Când era copil și stătea întins în pat, tatăl meu auzea avioanele trecând. Era zborul de întoarcere. Apoi, în primele ore ale dimineții, plecând înapoi spre Germania. Asta se întâmpla în Kent, Anglia, la câțiva kilometri sud-est de Londra. Tata se născuse în 1934, ceea ce însemna că avea 5 ani când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Kent era denumit de englezi Bomb Alley, pentru că era comitatul britanic peste care zburau avioanele de război germane în drumul lor spre Londra.

În anii aceia, dacă un bombardier își rata ținta sau îi mai rămâneau bombe, nu era ceva ieșit din comun să le arunce pur și simplu oriunde pe drumul de întoarcere. Într-o zi, o bombă rătăcită a aterizat în grădina din spatele casei bunicilor mei. Nu a explodat. Doar a rămas acolo, pe jumătate îngropată în pământ – și cred că e corect să spun că, dacă erai un băiat de 5 ani interesat de chestii mecanice, o bombă germană care zăcea neexplodată în curtea ta era aproape cea mai extraordinară experiență imaginabilă.

Nu că tata ar fi descris-o așa. Tata era matematician. Și englez, adică limbajul emoțiilor nu era punctul lui forte. Mai degrabă era precum latina sau franceza – o limbă care se putea învăța și înțelege, dar care nu se putea stăpâni perfect niciodată. Așadar faptul că o bombă germană neexplodată, aflată în curtea din spatele casei, ar fi cea mai extraordinară experiență imaginabilă pentru un copil de 5 ani a fost ceea ce am simțit eu când mi-a spus tata povestea bombei, adică atunci când aveam 5 ani.

Asta se întâmpla spre sfârșitul anilor 1960. Trăiam pe atunci în Anglia, Southampton. Încă existau peste tot mementouri ale experienței prin care trecuse țara. Dacă mergeai la Londra, încă puteai să-ți dai seama unde aterizaseră bombele – oriunde răsăriseră clădiri hidoase, construite în stilul brutalist într-un cartier vechi de secole.

Postul BBC se auzea mereu la noi în casă și, în zilele acelea, unul din două interviuri era cu un general în rezervă, cu un parașutist ori cu un prizonier de război. În prima povestire pe care am scris-o când eram copil se regăsea ideea că Hitler încă trăia și că venea din nou să cucerească Anglia. I-am trimis-o bunicii mele din Kent, cea în curtea căreia ajunsese bomba neexplodată. Când a auzit mama de povestirea mea, m-a certat: era posibil ca o persoană care supraviețuise războiului să nu agreeze o intrigă despre revenirea lui Hitler.

Odată, tata ne-a dus pe mine și pe frații mei pe o plajă cu vedere la Canalul Mânecii. Ne-am târât împreună prin rămășițele unui buncăr din cel de-al Doilea Război Mondial. Țin minte și acum emoția cu care ne întrebam dacă o să descoperim gloanțe vechi sau vreo carcasă de obuz ori chiar scheletul vreunui spion german decedat de mult și adus de ape la mal.

Nu cred că ne pierdem vreodată interesul pentru lucrurile care ne-au fascinat în copilărie. Știu sigur că eu nu mi l-am pierdut. Mereu glumesc zicând că, dacă există vreun roman cu cuvântul spion în el, sigur l-am citit. Acum câțiva ani mă uitam într-o zi la rafturile din bibliotecă și mi-am dat seama – spre surprinderea mea – cât de multe cărți de nonficțiune despre război adunasem. Bestselleruri de istorie universală, dar și de istorii specializate. Cărți de memorii care nu se mai publicau. Texte academice. Și despre ce parte a războiului erau majoritatea acestor cărți? Despre bombardamente. Air Power de Stephen Budiansky. Rhetoric and Reality in Air Warfare de Tami Davis Biddle. Decision over Schweinfurt de Thomas M. Coffey. Rafturi întregi de astfel de istorii.

Când încep să adun cărți de felul acesta, de obicei este pentru că vreau să scriu ceva despre subiect. Am rafturi întregi de cărți de psihologie socială, pentru că mi-am câștigat existența scriind despre psihologie socială. Dar niciodată nu am scris serios despre război – mai ales nu despre cel de-al Doilea Război Mondial sau, mai precis, despre forța aeriană. Doar frânturi ici și colo. De ce? Nu știu. Îmi imaginez că un adept al freudismului s-ar distra cu întrebarea asta. Dar poate că răspunsul mai simplu este următorul: cu cât un subiect contează mai mult pentru tine, cu atât este mai greu să găsești o poveste despre el pe care să o spui. Ștacheta e mai sus. Ceea ce ne aduce la Mafia bombardierelor, cartea pe care o citești acum. Mă bucur să spun că în Mafia bombardierelor am găsit o poveste demnă de obsesia mea.

Încă ceva, referitor la utilizarea cuvântului obsesie. Această carte a fost scrisă pentru a-mi satisface obsesiile. Dar este și o poveste despre obsesiile altor oameni, despre una dintre cele mai mari obsesii ale secolului XX. Când mă uit la lucrurile despre care am scris sau pe care le-am cercetat de-a lungul anilor, îmi dau seama că sunt în permanență atras de obsedați. Îmi plac. Îmi place ideea că cineva ar putea să dea la o parte toate grijile și detaliile care compun viața de zi cu zi și să se concentreze exclusiv pe un singur lucru – lucrul care se potrivește pe conturul imaginației sale. Obsedații ne fac să ne rătăcim câteodată. Nu pot să vadă imaginea de ansamblu. Servesc nu doar interesele lumii, ci și pe cele proprii, mai modeste. Dar nu cred că fără obsedați putem avea parte de progres sau de inovație ori de bucurie sau de frumusețe.

Când mă documentam pentru această carte, am luat masa cu șeful de stat-major la acea vreme al Forțelor Aeriene ale SUA, David Goldfein. Asta s-a întâmplat la Casa Aerului, pe terenurile Bazei Comune Myer-Henderson Hall din Virginia de Nord, chiar peste râul Potomac din vecinătatea Washington, DC – o impresionantă clădire în stil victorian de pe o stradă cu multe clădiri impunătoare în stil victorian în care trăiesc multe persoane din elita militară a țării. După cină, generalul Goldfein a invitat un grup de prieteni și colegi – și aceștia oficiali de rang superior din Forțele Aeriene – să ni se alăture. Aproape toți erau foști piloți militari. Mulți dintre tații acestora fuseseră piloți militari. Erau echivalentul modern al oamenilor despre care vei citi în această carte. Pe măsură ce treceau orele serii, am început să observ ceva.

Casa Aerului este situată doar puțin mai departe de Aeroportul Național Reagan. Și, la aproximativ fiecare zece minute, un avion decola pe deasupra capetelor noastre. Nimic deosebit: avioane comerciale standard de pasageri, care zburau la Chicago, Tampa ori Charlotte. Iar de fiecare dată când unul dintre aceste avioane zbura peste noi, generalul și camarazii săi își ridicau privirile, doar ca să se uite puțin la ele. Nu se puteau abține. Obsedați. Genul meu de oameni.

Mafia bombardierelor e o poveste fascinantă despre perseverență, inovație și pierderi incomensurabile, o explorare a modului în care goana după avansul tehnologic și cele mai bune intenții se ciocnesc. O istorie revizuită.

Precomandă cu –20%