All Posts By

Angela

SETE: o poveste despre organizația nonprofit care furnizează apă potabilă lumii

By | Invitat pe blog

Iată un fragment din SETE,  cartea de memorii a fondatorului charity: watero poveste de viață care inspiră, pe care o recomandăm antreprenorilor sociali, celor care vor să lase ceva bun în urma lor și filantropilor.

8 SEPTEMBRIE 2006
Lansarea oficială a charity: water a avut loc într-un club de noapte, a doua zi după ce am împlinit 31 de ani. Nu aveam bani sau buget, dar un bun promotor de cluburi de noapte știe cum să profite de ziua lui de naștere. Este singura noapte când poți să ceri o tonă de favoruri și toată lumea vine pentru că știe că o să se simtă bine. Prietenii mei nu știau încă, dar către sfârșitul serii aveau să afle despre criza mondială a apei – și, speram eu, să decidă să devină parte din soluție.

Un nou club de dans foarte șmecher din Meatpacking District – Tenjune – ne-a dat spațiul gratis. Înăuntru, am umplut pereții cu fotografii uriașe înfățișând oameni bând apă contaminată în Uganda. O companie de băuturi alcoolice a trimis suficient alcool pentru a ține un open bar pentru prima oră – o modalitate excelentă de a ademeni lumea – și celebrități precum Mark Rufallo, Joaquin Phoenix, Lauren Bush și Terry George (regizorul filmului Hotel Rwanda) ne-au ajutat să răspândim vestea. În seara evenimentului, de cei de la intrare a fost responsabilă Lani.

— Urăsc asta, Harrison, a spus ea, ținând în mână o listă de oaspeți confirmați. Știi cât de greu este să respingi oamenii?
— Da! am râs eu. Am făcut-o timp de zece ani. De asta acum o faci tu!

Pentru a intra, toată lumea trebuia să facă o donație de câte 20 de dolari pe care să-i pună într-un cub de plexiglas aflat chiar la intrare. Au venit 700 de oameni. Unii dintre ei au dat chiar mai mult de 20 de dolari – precum dealerul de iarbă, prieten cu Brantly, care a aruncat 500 de dolari în cutie și a spus: „Salut, frate. Prima donație pe care am făcut-o vreodată pentru o organizație caritabilă.”

A doua zi am numărat iar și iar banii și am completat formulare pentru a documenta donațiile. Strânseserăm 15 000 de dolari într-o singură noapte, toți pentru a le asigura accesul oamenilor din Bobi la apă potabilă. Era uluitor.

— Ei bine, acum suntem o adevărată organizație de caritate! a spus Lani.

Avea dreptate. Intrasem în afacere.

Să fii o adevărată organizație caritabilă însemna mai multe întâlniri și ore de muncă pentru amândoi, fiindcă îmi veneau o sută de idei odată fără să dorm. Am improvizat un site rudimentar și am început să primim donații și să vindem tricouri și brățări inscripționate CHARITY: WATER. Am avut ideea asta nebunească să vindem cu 20 de dolari apă îmbuteliată personalizată (pe care în mod normal o cumperi cu 2 dolari), promițând să donăm toate încasările organizațiilor noastre partenere pentru a construi puțuri. M-am gândit că prețul scandalos ar suscita atenție și ar arăta cât de mare era cu adevărat prăpastia dintre bogați și săraci.

În mod normal, apa îmbuteliată se comercializa folosind etichete în tonuri vesele, albastre și verde acvamarin, așa că noi am lucrat cu un tipograf pentru a concepe etichete complet negre cu caractere albe, pe care scria: PESTE UN MILIARD DE OAMENI MERG PE JOS CEL PUȚIN TREI ORE ÎN FIECARE ZI PENTRU A COLECTA APĂ și PESTE 4 500 DE COPII AU MURIT ASTĂZI DIN CAUZA APEI CONTAMINATE.

Am prezentat-o în felul următor: pentru 20 de dolari, nu primiți decât o sticlă de o jumătate de litru, dar dați echivalentul a peste 50 000 de sticle de apă în țările în curs de dezvoltare, ținând cont că un puț poate să producă un milion de litri pe an și să ofere unei comunități apă curată, potabilă, pentru mai mult de 15 ani. Statisticile sunau bine, dar ceea ce nu știam pe atunci era că nimeni nu putea garanta cu adevărat cât de mult rezistau puțurile. După ani, aveam să fiu obligat să iau în calcul acest adevăr urât.

Cu toate astea, sticlele de 20 de dolari (pe care le-am cumpărat cu 41 de cenți bucata) s-au dovedit o metodă de strângere de fonduri foarte eficientă – un profit de 48 de ori mai mare decât investiția. Mai târziu, am început să le vindem vrac (480 de dolari lada de 24 de sticle), iar Lani sau vreun voluntar livra apă în tot orașul, adunând cecuri sau trecând carduri de credit prin greoaiele noastre mașinării negre. Aveam atât de multă apă, încât am stivuit baxurile până în tavan în baia de serviciu a lui Brantly, care arăta ca un uriaș puzzle Jenga. Într-o zi, Brantly a lăsat arzând niște tămâie lângă cadă și a topit jumătate dintr-un bax.

Apa era grea și dificil de transportat, dar arăta mișto și toată lumea o voia. În timpul Săptămânii Modei, am aranjat ca personalul de la Lotus să vândă sticlele noastre și să poarte tricouri asortate. Celebrități, personaje mondene și antreprenori ne-au permis să plasăm sticle charity: water la petreceri de ziua lor, la lansări de reviste și în spații unde se țineau evenimente de fițe – strângând 660 de dolari aici, 2 300 de dolari dincolo. Am reușit chiar să convingem Soho House, Mercer Hotel și Claridge’s din Londra să o plaseze în fiecare cameră. Numele nostru ajungea acolo. Eu și Lani deveniserăm o faimoasă echipă de vânzători de apă îmbuteliată.

La două săptămâni de la ziua mea am inaugurat în Union Square o expoziție de zece zile, în cinci parcuri din oraș. Lou, un prieten de la club care crea decoruri pentru videoclipuri muzicale, ne-a ajutat să construim cu bani puțini un ecran care atrăgea atenția: o serie de panouri înalte, negre, pe roți, care spuneau povestea apei contaminate. Am colectat un lichid verde, acoperit cu spumă, din iazurile și râurile din apropiere și l-am turnat în acvarii uriașe de plexiglas încastrate în panouri. Voiam să le arătăm oamenilor: Uitați-vă la apa asta dezgustătoare! Dacă n-ați fi avut astăzi apă la robinet, asta ar fi trebuit să beți!

Inițial, am avut o idee grandioasă pentru piesa centrală a expoziției, ceva ce ar fi uimit oamenii și i-ar fi atras. Lou și Lani mi-au ascultat răbdători prezentarea.

— OK, imaginați-vă un cilindru uriaș, strălucitor, înălțându-se deasupra locuitorilor din New York City. Oamenii care trec prin parc vor ridica privirea și vor spune: „Ce naiba e asta?” și vor veni neapărat să-l vadă. Apoi vor descoperi că este plin cu sticle reci de charity: water – și dacă introduc în turn o bancnotă de 20 de dolari, le cade în mână o sticlă!

— Sună excelent, Scott! a spus Lou. Dar ar costa peste 100.000 de dolari să-l construiești.

Până la urmă am convenit să folosim drept turn o bucată dintr-o conductă de tablă recuperată. Apoi am lipit una lângă alta, cu bandă adezivă, sute de sticle goale de charity: water pentru a ascunde cilindrul urât de metal și am așezat construcția asta într-o găleată de plexiglas în care am pus sticlele de apă reale pe care oamenii le puteau cumpăra. Indicatoarele și pliantele promiteau că banii plătiți pe fiecare sticlă urmau să fie folosiți integral pentru a construi puțuri împreună cu partenerii noștri din Uganda, Etiopia, Malawi și Republica Centrafricană.

În jur de o sută de membri de familie, prieteni și prieteni ai prietenilor au venit să facă voluntariat la expoziție și să le vorbească newyorkezilor și turiștilor despre misiunea charity: water. În prima noastră zi în Union Square au sosit peste 1 500 de oameni și am vândut apă în valoare de 3 000 de dolari – suficient pentru a reabilita un puț. În a doua zi au venit peste 2 000 de oameni și am vândut sticle charity: water de încă 5 600 de dolari – suficient pentru a săpa manual un puț nou.

Părinții mei au venit să ne ajute în acel weekend. Eram ocupat până peste cap și alergam tot timpul, dar s-o văd pe mama în Union Square, cu toate gazele alea de eșapament în jurul ei, cu străini și mirosurile lor neobișnuite trecând pe lângă, iar ea fiind în regulă cu toate astea – a fost atât de îmbucurător. Era activă și sănătoasă, așa cum n-o mai văzusem niciodată.

În a treia zi, duminică după-amiază, buletinul meteo anunța ploaie, amenințând să păteze și să deformeze panourile cu fotografii. Mi-am ridicat privirea din telefon și am rugat-o pe o tânără care lucrase cu noi toată ziua să meargă să cumpere folii ca să le protejăm. S-a dus și s-a întors exact cu ceea ce ne trebuia. Am supraviețuit ploii și, la sfârșitul zilei, ea era unul dintre ultimii voluntari încă prezenți.

— Salut, am spus. Ai fost aici toată ziua! Cum te cheamă? Cum ai aflat de noi?

Era timidă și drăguță, cu ochi mari și căprui, și părea să aibă puțin peste 20 de ani. Avea părul strâns într-o coadă și purta tricoul CHARITY: WATER pe care-l făcuserăm cadou tuturor voluntarilor.

— Viktoria, a spus ea. Vecinul meu Lou mi-a povestit ce faceți. Mi se pare foarte mișto.
— Păi, îți mulțumesc că ai adus foliile alea așa de repede și pentru că ai fost aici toată ziua. Dacă ești liberă, o să ne întoarcem aici mâine-dimineață!

Mă îndreptam spre camionetă pentru a împacheta, dar ea m-a oprit.
— Uite, sunt sigură că probabil aveți o grămadă de oameni care vă ajută, a spus ea. Dar eu sunt designer grafic, dacă ai vreodată nevoie de genul ăsta de ajutor. Pot să-mi dau seama după felul în care ați organizat expoziția că v-ați gândit foarte mult la toate.
— Da! am spus. Nici nu-ți imaginezi. Avem nevoie disperată de un astfel de ajutor. Poți să vii la biroul nostru săptămâna viitoare, când se încheie expoziția?

Cu colțul ochiului, am surprins-o pe mama, mereu pe fază ca un videojurnalist, făcându-ne o fotografie în timp ce vorbeam.

Săptămâna următoare, după serviciu, Viktoria Alexeeva s-a prezentat la un interviu, pe tocuri și cu laptopul la subraț.
— Oh, a spus ea, privind derutată prin apartamentul lui Brantly. Ăăă… Salut.

Nu-i spusesem că „biroul” nostru din Spring Street 109 era, de fapt, un apartament de burlac cu living coborât, o saună din lemn sinistră și o adunătură de indivizi care arătau de parcă veniseră direct de pe platoul de filmare al Trainspotting.

Când am văzut că începe să se retragă încet spre ușă, mi-am deschis laptopul și i-am arătat unde începuse totul: vasul, ziua de evaluare, fotografii cu tumoarea lui Alfred, conversațiile cu doctorul Gary, vizita în Uganda în care îi văzusem pe unii copii bând din bălți pline de noroi. Ea a fost foarte tăcută.

Când m-am oprit din vorbit, și-a șters o lacrimă și a întrebat:
— Când vrei să încep?
— Ai putea veni mâine după ce termini munca? am spus, adăugând repede: Nu pot să te plătesc.
— Da, a zis ea. Mâine e în regulă.

Vik, cum îi zicea toată lumea, avea 23 de ani și lucra ca grafician începător la o mică agenție de design. Lucrase la campanii pentru branduri mari, precum American Express, Nike și Honda. Nu știa nimic despre apa contaminată. Nu fusese niciodată în Africa și nu provenea dintr-o familie de binefăcători. Asemenea multor americani, interesul ei față de alte țări era stârnit de vreo operă de ficțiune, de vreun film. Pe la începutul acelui an văzuse The Constant Gardener, un film despre activism și corupția corporatistă în Kenya, iar asta a făcut-o să se întrebe dacă-și putea folosi talentul de artistă pentru a face ceva mai mult decât să născocească reclame pentru companii de automobile.

Din fericire, ne-am întâlnit chiar când charity: water ieșea în lumina reflectoarelor. Expoziția noastră itinerantă de zece zile despre apă a strâns aproape 20 000 de dolari în octombrie. I-am împărțit în patru, trimițându-i organizațiilor noastre partenere pentru a ajuta peste o mie de oameni să aibă acces la apă potabilă pentru prima dată în viața lor. Foarte curând, am început să primim telefoane de la jurnaliști de la USA Today, CBS News și Page Six, care voiau să afle mai multe despre munca noastră. Am vândut toate tricourile și brățările. Și am început să planificăm o gală fiindcă auzisem că organizațiile caritabile strângeau bani buni organizând cine scumpe în locuri elegante, așa că ne-am gândit că trebuia să ne încercăm și noi norocul.

Asta a însemnat că trebuiau concepute un milion de chestii diferite. Vik venea acasă la Brantly în majoritatea serilor și în weekenduri pentru a crea invitații, broșuri, cărți de vizită, chitanțe fiscale, antete, fundaluri pentru e-mailuri. Eu continuam să o bombardez cu proiecte, iar ea continua să învețe lucruri noi ca să țină pasul. Când am rugat-o să editeze videoclipurile noastre, a învățat singură cum să folosească Final Cut Pro și chiar a primit aprobarea șefului ei ca, după program, să monteze filmele charity: water în studioul de montaj al biroului. Când am rugat-o să adauge pagini la website, a descifrat HTML și Javascript și a învățat să codeze. Ea era mereu supusă, muncitoare și pregătită pentru și mai mult.

După o vreme, am invitat-o pe Vik să meargă cu mine și cu Lani la biserică.
— Hm, bine, a spus ea.
— Super! Hai să ne întâlnim pentru slujba de la 11:00, am spus eu. După aceea putem să ne întoarcem să lucrăm la birou. Ar fi putut fi atee, dar nici nu mi-a trecut prin cap să întreb. Mie și lui Lani ne plăcea foarte mult să mergem la biserică, așa că, invitând-o pe Vik să ni se alăture, era ca și cum am fi invitat-o să iasă cu noi să bem ceva după program.

Când m-am întors prima dată în State, o vreme am tot căutat o biserică și m-am simțit atras de un loc numit Brooklyn Tabernacle. Fermecătoarea biserică gospel, frecventată predominant de afro-americani și latino-americani, era găzduită într-un fost cinematograf, fiind celebră pentru corul ei care câștigase Premiul Grammy. Duminicile, pe scenă erau cel puțin optzeci de oameni, cântând cu zâmbete uriașe pe fețe. Locașul primea 3 200 de enoriași exuberanți și trebuia să fii acolo cu 30 de minute mai devreme doar ca să prinzi un loc decent. Când era plin, balconul tremura literalmente de atâta dans. Eu și Lani eram prezenți în fiecare săptămână, bătând din palme și cântând alături de doamne în vârstă mărunțele cu mâinile în aer, strigând: „Slavă lui Isus! Oh! Oh! El e atât de bun cu mine!”

Educația religioasă a lui Vik nici c-ar fi putut fi mai diferită. Într-o seară, la o cină de lucru, ea ne-a povestit cum crescuse în Sankt Petersburg, Rusia, și venise în State în 1992, pe când avea doar 9 ani. Nu era o persoană care mergea la biserică. În copilărie, întâlnirile ei cu biserica ortodoxă rusă fuseseră austere și irelevante. Preoții cântau și legănau cădelnițe grele de argint. Experiența de la Brooklyn Tabernacle – genul de credință contagioasă, exuberantă, cântând gospel cât te țin plămânii – îi era complet străină. Îmi amintesc că, la prima noastră ieșire, Vik mi-a aruncat o privire speriată când bunica de lângă ea, care purta ciorapi albaștri, a căzut în genunchi și a început să vorbească într-o limbă necunoscută. Ha, pun pariu că-i place asta!, mi-am zis. Cui nu i-ar plăcea?

Întorși la apartamentul-birou, stăteam toți trei în jurul mesei din bucătărie până noaptea târziu, lucrând non-stop. Vik tresărea când Lani țipa la mine din cauza unor lucruri prostești – felul în care loveam tastele computerului sau pentru că vorbeam prea tare la telefon.

— Harrison, du-te pe scara de incendiu, te rog! striga ea, trimițându-mă să ies pe fereastră ca să-mi termin convorbirea. Pe la opt seara începeam să gătesc o oală mare de paste, punând muzică ambientală de pe iPod. Vechiul meu prieten Matt Oliver, care fusese coleg cu mine la școala protestantă situată la subsolul unei biserici, venea să piardă vremea cu noi. Aducea mereu câteva sticle de vin bun. Munceam o sută de ore pe săptămână, lucrând până noaptea târziu și construind cea mai tare organizație caritabilă din lume. Dar nu aveam niciun motiv pentru care să nu ne putem distra în același timp.

La sfârşitul lui octombrie am plecat din nou în Africa, de această dată într-o călătorie de douăsprezece zile în Etiopia, pentru a depista locurile în care să săpăm ulterior puțuri. Partenerii noștri îmi spuseseră că în această țară vastă, cu 76 de milioane de locuitori, numai 24% din populație avea acces la apă potabilă.

Era descurajant să te gândești câți bani îți trebuiau pentru a rezolva o problemă atât de mare. Totuși m-am întrebat: ce s-ar fi întâmplat dacă cei de Mercy Ships ar fi fost descurajați de nevoia enormă de asistență medicală când au trimis primul lor vas în Mexic? Ce s-ar fi întâmplat dacă doctorul Gary ar fi fost copleșit de miile de pacienți care așteptau să fie consultați în prima sa zi de evaluare? Concentrează-te pe prezent, m-am gândit. Un puț o dată.

În timpul acestei călătorii am fotografiat copii care săpau în nisip, sperând să găsească prețioasa apă. Am văzut femei cocoșate, mergând kilometri întregi prin arșiță, cu urcioare pline cu lichid murdar legate de spate. Am vizitat un centru de sănătate care deservea o populație de 103 000 de oameni și am aflat că 50% dintre pacienți sufereau de boli transmisibile prin apă. Statisticile erau reale.

Am întâlnit, de asemenea, o femeie care, de când se știa, mersese trei ore pe zi să colecteze apă contaminată cu baligă de vacă – adică până când partenerii noștri au săpat un puț care a adus apă proaspătă în satul ei.

„Mai hiwet eyu” – Apa este viață – spuneau încontinuu oamenii în sate. Apa este viață.

Întorcându-mă acasă în noiembrie, am primit vești de la partenerii noștri din Uganda că primele proiecte ale charity: water erau gata. Rezidenții din tabăra din Bobi sărbătoriseră construcția a trei noi puțuri și, în plus, reabilitaserăm trei puțuri mai vechi ale căror pompe manuale se stricaseră. Nu erau cele 125 de puțuri de care avea nevoie tabăra din Bobi, dar era un progres.

Acum venise partea amuzantă. Am trimis un e-mail tuturor celor care participaseră la petrecerea de ziua mea, atașând fotografii și un link către un film cu locuitorii din Bobi bând apă curată. „Iată cele șase puțuri pe care TU le-ai construit în Uganda! Tu, personal, ai ajutat mii de oameni să aibă apă curată.”

Sunt sigur că unii dintre prietenii mei nici măcar nu-și aminteau că au fost la petrecere. Ei veniseră la un club, aruncaseră 20 de dolari într-o cutie și se bucuraseră de câteva băuturi. Dar, în momentul în care au văzut ce făcuse mica lor donație, răspunsul fost copleșitor.

„Chestia asta e foarte tare!”

„Uau, mulțumesc foarte mult pentru că m-ai ținut la curent!”

„Mai ai și alte fotografii?”

„Când e următoarea strângere de fonduri? Hai s-o facem încă o dată!”

Dovediserăm că actul de a dona putea fi ceva distractiv. Toată lumea era încântată că le oferiserăm acces la apă potabilă unor oameni aflați de cealaltă parte a globului. M-am întrebat: și dacă este, într-adevăr, atât de simplu?

 

Scott Harrison despre SETE:

 

 

Invitat pe blog Publicat la 2 decembrie 2019

Sânge rău: secrete și minciuni într-un startup din Silicon Valley

By | Ce e nou la Publica?

17 noiembrie 2006

Tim Kemp avea vești bune pentru echipa lui.

Fostul director de la IBM se ocupa de bioinformatică la Theranos, o companie nouă cu un sistem de analize de sânge de ultimă generație. Compania tocmai realizase prima demonstrație pe viu pentru o firmă farmaceutică. Elizabeth Holmes, fondatoarea de 22 de ani a firmei Theranos, zburase în Elveția și le demonstrase calitățile sistemului unor directori de la Novartis, gigantul european al medicamentelor.

„Elizabeth mi-a telefonat azi dimineață”, a scris Kemp într-un e-mail adresat echipei lui de cincisprezece persoane. „Și-a manifestat recunoștința și a spus că «a fost perfect!» M-a rugat în mod expres să vă mulțumesc tuturor și să vă transmit că vă e recunoscătoare. În plus a spus că cei de la Novartis au fost atât de impresionați încât i-au cerut o propunere și și-au exprimat interesul pentru o înțelegere financiară în privința proiectului. Ne-am făcut treaba!”

A fost un moment de răscruce pentru Theranos. Firma de trei ani progresase de la stadiul de idee ambițioasă gândită de Holmes în camera ei de cămin de la Stanford la cel de produs real de care o companie multinațională imensă dorea să se folosească.

Vestea despre succesul demonstrației a ajuns sus, la etajul doi, unde se aflau birourile conducerii.

Unul dintre directori era Henry Mosley, principalul director financiar al Theranos. Mosley venise la Theranos cu opt luni în urmă, în martie 2006. Cu haine ponosite, ochi verzi pătrunzători și foarte liniștit, era un veteran al scenei tehnologice din Sillicon Valley.

După copilăria petrecută în Washington, DC, și după ce își luase diploma MBA la Universitatea Utah, venise în California la sfârșitul anilor 1970 și nu mai plecase. Întâi lucrase ca producător de cipuri la Intel, unul dintre pionierii din Valley. Mai târziu condusese secțiile financiare a patru companii tehnologice diferite, dintre care două ajunseseră listate la bursă. Theranos era departe de a fi prima lui provocare.

La Theranos, pe Mosley l-au atras talentul și experiența concentrate în jurul lui Elizabeth. O fi fost ea tânără, dar era înconjurată de o distribuție de excepție. șeful consiliului de administrație era Donald L. Lucas, investitorul care îl crescuse pe antreprenorul de software miliardar Larry Ellison și îl ajutase să listeze Oracle la jumătatea anilor 1980. și Lucas, și Ellison investiseră bani în Theranos.

Alt membru al consiliului cu renume solid era Channing Robertson, decan asociat al facultății de inginerie de la Stanford. Robertson era una dintre vedetele universității. Opinia lui de specialist despre dependența pe care o dau țigările obligase industria tutunului să ajungă la o înțelegere istorică în valoare de 6,5 miliarde de dolari cu statul Minnesota la sfârșitul anilor 1990. În cele câteva întâlniri pe care le avusese cu el, Mosley înțelesese că Robertson avea o părere extraordinară despre Elizabeth.

Theranos avea și o echipă administrativă solidă. Kemp fusese treizeci de ani la IBM. Diane Parks, principalul director comercial de la Theranos, avea o experiență de douăzeci și cinci de ani la companii farmaceutice și de biotehnologie. John Howard, prim-vicepreședinte pentru produse, se ocupase de filiala producătoare de cipuri de la Panasonic. Nu vedeai prea des directori de un asemenea calibru la o firmă mică aflată la început.

Și cu toate acestea, nu doar consiliul de administrație și directorii îl atrăseseră pe Mosley la Theranos. Piața pe care o țintea era imensă. Companiile farmaceutice cheltuiau zeci de miliarde de dolari pe teste clinice pentru a încerca, în fiecare an, medicamente noi. Dacă Theranos reușea să devină indispensabilă pentru ele și să atragă o parte din aceste cheltuieli, dădea lovitura.

Elizabeth îi ceruse să realizeze câteva proiecții financiare pe care să le poată arăta investitorilor. Primele cifre pe care i le arătase nu-i plăcuseră, așa că le refăcuse, în sus. Nu era prea mulțumit de cifrele modificate, dar își spunea că era plauzibil dacă mersul companiei era perfect. În plus, investitorii pe care companiile noi îi curtau ca să obțină finanțare știau că întemeietorii acestor companii făceau prognosticuri exagerate. Făcea parte din joc. Investitorii aveau chiar și un nume pentru asta: prognosticurile crose de hochei. Arătau venituri care stagnau câțiva ani și apoi o luau drept în sus, ca prin farmec.

Singurul lucru pe care Mosley nu era sigur că îl înțelegea era cum funcționa tehnologia Theranos. Când treceau pe la el posibilii investitori, îi ducea la Shaunak Roy, cofondator al Theranos. Shaunak avea doctoratul în inginerie chimică. Lucrase împreună cu Elizabeth în laboratorul de cercetare al lui Robertson de la Stanford.

Shaunak își înțepa degetul și storcea câteva picături de sânge. Apoi transfera sângele într-un cartuș de plastic alb de dimensiunile unei cărți de credit. Cartușul intra într-o cutie dreptunghiulară de dimensiunile unui aparat de prăjit pâinea. Cutia se numea cititor. Extrăgea un semnal de date din cartuș și îl transmitea către un server care analiza datele și transmitea înapoi un rezultat. Aici era punctul forte.

Când Shaunak le arăta investitorilor sistemul, le atrăgea atenția asupra unui ecran care arăta cum curge sângele din cartuș în cititor. Mosley nu pricepea prea bine aspectele fizice sau chimice. Dar nu acesta era rolul lui. El era tipul cu finanțarea. Atât timp cât sistemul dădea rezultate, era mulțumit. și dădea de fiecare dată.

Elizabeth s-a întors din Elveția după câteva zile. Se plimba de colo colo cu zâmbetul pe buze, încă o dovadă că obținuse ce voia. Nu că ar fi fost ceva neobișnuit. Elizabeth era adesea binedispusă. Avea optimismul fără margini al antreprenorului. Îi plăcea să folosească termenul „extra-ordinar”, cu „extra” scris cursiv și cratimă, ca să descrie misiunea Theranos în e-mailurile pe care le trimitea echipei. Era un pic exagerat, dar părea sinceră, iar Mosley știa că predicile de acest gen erau tipice pentru întemeietorii de firme noi din Sillicon Valley. Doar nu puteai să schimbi lumea cu o atitudine cinică.

Ciudat era, în schimb, că, dintre cei câțiva colegi care o însoțiseră pe Elizabeth în călătorie, unii nu păreau să-i împărtășească entuziasmul. Unii dintre ei păreau de-a dreptul abătuți.

I-a călcat cuiva mașina câinele?, s-a întrebat Mosley, pe jumătate în glumă.

A coborât la parter, unde cei mai mulți dintre cei șaizeci de angajați ai companiei stăteau în nișe grupate, să-l caute pe Shaunak. Shaunak știa cu siguranță dacă exista vreo problemă despre care lui nu i se spusese.

La început, Shaunak a susținut că nu știe nimic. Dar Mosley a simțit că nu spune totul și a continuat să-l descoasă. Shaunak a cedat încet-încet și a recunoscut că Theranos 1.0, așa cum botezase Elizabeth sistemul de analiză a sângelui, nu funcționa mereu. De fapt, era un fel de ruletă, a spus. Uneori reușeai să obții un rezultat, alteori nu.

Pentru Mosley, era ceva nou. Crezuse că sistemul era fiabil. Nu părea oare să funcționeze de fiecare dată când investitorii veneau să-l vadă?

Ei bine, exista un motiv pentru care părea să funcționeze de fiecare dată, a spus Shaunak. Imaginea de pe ecranul computerului, cu sângele care curgea prin cartuș și se oprea în mici fântâni era adevărată. Dar nu se știa niciodată dacă aveai să obții sau nu un rezultat. Așa că înregistraseră un rezultat, la o încercare care funcționase. La sfârșitul fiecărui ciclu demonstrativ se afișa rezultatul înregistrat.

Mosley a rămas fără grai. Crezuse că rezultatele erau obținute în timp real de la sângele din cartuș. Cu siguranță asta li se spunea investitorilor pe care îi aducea. Shaunak tocmai îi descrisese o înșelătorie. Era în regulă să fii optimist și plin de aspirații când căutai investitori, dar există o limită care nu trebuie depășită. și asta, după părerea lui Mosley, era o încălcare a ei.

Așadar, ce anume se întâmplase cu Novartis?

Nimeni nu i-a răspuns pe șleau lui Mosley, dar deja bănuia un truc asemănător. și avea dreptate. Unul dintre cele două aparate de citit pe care le luase Elizabeth în Elveția începuse să dea rateuri când ajunseseră acolo. Angajații pe care îi luase cu ea încercaseră toată noaptea să-l repare. Pentru a ascunde problema în timpul demonstrației de a doua zi, echipa lui Tim Kemp din California transmisese un rezultat măsluit.

Mosley avea în acea după-amiază întâlnirea săptămânală cu Elizabeth. Cum a intrat în birou, și-a reamintit de farmecul ei. Avea prestanța unei persoane mult mai în vârstă. Felul în care te fixa fără să clipească cu ochii ei mari și albaștri te făcea să te simți în centrul lumii. Era aproape hipnotic. Vocea ei sporea efectul: avea un glas neobișnuit de grav.

Mosley a hotărât să lase întâlnirea să se desfășoare după tipicul obișnuit înainte să-și expună temerile. Theranos tocmai încheiase a treia rundă de finanțări. Din orice unghi ai fi privit, era un succes răsunător: compania mai strânsese 32 de milioane de dolari de la investitori, pe lângă cele 15 milioane strânse în primele două runde. Cea mai impresionantă cifră era noua sumă la care era evaluată: 165 de milioane de dolari. Puține firme de doar trei ani valorau atâta.

Unul dintre motivele acestei evaluări spectaculoase erau acordurile la care Theranos le spusese investitorilor că ajunsese cu partenerii din industria farmaceutică. Pe un diapozitiv erau enumerate șase contracte cu cinci companii, care urmau să genereze venituri între 120 și 300 de milioane de dolari în următoarele 18 luni. Mai apăreau și alte cincisprezece contracte în curs de negociere. Dacă și acestea erau duse la capăt, profiturile puteau atinge în cele din urmă 1,5 miliarde de dolari, conform prezentării PowerPoint.

Companiile farmaceutice aveau să folosească sistemul de analize de sânge Theranos pentru a monitoriza reacția pacienților la medicamente noi. Cartușele și aparatele de citit analizele aveau să stea acasă la pacienți în timpul testelor clinice. Pacienții aveau să se înțepe în deget de câteva ori pe zi și cititoarele aveau să transmită rezultatele analizelor la sponsorii testărilor. Dacă rezultatele arătau că reacția la medicament era negativă, producătorul putea să scadă doza imediat, fără să mai trebuiască să aștepte finalul testărilor. Acest lucru avea să reducă cheltuielile pentru cercetare ale companiilor farmaceutice cu până la 30 la sută. Sau cel puțin așa scria pe diapozitiv.

După ce descoperise în dimineața aceea, Mosley era din ce în ce mai stânjenit de aceste afirmații. În primul rând, de opt luni, de când era la Theranos, nu văzuse niciun contract cu vreo companie farmaceutică. De fiecare dată când se interesa de ele, i se spunea că erau „analizate din punct de vedere juridic”. Mai mult decât atât, fusese de acord cu acele prognosticuri ambițioase în privința profiturilor pentru că crezuse că sistemul Theranos era fiabil.

Elizabeth nu dădea niciun semn că ar împărtăși aceste îndoieli. Era imaginea însăși a liniștii și a fericirii. Noua evaluare, în special, era un motiv de mare mândrie. Era posibil să li se alăture noi directori, ca reflexie a listei crescânde de investitori, i-a spus.

Mosley a prins ocazia de a pomeni de călătoria în Elveția și de zvonurile care circulau prin birou, că s-ar fi întâmplat ceva. Când a deschis discuția, Elizabeth a recunoscut că apăruse o problemă, dar a expediat-o. Se va rezolva ușor, a spus.

Mosley avea îndoieli, după tot ce aflase. A pomenit de cele spuse de Shaunak despre demonstrațiile pentru investitori. Trebuia să nu le mai facă, dacă nu erau întru totul reale, a spus. „I-am păcălit pe investitori. Nu putem să continuăm așa.”

Elizabeth s-a schimbat deodată la față. Aerul vesel pe care îl avusese cu doar câteva clipe în urmă a lăsat loc unei măști agresive. Parcă apăsase cineva pe un buton. I-a aruncat o privire rece directorului ei financiar.

— Henry, nu ești jucător de echipă, a spus pe un ton glacial. Cred că ar fi mai bine să pleci chiar acum.

Era limpede ce se întâmplase. Elizabeth nu-i cerea doar să iasă din birou. Îi spunea să plece din companie – imediat. Mosley tocmai fusese concediat.

Fragmentul de mai sus face parte din introducerea cărții Sânge rău de John Carreyrou. Credit foto Elizabeth Holmes (sus): HBO. Mai jos un interviu al autorului cu Jim Cramer:

Ce e nou la Publica? Publicat la 28 noiembrie 2019

Top vânzări Publica la Gaudeamus 2019

By | Evenimente

Mulțumim tuturor pentru vizita la standul nostru de la Gaudeamus sau pe site; mulțumim pentru că ați ajutat la formarea acestui top frumos :)! Lecturi pline de inspirație și învățături bune să fie!

Iată care este topul vânzărilor la standul nostru de la târgul de carte:

  1. Dark Cockpit este bestsellerul #gaudeamus2019, atât la standul de la târgul de carte, cât și online (topul vânzărilor de pe site-ul editurii este mai jos)! Comandantul Emil Dobrovolschi și Octavian Pantiș sunt autorii români (re)publicați de noi în acest an și ne bucurăm că cititorii apreciază această carte care ne învață cum să aplicăm în viețile noastre cele mai bune principii și proceduri dintr-un domeniu fascinant.
  2. Cea mai recentă carte semnată de Malcolm Gladwell ocupă locul al doilea în topul vânzărilor de la stand, dar și în cel online: De vorbă cu necunoscuți. Într-o epocă în care lumea e polarizată, această carte care examinează diversele modalități în care ne înțelegem greșit ori nu reușim să comunicăm între noi, nu poate fi mai necesară. Gladwell vine la anul în România, la conferința Brand Minds 2020.
  3. Dopamina a fost una dintre cele mai căutate și apreciate cărți la standul nostru. Și asta e bine, pentru că această moleculă ne-a adus unde suntem azi și ne influențează viața, iar cartea ne învață și cum o putem controla când e cazul.
  4. Aventurile unui tânăr naturalist este excelenta carte despre începuturile omului care, timp de 70 de ani, ne-a făcut să îndrăgim natura și documentarele: Sir David Attenborough.
  5. Măsoară ce contează. Investitorul și consilierul John Doerr a ajutat diverși antreprenori să construiască companii de succes (Google, Amazon, Intuit), iar cartea lui ne învață cum să atingem obiectivele și rezultatele‐cheie ale organizațiilor din care facem parte.
  6. Cărțile Paradoxul cimpanzeului, Minimalism digital și Echipe de vis au fost achiziționate de către cei care doresc să fie mai buni — acasă și la locul de muncă.
  7. TED Talks este longsellerul nostru de la târgurile de carte. De la lansarea cărții, în 2016, până acum, este o prezență nelipsită din top 10 vânzări Gaudeamus sau Bookfest.
  8. Învățare: extraordinara poveste a Tarei Westover continuă să fie una dintre cele mai apreciate cărți din seria Narator. Alături de Gladwell, Martin Lindstrom și Gary Vaynerchuk, Tara vine și ea la anul în România, la Brand Minds 2020.
  9. Factfulness continuă să fie un bestseller nu doar internațional, ci și la noi.
  10. Cum să-ți schimbi mintea. Cea mai recentă carte sub semnătura lui Michael Pollan nu dezamăgește și livrează o combinație unică de știință, carte de memorii, jurnal de călătorie, istorie și medicină, fiind relatarea captivantă a unei călătorii spre o nouă frontieră neașteptată în înțelegerea minții și a locului nostru în lume.

Topul vânzărilor online în perioada 20 – 24 noiembrie e puțin diferit, titlurile publicate recent fiind în topul preferințelor cititorilor care ne vizitează site-ul:

  1. Dark Cockpit de cdt. Emil Dobrovolschi și Octavian Pantiș ocupă și locul fruntaș în topul online al preferințelor cititorilor.
  2. De vorbă cu necunoscuți cea mai recentă carte de Malcolm Gladwell ocupă al doilea loc în topul preferințelor cititorilor, atât online, cât și la stand.
  3. Echipe de vis. Cartea lui Shane Snow va schimba cu siguranță modul în care ne raportăm la oameni, progres și colaborare.
  4. Cum să-ți schimbi mintea de Michael Pollan
  5. Loonshots de Safi Bachall e un ghid esențial pentru cei care încearcă să genereze o cultură organizațională inovativă, pentru cei care vor să-și crească potențialul creativ și, de ce nu, pentru oamenii frumoși cu idei țicnite.
  6. Interesul pentru noua carte a autorilor REWORK — Nu trebuie să fie nebunie la birou — înseamnă că există interes pentru o cultură organizațională specifică unei „companii calme”.
  7. Învățare. Faptul că povestea Tarei Westover continuă să fie în topul vânzărilor, nu surprinde pe nimeni: povestea ei este atât de intensă încât nimeni nu poate rămâne indiferent/ă la ea.
  8. Algebra fericirii — abordarea plină de umor și fără ipocrizie a lui Galloway ne oferă o încântătoare lectură despre succes, ambiție, carieră și bani, iubire și relații.
  9. Îngerii mai buni ai naturii noastre o carte mare din toate punctele de vedere, semnată de Steven Pinker, un strălucit gânditor al zilelor noastre, recomandată oricui e interesat/ă de natura umană, de motivele care ne conduc spre acte violente, dar și de cele care ne opresc să fim violenți, precum și celor interesați de istoria violenței în societatea umană.
  10. Teoria sentimentelor morale este prima carte semnată de Adam Smith. Ne bucurăm că după 250 de ani de la prima ediție a cărții, ideile lui despre altruism, dreptate, responsabilitate socială și simpatie, au din nou importanță în afaceri și în politică.

Seri pline de lecturi fascinate să avem :)!

Evenimente Publicat la 26 noiembrie 2019

Noutățile și oferta Publica la Gaudeamus 2019

By | Evenimente

Începe târgul de carte Gaudeamus, ediția 2019! Săptămâna aceasta, în perioada 20 – 24 noiembrie, între orele 10 am – 8 pm, dacă sunteți în București, vă așteptăm la Romexpo, pavilionul B2, la standul 62. Prietenii noștri ne pot vizita site-ul, unde vor găsi oferta de la stand: 20% reducere la toate titlurile, inclusiv pentru noutăți.

Încă ceva: nu organizăm noi multe lasări de carte la târgurile de carte, dar sâmbătă, 23 noiembrie, facem o excepție: la ora 4 pm, vă așteptăm la lansarea cărții Dark Cockpit, alături de cei doi autori — cdt. Emil Dobrovolschi și Octavian Pantiș — și de cele trei personalități care semnează testimonialele cărții — cdt. Mircea Boștină, Mihai Covaliu și Ömer Tetik.

Alături de noutățile deja anunțate, la Gaudeamus aducem șase cărți nou-nouțe: despre cum să vorbim cu necunoscuții cu care interacționăm în condițiile în care fiecare dintre noi ne facem o opinie despre cineva doar după o simplă privire, cum să vorbim cu persoanele cu care lucrăm zi de zi pentru ca să avem o echipă de vis, două cărți-studii de caz despre organizațiile și parcursul a doi antreprenori foarte diferiți: unul sedus de succesul companiilor-unicorn, altul care a fondat una dintre cele mai cool organizații nonprofit, cartea despre psihedelice semnată de mintea curioasă a lui Michael Pollan, și o carte numai bună pentru seri cu voie bună.

DE VORBĂ CU NECUNOSCUȚI — Malcolm Gladwell
#bestsellertime

Autorul a cinci bestselleruri New York Times, Malcolm Gladwell examinează în noua sa carte interacțiunile noastre cu necunoscuții. În calitate de ghid într-un periplu prin istorie, psihologie și cazuri celebre preluate din programele de știri, celebrul autor susține că este ceva foarte greșit în instrumentele și strategiile pe care le folosim ca să-i înțelegem pe oamenii pe care nu-i cunoaștem. „În toate aceste cazuri, părțile implicate s-au bizuit pe un set de strategii de traducere a vorbelor și intențiilor fiecăreia dintre ele. Și, în fiecare caz, ceva a mers foarte anapoda. În cartea de față doresc să înțeleg acele strategii – să le analizez, să le critic, să înțeleg proveniența lor și să aflu cum să le îndreptăm.”

Gladwell este unul dintre speakerii Brand Minds 2020.

ECHIPE DE VIS — Shane Snow
#teamsuccestime

În noua sa carte, Snow ne conduce într-o aventură prin istorie, neuroștiință, psihologie și afaceri, explorând ce separă grupurile care doar se descurcă împreună de cele care fac progrese împreună, dezvăluind motivele contraintuitive pentru care se destramă atât de multe parteneriate și grupuri – și de ce unele reușesc să supraviețuiască.

SÂNGE RĂU — John Carreyrou
#badunicorn

În 2014, fondatoarea și președinta consiliului de administrație al Theranos, Elizabeth Holmes, era socotită de multă lume replica feminină a lui Steve Jobs; o fostă studentă la Stanford, al cărei „unicorn” promitea să revoluționeze industria medicală cu un aparat care urma să facă analizele de sânge mult mai rapide și mai simple. Cu susținerea unor investitori ca Larry Ellison și Tim Draper, Theranos a vândut, într-o rundă de strângere de fonduri, acțiuni care au dus valoarea companiei la peste 9 miliarde de dolari, astfel averea lui Holmes fiind estimată la 4,7 miliarde de dolari. Exista o singură problemă: tehnologia nu funcționa.

John Carreyrou descrie fascinant cea mai mare escrocherie de la Enron încoace și ne spune o poveste despre ambiție și orgoliu în mijlocul promisiunilor îndrăznețe din Silicon Valley.

SETE — Scott Harrison
#antreprenoriatsocial

La 28 de ani, Scott Harrison avea totul. Dar, după zece ani de petreceri în orașul care nu doarme niciodată, profund nefericit și falit din punct de vedere moral, s-a întrebat: „Cum ar arăta exact opusul vieții pe care o duc acum?”. Fără niciun ban și lipsit de orice experiență, Harrison a fondat charity: water în 2006. Astăzi, organizația sa a strâns peste 300 de milioane de dolari pentru a aduce apă curată unui număr de peste 8 milioane de oameni de pe tot globul.

În cartea sa, Harrison vorbește despre suișurile și coborâșurile care au făcut din charity: water una dintre cele mai de încredere și mai admirate organizații nonprofit din lume. Renumită pentru modul ei de lucru – de a redirecționa 100% din donații –, povestea îndrăzneață, brandul imaginativ și devotamentul radical față de transparență, charity: water a schimbat modul în care lucrează antreprenorii sociali, inspirând între timp milioane de oameni să se alăture misiunii sale de a aduce apă curată fiecărui om de pe planetă.

CUM SĂ-ȚI SCHIMBI MINTEA — Michael Pollan
#psihedelice

O combinație unică și elegantă de știință, carte de memorii, jurnal de călătorie, istorie și medicină, noua carte semnată de Michael Pollan este un triumf al jurnalismului participativ. Uluitoare și edificatoare, această carte este relatarea captivantă a unei călătorii spre o nouă frontieră incitantă și neașteptată în înțelegerea minții și a locului nostru în lume. Adevăratul subiect al „travelogului mental” al lui Pollan nu este doar drogul psihedelic, ci și eterna enigmă a conștiinței umane și a felului în care, într-o lume care ne oferă atât suferință, cât și bucurie, ne putem strădui să fim pe deplin prezenți și să găsim sens în viață.

O investigație sclipitoare și temerară a revoluției medicale și științifice din jurul drogurilor psihedelice și povestea fascinantă a experiențelor psihedelice ale autorului, care i-au schimbat viața.

ÎNSUȘIREA BUNULUI GĂSIT — David Sedaris
#voiebună

De aproape patru decenii, David Sedaris ține un jurnal în care scrie regulat despre lucrurile bizare sau amuzante pe care le observă. În cele două ocazii când a vizitat România, am avut ocazia să vedem acest obicei: în timp ce îți punea tot felul de întrebări, avea obiceiul să scoată un carnețel dintr-un buzunar și să noteze în el, urmând să folosească aceste notițe pentru a scrie în jurnal impresiile lui din ziua respectivă.

Această carte conține însemnările preferate din ultimii 40 de ani a unuia unuia dintre cei mai mari autori americani de satiră.

Lecturi interesante să fie :)!

Evenimente 18 noiembrie 2019 noiembrie 19th, 2019

Dark cockpit: introducere

By | Invitat pe blog

De ce și cum e scrisă cartea — de Octavian Pantiș & Emil Dobrovolschi

L-am întâlnit pe comandantul Dobrovolschi în 2008, în timpul unui zbor în vacanță, împreună cu familia. Călătoria a fost una liniștită, însă ce ne-a atras atenția a fost faptul că înțelegeam cu ușurință tot ce ne spunea acesta din cockpit, spre deosebire de multe alte zboruri în care comandantul părea că vorbește ținându-se de nas și grăbindu-se să încheie corvoada cât mai rapid. Dar în zborul respectiv am aflat clar cu toții care aveau să ne fie condițiile de zbor și traseul și ce urma să vedem în stânga sau în dreapta la un moment dat, simțindu-ne astfel în avion ca niște musafiri bine-veniți.

În anii care au urmat și în care ne-am cunoscut mai bine, am ascultat foarte multe întâmplări din vasta lui experiență de comandant și de instructor și am identificat în acestea o serie de mesaje care ar putea fi foarte valoroase pentru oricine – cum să comunici și ce se poate întâmpla când nu o faci bine, cum să-ți manifești rolul de lider și cum se complică rapid lucrurile dacă nu faci ce trebuie. Și, desigur, cum să fii în control într-o mulțime de situații nerecomandate cardiacilor, care pot părea la limită, dar care sunt gestionate cu calm de cei care au temele făcute.

Am prezentat împreună aceste întâmplări și mesaje în multe conferințe, cu zeci și sute de oameni la un loc. Feedbackul este de fiecare dată foarte bun: oamenii ascultă fascinați, sunt provocați să se gândească la propriul cockpit prin podurile pe care le facem între aviație și viața de zi cu zi, mereu vor să afle mai mult și, ca o concluzie a fiecărei sesiuni, vor să înțeleagă mai bine regulile și procedurile din aviație, ca să le poată aplica în viețile lor, la serviciu sau acasă.

 

I-am propus lui Emil să scriem această carte pentru a le fi de folos tuturor celor care vor să devină mai buni și care cu siguranță sunt mai mulți decât cei pe care-i putem întâlni într-o conferință. Am vrut să o scriem pentru ca oricine să se poată întoarce oricând la aceste informații și sfaturi utile activităților cotidiene, să le pună în aplicare, să le trăiască din plin și să le poată povesti și copiilor sau colegilor. A fost de acord imediat, așa că ne-am pus pe treabă, iar rezultatul te așteaptă în cartea Dark Cockpit.

Emil a contribuit cu informațiile-cheie din aviație și cu seria lungă și bine aleasă de exemple și întâmplări reale. Rolul meu a fost să identific mesajele care-ți pot fi de cel mai mare folos, să aranjez prezentarea informațiilor într-un mod cât mai potrivit pentru o carte de tip how‐to – cum este cea de față – și să așez totul pe o structură clară și ușor de urmărit.

Fiecare capitol este scris de amândoi. Fiind vorba despre o carte cu doi autori, ne-am întrebat cum anume să evităm formulările complicate. Ne-am hotărât rapid ca vocea cărții să fie a lui Emil în întregime, pentru a-ți face lectura cât mai ușoară.

Statistic vorbind, călătoriile cu avionul sunt cele mai sigure moduri de a ajunge dintr-un loc în altul. În paginile Dark Cockpit ai idei, exemple, sfaturi și întrebări care, fiind extrase dintr-o lume cu standarde înalte și proceduri eficiente, sunt menite să-ți aducă și ție un plus de încredere și de rezultate în călătoriile tale.

Succes!

Invitat pe blog 10 noiembrie 2019 noiembrie 12th, 2019

Lansarea cărții Dark Cockpit: în librării și la Gaudeamus

By | Evenimente

Ne bucurăm mult să includem o nouă carte semnată de autori români în portofoliul nostru! După ce Octavian Pantiș ne-a învățat în Musai List cum să ne organizăm eficient timpul, acum ne invită, alături de comandantul de aeronavă Emil Dobrovolschi, să ne îmbarcăm într-o nouă călătorie din care vom ieși câștigați: vom învăța nu doar mecanismele fizice și de procedură care fac călătoria cu avionul una dintre cele mai sigure metode de transport, ci și cum să comunicăm și să conducem echipe și companii precum un pilot de aeronavă experimentat.

Dark Cockpit este termenul din aviație folosit atunci când totul e sub control și totul funcționează în parametri normali: în afară de iluminarea ergonomică a instrumentelor, nicio luminiță din cabina de pilotaj nu este aprinsă — nici cele de consum, nici de avertizare, nici de pericol.

Cartea Dark Cockpit ne invită nu doar să înțelegem mecanismele care fac din industria aviației cea mai sigură și mai rapidă modalitate de a ajunge dintr-un punct în altul de pe glob, ci cum să aplicăm tot acest know-how pentru a avea o viață sub control și pentru a obține performanțe ridicate în domeniul de activitate al fiecăruia.

Formatul cărții este prietenos și practic, cu exemple, noutăți, checklisturi și teme de reflecție pentru cititori.

Emil Dobrovolschi este pilot la Tarom din 1994 și a urcat toate treptele ierarhiei profesionale: copilot pe avionul Antonov 24, comandant de aeronavă și instructor pe avionul ATR 42/72, comandant și instructor-examinator Airbus 320 și Airbus 310, pilot de recepție și control și comandant al misiunilor speciale – deplasările membrilor Guvernului și ale președintelui României. Are o vastă experiență managerială, ocupând de-a lungul anilor diverse funcții de conducere în compania Tarom, cea mai importantă fiind cea de Director Operațiuni Zbor. Este și un speaker pasionat, fiind invitat frecvent la nenumărate evenimente, unde le vorbește oamenilor despre profesionalism și motivație.

Tavi Pantiș este unul dintre cei mai apreciați autori români de business. A scris Musai List, de departe cea mai vândută carte din categoria ei, audiobook-urile Time Management, Practical Leadership, Change Management și Communication Skills și este coautor al cărții SHIFT, publicată în întreaga lume. Este unul dintre cei mai vechi antreprenori din piața de training și consultanță din România, activând din 1998. Compania sa, Qualians, a fost declarată de patru ori Partner Country of the Year de rețelele internaționale din care face parte și de două ori Compania de Training a Anului în România. Ca trainer a câștigat o serie de premii – „Trainer of the Year”, „Best Speaker” –, dar un loc aparte îl păstrează Premiul pentru Training primit la Gala CARIERE 10 Ani, pentru „standardul înalt și pasiunea aduse industriei de training”. Este membru al USA National Speakers Association.

Sâmbătă, 23 noiembrie, 16:00, va avea loc lansarea cărții de la Gaudeamus, în cadrul standului de carte a editurii Publica: București, Rompexpo, pavilion B2, stand 62. Alături de cei doi autori, vor fi trei invitați speciali: cdt. Mircea Boștină, multiplul campion olimpic și mondial — Mihai Covaliu, și Ömer Tetik, CEO Banca Transilvania.

În cadrul lansării de carte din București, din seara zilei de 11 noiembrie, la Seneca Anticafe (str. Ion Mincu, 1) vom avea ocazia să auzim câteva cuvinte despre carte de la comandantul Mircea Boștină și de la președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român, Mihai Covaliu, ei fiind printre primii cititori ai cărții.

Cartea celor doi autori va putea fi achiziționată la Seneca Anticafe și pe site-ul editurii începând cu data de 11 noiembrie, urmând ca în săptămâna următoare să fie găsită în librăriile din toată țara.

Vă așteptăm cu drag!

Evenimente 3 noiembrie 2019 noiembrie 13th, 2019

Algebra fericirii: principiile de bază

By | Invitat pe blog

Toată lumea are parte de fericire, de stres, de tragedie

Anii de copilărie, adolescență și facultate sunt o combinație de Han Solo, bere, excursii, aventuri sexuale și autodescoperire. Magie pură. Însă, de la 20 și ceva de ani până pe la 40 și ceva, realitatea te izbește în față – muncă, stres și conștientizarea faptului că, în pofida a ceea ce ți-au zis profesorii și mama, cel mai probabil nu vei deveni senator și nici nu vei avea un parfum cu numele tău. Pe măsură ce îmbătrânești, stresul de a-ți
construi viața despre care ți s-a spus că o meriți – și că ești capabil s-o faci – își pune amprenta negativă asupra ta. De asemenea, o persoană iubită se îmbolnăvește și moare, iar duritatea vieții devine evidentă.

Apoi, după 50 de ani (sau mai devreme, dacă ești sensibil), începi să conștientizezi toate binecuvântările minunate care te înconjoară, efectiv din toate direcțiile. Ființe superbe care arată și miros ca tine (copii). Apă care se transformă în valuri pe care le poți călări și alte minuni ale naturii. Abilitatea de a presta o muncă fizică sau intelectuală pentru care oamenii sunt dispuși să te plătească, cu care îți poți întreține familia. Şansa de a călători prin atmosferă, aproape la viteza sunetului, admirând lucruri uimitoare construite de oameni extraordinari. Şi, când te lovește o tragedie, de multe ori tragedia este înfrântă de cele mai bune idei ale noastre: știința. Recunoști că timpul tău pe pământ este limitat, începi să miroși trandafirii și să-ți permiți să te bucuri de fericirea pe care o meriți.

Așadar, dacă în viața de adult te simți stresat, chiar nefericit uneori, gândește-te că este o parte normală a călătoriei și rezistă, nu ceda. Fericirea te așteaptă.

Pune osul la treabă de tânăr

Cu toții cunoaștem pe cineva care are succes, este într-o formă fizică de invidiat, are o relație apropiată cu părinții, face voluntariat la Asociația pentru Protecția Animalelor și ține un blog de gătit. Pleacă de la premisa că nu ești tu acea persoană. După părerea mea, păstrarea echilibrului în timp ce-ți construiești cariera este, în mare parte, un mit. Literatura motivațională ieftină îți va spune că trebuie să fii neapărat nefericit înainte de a atinge succesul. Acest lucru nu este adevărat: poți avea parte de multe recompense pe calea ta spre reușită. Însă, dacă prioritatea ta în tinerețe este echilibrul, atunci trebuie să te împaci cu ideea că s-ar putea să nu atingi pragul superior al siguranței economice, dacă nu cumva ești vreun geniu.

Panta traiectoriei carierei tale se definește (în mod nedrept) în primii cinci ani de după absolvirea facultății. Dacă îți dorești o traiectorie ascendentă rapidă, va trebui să arzi foarte mult combustibil. Lumea nu ți se așterne singură la picioare, ci trebuie să încerci să o cucerești. Încearcă din greu, cu toate forțele.

Acum am parte de mult echilibru. Este o consecință a lipsei sale la 20 și 30 de ani. Între 22 și 34 de ani, în afară de facultatea de management, îmi amintesc doar munca și nimic altceva. Lumea nu aparține celor mari, ci celor rapizi. Ideal este să acoperi o distanță mai mare în mai puțin timp decât semenii tăi. Asta se bazează parțial pe talent, dar mai ales pe strategie și anduranță. Lipsa mea de echilibru din tinerețe m-a costat căsnicia, părul și chiar cei mai frumoși ani, aș putea spune. Nu există un manual al utilizatorului pentru asta și este, practic, un troc. Lipsa mea de echilibru, cu toate că mi-a permis să am mai mult echilibru mai târziu în viață, a venit la un preț cât se poate de real.

Sudoarea

Raportul dintre timpul pe care îl petreci asudând și timpul în care îi urmărești pe alții cum asudă este un indicator care îți anticipează succesul. Arată-mi un tip care se uită la postul ESPN în fiecare seară, își petrece toată duminica uitându-se la fotbal și nu face sport deloc, și-ți voi arăta un viitor plin de furie și de relații ratate. Arată-mi pe cineva care asudă în fiecare zi și care petrece la fel de mult timp făcând sport pe cât petrece uitându-se la sporturi la televizor, și-ți voi arăta un om care se descurcă bine în viață.

Fragmentul de mai sus face parte din cartea Algebra fericirii de Scott Galloway. Mai jos poți vizualiza un video în care autorul, votat în topul celor mai buni 50 de profesori din școli de management din lume, își prezintă cartea:

Invitat pe blog 3 noiembrie 2019 noiembrie 5th, 2019

The Mastermind: cel mai recentă carte din seria Narator

By | Ce e nou la Publica?

În primăvara anului 2016, printre atribuțiile și activitățile de zi cu zi, au fost câteva dimineți în care editorul nostru era de nederanjat: citea noile episoade din seria The Mastermind publicate pe Atavist Magazine despre Paul Calder Le Roux, un programator solitar, devenit un infractor care coordona un conglomerat multinațional de afaceri ilegale. Nu a trecut mult până când așteptam cu toții cu sufletul la gură noile episoade semnate de Evan Ratliff (pe care am început între timp să îl și ascultăm intervievând scriitori în podcastul Longform). Iar când am primit vestea că nu eram singurii oameni din publishing impresionați de talentul lui Evan de a expune povestea lui Le Roux, am făcut pe loc oferta pentru achiziționarea drepturilor de autor în limba română pentru o carte care urma să se scrie în următorii ani.

Evan Ratliff s-a străduit mai mult de patru ani să rezolve acest puzzle complicat, mergând în jurul lumii pe urmele imperiului lui Le Roux și a asociaților săi, realizând sute de interviuri și parcurgând mii de documente.

Rezultatul este The Mastermind, povestea unui cap al criminalității care, îmbinând cruzimea specifică traficanților de droguri cu competența tehnologică a antreprenorilor din Silicon Valley, a construit un cartel înfricoșător de puternic.

 

Ce e nou la Publica? Publicat la 18 octombrie 2019

Unii copii sunt orhidee, alții păpădii. Cum poți să îi ajuți să se dezvolte frumos

By | Ce e nou la Publica?

Thomas Boyce este medic pediatru și profesor emerit al Catedrei de Pediatrie și Psihiatrie a Universității din California, San Francisco. Cercetările sale medicale au focus pe diferențele individuale de sensibilitate biologică a copiilor în contexte sociale precum familia, școala și comunitatea. Privite în ansamblu, descoperirile sale sugerează că sprijinul acordat copiilor în mediul lor timpuriu are efecte semnificative asupra sănătății și bunăstării acestora.

Cartea lui, care dezvăluie și cercetările sale pe parcursul a 40 de ani, dar și povestea vieții lui și a surorii lui, este un must-read pentru părinți, profesori, psihologi și experți în dezvoltarea copilului, dar și pentru cei care vor să se înțeleagă mai bine.

Thomas Boyce în Orhideea și păpădia:

Originea acestor metafore – copiii-orhidee și copiii-păpădie – se găsește într-o scurtă interacțiune pe care am avut-o, acum aproape 20 de ani, cu un suedez bătrân care a participat la o conferință pe care am susținut-o la Universitatea Stanford. După ce mi-am încheiat prezentarea, un bătrânel sfrijit, aducând cu Yoda, cu niște sprâncene stufoase și un baston răsucit ca o rădăcină de copac, a înaintat lent pe culoar către partea din față a sălii, arătând și împungând către mine cu bastonul lui teribil și zicând: „Vorbești despre maskrosbarn!”. I-am spus că habar nu aveam că am vorbit despre maskrosbarn, după cum habar nu aveam ce este maskrosbarn. Mi-a explicat că maskrosbarn este o expresie suedeză care se traduce în engleză sub forma sintagmei „copil-păpădie”. Suedezii se folosesc de acest cuvânt când se referă la acei copii care, asemenea păpădiilor, pot să crească oriunde s-ar găsi, având un fel de capacitate nelimitată de „a înflori acolo unde sunt plantați”.

Stimulat de această frumoasă și sugestivă figură de stil, am inventat apoi un neologism suedez orkidbarn, respectiv „copil-orhidee”, pentru a-i desemna pe acei copii care, asemenea orhideelor, sunt extrem de sensibili la caracteristicile mediului lor și pot să se transforme în niște ființe magnifice dacă sunt atent îngrijiți, însă pot să pălească și să intre în declin dacă sunt neglijați sau dezavantajați. Copiii-orhidee, care sunt mai sensibili și mai reactivi biologic la context atât în condiții de laborator, cât și în mediul lor de viață. Acești copii – și omologii lor adulți care sunt prietenii și colegii pentru care ne facem adesea griji –, când nu sunt înțeleși și susținuți adecvat, pot să le provoace mari suferințe, tristeți și dezamăgiri familiilor lor, profesorilor și societății în general.

Fiecare dintre noi, cei născuți pe această lume, suntem ființe de mare preț și de o uluitoare complexitate. Și avem responsabilitatea colectivă de a asigura protecție și siguranță celui vulnerabil. Pentru viața unui copil-orhidee miza este atât de mare încât devine obligatoriu pentru noi toți – părinți, medici, profesori, instructori și prieteni – să maximizăm și să dezvăluim potențialul imens pe care-l are fiecare astfel de copil.

Vă invităm să descoperim împreună cum să oferim oricărui tip de copil – fie păpădie, fie orhidee – cadrul necesar pentru a înflori:

Ce e nou la Publica? Publicat la 6 octombrie 2019

E nebunie la birou. Dar e cazul să nu mai fie.

By | Ce e nou la Publica?, Invitat pe blog

De câte ori n-ai auzit pe cineva spunând „E nebunie la birou”? Poate că ai spus-o chiar tu. Pentru mulți, „E nebunie la birou” a devenit o obișnuință. Dar de ce atâta nebunie?

Există două motive principale: (1) Ziua de muncă e fragmentată în perioade de lucru scurte, efemere, de o avalanșă de întreruperi reale și virtuale care ne distrag atenția. Și (2) obsesia nesănătoasă pentru creșterea afacerii cu orice preț produce o mulțime de așteptări nerealiste, care-i stresează pe oameni.

Nu e de mirare că oamenii lucrează mai mult, de tot mai devreme și până tot mai târziu, în weekenduri și oricând au un moment disponibil. Oamenii nu-și mai pot termina munca la birou. Asta transformă viața în ceea ce rămâne după muncă. Punga cu resturi.

Ce este mai rău e că, în prezent, orele de lucru prelungite, programul excesiv de încărcat și lipsa somnului au devenit motive de mândrie pentru mulți angajați. Epuizarea continuă nu e un motiv de mândrie, ci o dovadă de prostie.

Și nu e vorba doar de organizații. Persoane, antreprenori și soloprenori deopotrivă se extenuează fix în același fel. Ai crede că după atâtea ore de muncă și cu toate promisiunile noilor tehnologii, povara se micșorează. Dar nu se micșorează. Crește.

În realitate, nu e dintr-o dată mai mult de muncă. Problema e că nu mai există aproape deloc timp dedicat și neîntrerupt pentru a o face. Oamenii lucrează mai mult, dar obțin mai puține rezultate. Asta n-are sens până nu iei în calcul că cea mai mare parte a timpului e irosită pe lucruri care nu contează.

Din cele 60, 70 sau 80 de ore săptămânale pe care se așteaptă ca oamenii să le consume muncind, câte sunt cu adevărat folosite pentru munca propriu-zisă? Și câte sunt irosite în ședințe, pierdute din cauza distragerii atenției și consumate cu practici de business ineficiente? Cele mai multe.

Soluția nu constă în a lucra cât mai multe ore, ci în a renunța la cât mai multe tâmpenii. Mai puțină risipă, nu mai mult efort. Și mult mai puține distrageri, mai puțină anxietate permanentă și evitarea stresului.

Stresul se ia de la organizație la angajat, de la angajat la angajat și de la angajat la client. Și nu rămâne niciodată la birou. Se infiltrează în viață. Îți contaminează relațiile cu prietenii, cu familia, cu copiii.

Promisiunile continuă să curgă. Mai multe ponturi de management al timpului. Mai multe modalități de comunicare. Și noi cerințe continuă să se adune. Să fii atent la mai multe conversații în mai multe locuri, să răspunzi în câteva minute. Din ce în ce mai repede. Pentru ce?

Dacă e în permanență nebunie la birou, avem două cuvinte pentru tine: dă-o naibii. Și încă unul: ajunge.

A sosit momentul ca, în sfârșit, companiile să înceteze să le mai ceară angajaților să alerge neîncetat după obiective mereu mai înalte, mereu mai artificiale, dictate de ego. A venit vremea să le ofere oamenilor timpul neîntrerupt de lucru de care au nevoie realizările extraordinare. E timpul să nu mai sărbătorim nebunia de la birou.

Lucrăm de aproape 20 de ani să facem din Basecamp o companie liniștită. Una care nu e alimentată de stres, de sarcini urgente, de grabă, de lucrul până seara târziu sau de nopți albe în momente cruciale, și nici de promisiuni imposibil de îndeplinit, cifră de afaceri mare sau termene-limită mereu depășite ori proiecte prelungite la infinit.

Fără creștere cu orice preț. Fără agitație nejustificată. Fără țeluri dictate de ego. Fără nevoia de a ne compara cu alții. Fără situații copleșitoare. Și, cu toate astea, am avut profit în fiecare an de când suntem pe piață.

Activăm într-una dintre cele mai competitive industrii din lume. Pe lângă giganții din tehnologie, industria software e dominată de startupuri finanțate din fonduri cu capital de risc de sute de milioane de dolari. Noi am accesat zero. De unde vin banii noștri? De la clienți. Consideră-ne de modă veche.

Ca firmă de software, se presupune că ar trebui să acționăm în Silicon Valley, dar n-avem nici măcar un angajat acolo. De fapt, cei 54 de angajați ai noștri sunt împrăștiați în vreo 30 de orașe din toată lumea.

Lucrăm aproximativ 40 de ore pe săptămână în cea mai mare parte a anului și doar 32 de ore vara. Ne trimitem oamenii în concedii sabatice de o lună la fiecare trei ani. Și nu le plătim doar timpul petrecut în vacanță, ci și vacanța propriu-zisă.

Nu, nu miercuri, la nouă seara. Problema poate să aștepte până joi, la nouă dimineața. Nu, nu duminică. Luni.

Avem parte, ocazional, de momente stresante? Bineînțeles, așa e viața. E fiecare zi roz? Sigur că nu, am minți dacă am spune că este. Dar facem tot ce ne stă în putință să ne asigurăm că astfel de momente sunt niște excepții. În general, suntem calmi – în teorie și în practică. Suntem așa pentru că asta vrem. Am decis altfel decât ceilalți.

Ne-am construit compania altfel. Și vrem să-ți prezentăm alegerile pe care le-am făcut și motivele din spatele lor. Orice companie care este dispusă să facă alegeri similare are drumul deschis. Trebuie să-ți dorești asta, iar dacă dorești s-o faci, o să-ți dai seama că e mult mai plăcut de partea asta. Și tu poți avea o companie cu o atmosferă de lucru liniștită.

Condițiile actuale de lucru în companii sunt complet nesănătoase. Haosul n-ar trebui să reprezinte normalitatea la birou. Anxietatea nu este o condiție a progresului. Ședințele nesfârșite nu sunt o premisă pentru succes. Toate acestea sunt denaturări ale muncii, efectele secundare ale unor modele defecte și ale unor practici falimentare de tipul ia-te-după-cel-care-sare-n-fân-tână. Fă un pas într-o parte și lasă-i pe fraieri s-o facă.

O companie în care domnește calmul implică:

  • să protejezi timpul și atenția oamenilor;
  • să lucrezi doar 40 de ore pe săptămână;
  • să ai așteptări rezonabile;
  • să ai timp liber din belșug;
  • să ai o anvergură mai mică;
  • să ai un orizont vizibil;
  • să apelezi la ședințe ca ultimă soluție;
  • să optezi pentru o comunicare asincronă la început, în timp real ulterior;
  • să existe mai multă independență și mai puțină interdependență;
  • să dezvolți practici sustenabile pe termen lung;
  • să ai rentabilitate.

Ce e nou la Publica?Invitat pe blog Publicat la 25 septembrie 2019