmi închipui că într‑o casă ca asta poți avea doar un destin tâmpițel și tragic, o viața ca a Puiului lui Brătescu‑Voinești: orice ai face, te simți lovit în aripă în fiecare zi.

Grad (sau probabilitate) de disconfort: ***
Legea locuinței nr. 114/1996 impune ca suprafața minimă a unei camere de zi dintr‑o garsonieră să fie de 18 metri pătrați.
Ordinul 119/2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației impune izolarea camerelor de locuit de spațiile de serviciu unde se produc zgomote, mirosuri și vapori.

Geniul criminal din spatele Silk Road

În 2011, Ross Ulbricht a inaugurat Silk Road, un site clandestin din Dark Web, unde oricine putea să tranzacționeze orice – droguri, programe de hacking, otrăvuri, pașapoarte și bani falși.

Pentru prieteni și familie, Ross era un tânăr deștept, săritor și simpatic, un antreprenor printre mulți alții în Silicon Valley, căruia îi făcea plăcere să discute în timpul său liber despre libertarianism. Pentru FBI, era Dread Pirate Roberts, proprietarul unei afaceri ilicite de 1,2 miliarde de dolari, căutat de ani de zile.

Cartea lui Nick Bilton Geniul criminal din spatele Silk Road e greu de lăsat din mână, autorul reușind să expună în peste 450 de pagini o poveste ca un sezon întreg de film polițist pe care nu-l poți pune pe pauză. Ca orice altă carte din seria Narator, povestea și personajele sunt memorabile și reale (mai multe imagini din arhiva autorului), iar Bilton reușește să expună extraordinar de bine povestea puștiului din vecini, secondată de conflictul dintre noua lume a susținătorilor lumii online libertariene, anonime, descentralizate și vechea lume a controlului exercitat de autorități, ordine și respectarea legilor.

Casey Neistat despre cartea lui Bilton:

În 2015, anul în care Ross a fost condamnat la închisoare pe viață, un grup de cercetători din mediul academic a finalizat un studiu de 67 000 de ore care s-au strâns din interviuri cu 100 000 de oameni din întreaga lume pe tema consumului de droguri. Spre exemplu, participanții fuseseră întrebați cum făceau rost de droguri. Conform datelor adunate de cercetători, în anul de după lansarea site-ului Silk Road, până la 20% dintre participanții la studiu începuseră să cumpere droguri online. Atunci când  cercetătorii i-au întrebat pe aceștia de ce alegeau să cumpere drogurile de pe internet, nu de pe stradă, utilizatorii au explicat că pe stradă era de șase ori mai probabil să pățească ceva. În mod evident, Ross își îndeplinise scopul care îl determinase să pună bazele Silk Road și zeci de mii de oameni se simțeau mai în siguranță pentru că puteau să cumpere droguri online.

Însă, la fel cum se întâmplă cu toate tehnologiile, există o parte bună și una rea. Tot în 2015 a fost publicat un alt studiu. Acesta era coordonat de Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, iar acesta spunea că, pentru prima dată în istoria recentă, în SUA se înregistraseră mai multe decese din cauza supradozelor de heroină și opiacee decât cele cauzate de arme de foc. Unul dintre motivele pentru care se înregistrase creșterea numărului de decese a fost ușurința cu care lumea putea acum să aibă acces la opiacee de sinteză, cum ar fi fentanyl, care sunt produse în laboratoare din China. Aceste droguri sunt mai puternice decât heroina tradițională de 50 până la 100 de ori, iar utilizatorii estimează adesea incorect doza pe care și-o injectează, ceea ce duce, în mod inevitabil, la o supradoză fatală.

După ce Ross a fost arestat, site-ul Silk Road a fost imediat închis. Dar nu a durat decât vreo câteva săptămâni până la apariția unei noi versiuni de Silk Road, cu un nou Dread Pirate Roberts la cârma navei. Când și această a doua versiune a fost închisă de agenții federali, a apărut încă una, alături de alte sute de site-uri care vând droguri sub protecția anonimatului. Cei care se ocupă de aceste site-uri se văd pe ei înșiși ca făcând parte dintr-o mișcare, iar unii cred că prin activitatea lor lumea va deveni loc mai sigur. Poate că este doar o justificare; sau poate că nu.

Fotografie sus via Casefile: True Crime Podcast.

Adam Kay: O să vă cam usture

Decizia de a face medicină e, în esență, o versiune a mesajului de e-mail pe care-l primești la începutul lunii octombrie, în care ți se cere să alegi ce meniu vrei pentru petrecerea de Crăciun de la firmă. Fără îndoială, o să alegi pui, ca să mergi la sigur, și, mai mult ca sigur, totul o să fie bine. Dar dacă, în preziua petrecerii, îți apare pe Facebook o filmare îngrozitoare de la un combinat avicol și asiști fără să vrei la o operațiune masivă de tăiere a ciocurilor? Dacă moare Morrissey în noiembrie și, în semn de respect, întorci spatele stilului de viață de până atunci, devotat aproape exclusiv consumului de carne? Dacă te pricopsești între timp cu o alergie periculoasă la escalopuri? Nu în ultimul rând, niciun om nu știe ce-ar prefera la cină, cu șaizeci de cine mai devreme.

Orice doctor își alege cariera la șaisprezece ani, cu doi ani înainte de vârsta legală la care poți să trimiți prin telefon o poză cu propriile organe genitale. Când te așezi și optezi pentru materiile principale de studiu, în ultimii ani de liceu, ești lansat pe-o traiectorie care continuă până când ori te pensionezi, ori mori și, spre deosebire de petrecerea de Crăciun de la firmă, Janet de la achiziții n-o să-ți înlocuiască puiul cu frigăruile ei de brânză halloumi. Cu el rămâi.

La șaișpe ani, motivele pentru care-ți dorești să urmezi o carieră în medicină sunt, în general, din filmul: „Mama/tata e  doctoriță/doctor”, „Îmi place maxim serialul Holby City” sau „Vreau să pun umărul la tratarea cancerului”. Motivele unu și doi sunt comice și-atât, iar al treilea ar fi complet rezonabil – deși un pic prea ambițios – dacă n-ar fi faptul că de asta se ocupă cercetătorii, nu doctorii. În plus, pare cam nedrept să-i ceri cuiva de vârsta asta să-și țină cuvântul dat. E ca și cum ai declara desenul cu „Vreau să mă fac astronaut” pe care l-ai făcut la cinci ani drept act cu efecte juridice.

Personal, nu țin minte ca medicina să fi fost vreodată o alegere făcută în cunoștință de cauză, ci mai degrabă setarea implicită a vieții mele – cam ca tonul de apel de la telefon sau poza cu munți pe care o găsești instalată pe ecranul computerului. Am crescut într-o familie evreiască (deși ai mei erau evrei mai mult de dragul mâncării), m-am dus la genul de școală care e, în esență, o fabrică de cârnați calibrată să scoată doctori, avocați și miniștri și tata era doctor. Era, practic, scris pe pereți.

Dat fiind că la facultățile de medicină sunt câte zece candidați pe loc, doritorii trebuie să treacă printr-un interviu și numai cei care fac față cu brio la interogatoriu primesc drept trofeu un bilet de intrare. E de la sine înțeles că nici nu te înscrii dacă n-ai de la 10 la 10 plus pe linie, așa că universitățile iau decizii bazându-se pe alte criterii decât performanța școlară. Desigur, demersul are logică: un medic trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru job – capabil să ia decizii sub o presiune înfricoșătoare, capabil să le dea vești proaste rudelor îndurerate, capabil să aibă de-a face cu moartea în fiecare zi. Trebuie să aibă ceva care nu poate fi nici memorat, nici notat: un doctor mare trebuie să aibă o inimă uriașă și o aortă dilatată, care să pompeze un lac nețărmurit de compasiune și bunătate omenească.

Cel puțin, așa ați crede voi. În realitate, facultățile de medicină nu dau nici doi bănuți găuriți pe nimic din toate astea. Nici măcar nu te întreabă dacă te ia cu leșin când vezi sânge. În schimb, au o fixație cu activitățile extracurriculare. Studentul lor ideal e căpitan la două echipe sportive, campion la natație pe comitat, șeful orchestrei de tineret și redactor la ziarul școlii. Practic, e un concurs de Miss Popularitate, dar fără panglici de mătase pe umăr. Uitați-vă la articolele despre orice doctor celebru de pe Wikipedia și o să găsiți: „S-a dovedit a fi un jucător de rugby desăvârșit în liga de tineret. A excelat ca fondist și, în ultimul an de școală, a fost căpitan secund al echipei de atletism”. Această descriere specifică e a unui anumit dr. H. Shipman, deci poate că sistemul de selecție nu-i fără cusur.

Cei de la Imperial College din Londra au fost satisfăcuți că premiile pe care le-am luat la pian și saxofon, nivelul avansați, precum și niște cronici de teatru scrise în dorul lelii pentru revista școlii mă calificau la marele fix pentru viața prin saloane de spital, așa că, în 1998, mi-am făcut bagajul și m-am îmbarcat în drumul plin de pericole și lung de zece kilometri de la Dulwich până în South Kensington.

După cum vă puteți imagina, învățarea fiecărui detaliu în parte al anatomiei și fiziologiei corpului uman, plus a oricărui mod în care se poate defecta, e un efort gargantuesc. Dar frisonul dat de faptul că urma să devin cândva doctor – ceva atât de măreț încât ajungi să-ți schimbi, literalmente, numele, ca un supererou sau un criminal internațional – m-a propulsat să-mi ating țelul de-a lungul a șase ani interminabili.

Și apoi iată-mă ajuns medic junior*. Aș fi putut să mă duc la orice concurs gen „Știi și câștigi” pe subiectul „corpul uman”.  Oamenii de-acasă ar fi țipat în fața televizoarelor că subiectul ales e prea vast și cuprinzător, că ar fi trebuit să merg pe ceva gen „ateroscleroză” sau „monturi”, dar s-ar fi înșelat. Aș fi rupt gura târgului.

În sfârșit, a venit timpul să fac pasul spre spital, înarmat cu toate aceste cunoștințe enciclopedice și gata să transform teoria în practică. Arcul nici că putea fi mai încordat. Așa c-am încasat lovitura în plin când am descoperit că-mi petrecusem un sfert din viață la facultatea de medicină și asta nu mă pregătise nici pe departe pentru existența demnă de Jekyll și Hyde a unui stagiar**.

Ziua, jobul era digerabil, chiar dacă plicticos până la sânge și cronofag până la nebunie. În fiecare dimineață te prezinți la „vizita în saloane”, unde întreaga echipă de doctori se perindă agale pe la căpătâiul fiecărui pacient. Tu mergi în urma lor ca o rățușcă hipnotizată, cu capul aplecat într-o parte într-o manieră grijulie, notând fiecare silabă care iese din gura seniorilor – programează un RMN, fă o trimitere la reumatologie, aranjează un EKG. După aia îți petreci restul orelor de muncă (plus, în general, încă vreo patru neplătite) îndeplinind zecile, uneori sutele de sarcini primite, completând formulare, dând telefoane. Pe scurt, ești un asistent personal mai poleit. Parcă nu pentru asta învățasem pe brânci, dar în fine.

Turele de noapte, pe de altă parte, îl făceau pe Dante să pară Disney. Erau un coșmar fără sfârșit care mă făcea să regret că-mi dăduse vreodată prin cap că pregătirea mea e insuficient utilizată. Noaptea, medicul stagiar primește un pager mititel, alintat drăgăstos „bipăitoarea”, la pachet cu responsabilitatea pentru absolut toți pacienții din spital. Și, futu-i, nu erau puțini deloc! Rezidentul și rezidentul-șef din schimbul de noapte erau jos, la camera de gardă, unde triau și internau pacienții, în timp ce tu te ocupai de saloanele de pe secție, singur la cârma corabiei. Care corabie era și uriașă, și în flăcări, plus că nimeni nu prea te-a învățat să navighezi. Ai studiat la școală despre examinarea sistemului cardiovascular al pacientului, cunoști fiziologia vascularizației coronariene, dar, chiar dacă știi să recunoști fiecare indiciu și simptom de infarct, este extrem de dificil să gestionezi unul în realitate pentru prima oară.

Vin bipuri după bipuri – salon după salon, asistentă după asistentă, urgență după urgență – și nu contenesc nicio clipă, cât e noaptea de lungă. La camera de gardă, colegii tăi seniori se ocupă de pacienți care au o problemă specifică, să zicem, pneumonie sau un picior rupt. Pacienții tăi au urgențe asemănătoare, dar ei sunt deja internați, ceea ce implică din capul locului existența unor probleme majore. E ca un fel de „fă-ți burgerul singur”, cu simptome peste care pui afecțiuni peste care pui boli: consulți un pacient cu pneumonie care a fost internat cu insuficiență hepatică sau un pacient care și-a rupt piciorul căzând din pat după o criză de epilepsie. Tu, un om, devii un departament mobil de primiri urgențe, deși ești, în principiu, nepregătit, timp în care te uzi fleașcă de secreții corporale (și nici măcar din cele plăcute) și evaluezi un șir nesfârșit de pacienți care se simt îngrijorător de rău și care, cu 12 ore mai devreme, fuseseră îngrijiți de o întreagă echipă de doctori. Deodată, ți se face dor de sesiunile de 16 ore de treburi administrative. (Sau, la modul ideal, de un fel de job de compromis, care să nu fie nici foarte foarte jos, nici foarte sus față de capacitățile tale.)

E pe modelul „te duci la fund sau înoți” și trebuie să înveți să înoți, altfel se scufundă o tonă de pacienți odată cu tine. De fapt, totul mi se părea antrenant într-un mod pervers. Sigur că era muncă grea, sigur că programul ajungea la limitele inumanului și sigur că am văzut lucruri care mi-au lăsat cicatrice pe retină până azi, dar eram, de-acum, doctor.

Marți, 3 august 2004
Ziua unu. H*** mi-a făcut pachețel pentru prânz. Am un stetoscop**** nou, o cămașă nouă și o adresă de e-mail nouă: atom.kay@nhs.net. Îmi face bine să știu că, indiferent ce se întâmplă azi, nimeni nu mă poate acuza că sunt cea mai incompetentă persoană din spital. Și, chiar dacă sunt, pot să dau vina pe Atom.

Deja mă amuz gândindu-mă cum o să destind eu conversația cu povestea asta, dar, mai târziu, la bar, prietena mea Amanda mă taie ca la cărți cu anecdota ei. Numele de familie al Amandei e Saunders-Vest. I-au transcris cratima din nume, așa că adresa ei e amanda.saunderscratimavest@nhs.net.

* „Medic junior” se referă la oricine care nu e medic primar. Denumirea creează confuzie, dat fiind că mulți dintre acești „medici juniori” sunt, în fapt, destul de seniori – unii au o vechime de 15 ani, și-au luat doctoratul și diverse alte calificări postuniversitare. E, întrucâtva, ca și cum le-ai spune tuturor de la Westminster, în afară de prim-ministru, „politicieni juniori”.
** Ierarhia vine așa: stagiar, rezident, rezident-șef, medic specialist, medic primar. De curând au redenumit gradele și acum pornesc de la F1, F2 și merg până la ST1-7. Toată lumea folosește în continuare vechea terminologie, cam ca atunci când Coco Pops au fost botezate, pentru scurt timp, Choco Krispies.
*** H e jumătatea mea părtașă la suferință de șase luni. Nu vă îngrijorați, n-o să fiți nevoiți să țineți minte un număr uriaș de personaje. Nu suntem în Urzeala tronurilor.
**** Sunt perfect de acord să explic diverși termeni pe măsură ce apar, dar dacă nu știți ce e un stetoscop, poate că ar fi nimerit să dați cartea cadou mai departe.

Fragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții O să vă cam usture. Jurnalele secrete ale unui medic junior de Adam Kay.

12345