Crăciunul e perioada aia din an cu multă beteală și miros de pin, când, fie că ne place sau ba, totul pur și simplu… se oprește. E o apocalipsă temporară, când normele de zi cu zi sunt înlocuite cu un coșmar de bună dispoziție și bune intenții, când, vreme de o săptămână ce pare să nu se mai termine, rutina zilnică e aruncată pe fereastră și înlocuită cu niște ritualuri compulsive bizare.

E perioada în care ești obligat să joci jocuri de societate împreună cu familia, cu acei străini-de-sânge pe care apoi îi eviți tot anul. Mănânci de parcă ai fi într-o competiție în care fiecare kilogram de carne sau de brânzeturi înfulecat te duce la nivelul următor. Și, pentru a face față maratonului tot mai extenuant de întâlniri față în față cu rudele, te complaci într-o aventură cu alcoolismul, una cât se poate de murdară, nu vreun flirt nevinovat.

E o versiune stranie de viață, o realitate alternativă în care veselia e obligatorie și aparent realizabilă doar printr-o combinație de șarade, reflux de acid gastric, management al furiei și dureri de la prea mult zăcut pe canapea. Toate acestea sunt posibile – slavă pruncului Iisus – pentru că nu trebuie să muncim. Mă rog, cei mai mulți dintre noi nu trebuie să muncim în perioada asta.

Cei din prima linie a sistemului medical nu sunt invitați la crăpelnița prilejuită de ziua lui Hristos. Pentru personalul medical din lumea întreagă, Crăciunul e o zi ca oricare alta.

Crăciunul, această sărbătoare care apare în calendar o dată pe an – să-mi bag picioarele, mai bine –, aduce cu sine o porție generoasă de drame spitalicești. Răcelile sezoniere și pneumonia țin în priză echipele de pe Secția de Afecțiuni Respiratorii, norovirusul și toxiinfecțiile alimentare fiind invitații speciali ai medicilor de la Gastro. Endocrinologii își extrag pacienții din comele diabetice induse de plăcinte, iar saloanele de ortopedie sunt pline de vârstnici care, în urma baletului pe gheață, vin cu șoldul sfărâmat de parcă ar fi fost un pachet de biscuiți.

Unitățile de Primiri Urgențe ale spitalelor sunt mai agitate decât fermele de păsări: ochi învinețiți de dopuri de șampanii explodate, în loc să fie deschise normal, brațe despicate de table ruginite și capete de copii pline de cucuie în urma alunecării în viteză pe scări în cutiile de cadouri. Ca să nu vorbim despre electrocutările generate de instalațiile de pom, de oasele de curcan blocate în trahee și de degetele pe care unii și le amputează în timp ce toacă păstârnac. Cât despre incidentele care implică condusul în stare de ebrietate, acestea te fac cu capul, adesea la propriu.

După care, odată ce dinamica vieții de familie ajunge în punctul critic – de regulă undeva între discursul reginei și serialele de noapte – începe negreșit carnagiul. Stârnite de licorile Crăciunului și de magia vâscului, crimele pasionale apar ca duhul din lampă, unul cam violent, în sufrageriile din toată țara, iar cuțitele încă unsuroase de la friptură își găsesc drum în cel mai apropiat unchi rasist.

Eu mi-am petrecut mare parte din cariera medicală în Secțiile de Obstetrică și Ginecologie. Femeile în travaliu nu-și permit să stea câteva zile acasă în speranța că „se fac bine”, iar sub influența lichiorului de ouă sporesc cazurile de obiecte ajunse în diverse orificii din care nu mai pot ieși.

Apoi urmează cazurile cu adevărat triste. Cum ar fi obiceiul anumitor familii burgheze de a-și abandona bătrânii în ajun – la spital sunt aduși vârstnici neputincioși sau infirmi cu niște simptome care mai de care mai vagi, adică niște făcături, doar pentru că familiile lor vor să petreacă strașnic zile-n șir, fără să-și bată capul cu părinții.

Împinși la marginea prăpastiei de reclamele John Lewis, de aroganțele de pe Instagram și de acel teribil cântec în care Paul McCartney insistă că lumea pur și simplu are parte de un Crăciun nemaipomenit, multor pacienți li se pare imposibil de îndurat această perioadă din an și apelează la serviciile noastre de sănătate mintală, criminal subfinanțate. Niciodată nu există un moment potrivit pentru a pierde pe cineva drag, desigur, însă este cu atât mai tragic când trebuie să treci prin această suferință în perioada sărbătorilor, înconjurat de o atmosferă opresivă de veselie globală.

Ca-n fiecare an, criza medicală din sezonul de iarnă ajunge pe bună dreptate pe prima pagină a ziarelor, dar în perioada sărbătorilor – de teamă ca nu cumva să-i zgândăre pe consumatorii de tărie –, presa închide ochii la știrile medicale, alimentându-ne cu povești drăguțe și relaxante despre un urs polar care a făcut o tumbă în față sau despre o odraslă regală cărată la biserică în țoale tivite cu blană. Doar că, așa cum nu devenim invizibili doar pentru că ne acoperim ochii cu palmele, nici pacienții nu dispar ca prin minune, iar ambulanțele se adună în fața Unităților de Primi Urgențe precum tirurile cu marfă în vămi. Iar personalul medical e și el la posturi, pentru că vocația e mai importantă decât vacanța. Aici nu există rezerve și nici vreo flotă de mașinării inteligente care să le permită angajaților din domeniul medical să-și ia câteva zile libere. Nici pomeneală – cei 1,4 milioane de angajați ai Sistemului Național de Sănătate își organizează gărzile și prestează un număr absurd și complet antisocial de ore de muncă pentru a se asigura că toți ceilalți traversează cu bine trecerea dintre ani.

Din cele șapte zile de Crăciun câte am prins ca medic, am fost de gardă în șase dintre ele. Asta s-a întâmplat dintr-o serie de motive, totul degenerând într-o furtună perfectă. În primul rând, toată lumea a presupus că eram evreu, deci că nu m-ar deranja din cale-afară să muncesc în cea mai puțin evreiască zi a anului. Ca să fiu sincer, presupoziția lor era adevărată, eram evreu și încă mai sunt. Cel puțin dacă privim lucrurile din punct de vedere formal. Sunt genul de evreu care face brad de Crăciun și care nu merge la sinagogă. Ba mai mult, mă credeți sau nu, a trebuit să caut pe internet cum se scrie corect „sinagogă”. Ah, și nu cred în Dumnezeu, ceea ce înțeleg că e un numitor comun al practicanților mai serioși. Cu toate acestea, pentru colegii mei am fost suficient de evreu încât să sacrific maratonul anual de 24 de ore de mâncare și televizor pentru cauza nobilă a binelui comun. (Apartenența mea evreiască nu m-a ajutat să pot să lipsesc de la muncă în toate zilele de sâmbătă. Dacă vorbim de persecuții.)

În plus, nu aveam – și încă nu am – copii. Și cum Crăciunul este o sărbătoare dedicată copiilor, medicii cu familie fac pe naiba-n patru ca să-și ia liber. Nu am fost niciodată invidios pe ei, deși recunosc că mi-a trecut prin minte să-mi inventez și eu o progenitură. Însă prețul ingrat al reproducerii reale ar fi fost probabil prea ridicat, stresant și ineficient pentru recompensa de a consuma varză de Bruxelles în aceeași zi cu restul lumii.

Dată fiind natura peripatetică a pregătirii unui medic junior, fiecare Crăciun m-a prins în alt spital, deci n-am putut să mă folosesc de scuza că muncisem și cu un Crăciun înainte. Ar fi fost ca și cum aș fi refuzat să le fac eu cinste amicilor cu primul rând de băuturi pe motiv că făcusem cinste și cu o săptămână înainte, dar la o întâlnire cu alți prieteni. Într-un bar din altă localitate.

Mi-ar fi fost mai ușor, desigur, dacă m-aș fi agitat măcar cu programarea gărzilor – cei care se ocupă cu asta beneficiază de regulă de niște gărzi suspect de ușoare. Din păcate nu m-am descurcat niciodată cu tabelele colorate, astfel că prețul plătit de organizatori pentru acest privilegiu mi s-a părut că nu merită. Am preferat să-mi petrec timpul liber – și așa restrâns – împreună cu partenerul meu, evitând conversațiile telefonice țâfnoase cu colegi care se simt nedreptățiți și bătăile de cap cu erorile de tip #VALUE! din Excel. Pe lângă asta, chiar dacă reușești să fii liber de Crăciun, aproape sigur te trezești de gardă în a doua zi de Crăciun sau în ajunul Anului Nou. De Crăciun, spitalele încearcă să reducă la minimumul necesar personalul, dar cum „minimumul necesar” înseamnă pur și simplu varianta cea mai fericită a unei zile normale de lucru, e greu să sesizezi vreo diferență reală.

În cele din urmă, cineva trebuie să facă și gărzile nasoale și nimeni nu poate să le evite la nesfârșit pe toate. Șansele ca un medic junior să fie liber o săptămână întreagă de Crăciun sunt egale cu șansele de a dispune de suficienți bani încât să sorbi cocktailuri pe bază de vodcă în timp ce lâncezești în aceeași piscină cu Bernie Ecclestone sau cu Jeremy Hunt. Pe o insulă privată în Atlantic.

De gardă-n noaptea de Crăciun este jurnalul zilelor mele de Crăciun petrecute la muncă, încercând să extrag prunci sau globuri de brad din diverse locuri în care au rămas înțepenite. Dar nu au fost experiențe întru totul neplăcute. Măcar că mi-au furnizat scuza perfectă pentru a nu petrece acele momente cu familia.

Fragmentul de mai sus face parte din introducerea cărții De gardă-n noaptea de Crăciun de Adam Kay. Traducere de Florin Tudose.

Ilustrații de Steph von Reiswitz.

Adam Kay este comedian, autorul bestsellerului internațional O să vă cam usture și fost medic în cadrul mai multor spitale din Marea Britanie.

„Cadoul perfect pentru Crăciun. Plin de situații amuzante. Cărticica asta sigur îi va binedispune pe cititorii care o vor găsi sub brad.” — The Times

„Combinația unică a lui Kay de informații din culisele medicale, umor și cinism.” — Daily Mirror