Interacțiunile zilnice pe care le avem cu lumea sunt – de cele mai multe ori – atât de banale, atât de repetitive, încât nu mai suntem atenți la ele. Nu vedem oamenii lângă care locuim, nu ne vedem vecinii, nu-i vedem pe cei care-și trăiesc viața în oraș alături de noi, nu ne vedem colegii și nu-i vedem cu adevărat nici pe cei peste ale căror gânduri sau imagini dăm scroll înainte de culcare, așteptând ceva cu sens.

Suntem atât de absorbiți de nevoia de sens, încât ratăm nenumărate oportunități de a-l găsi în lucrurile obișnuite: o conversație cu cineva apropiat, un moment într-un supermarket, chiar și un status de Facebook dacă ajungi să-l privești altfel.

Pentru a găsi un sens, trebuie să fii atent.

Iar atenția, în lumea care trăim, necesită voință și necesită antrenament.

Nu mai avem timp unii pentru alții, urechile noastre nu mai știu să asculte, așa că de ce ne mirăm? În oraș, în birouri, suntem cu mâinile sau ochii pe telefon, deși știm că simpla lui prezență ne reduce atenția cu peste 10%. Și ne predăm atenția pentru că ce-am făcut cu toții în ultimii 10 ani e să ne dresăm că acolo, în telefon, e mai sexy, mai interesant, mai puțin plictisitor decât orice facem acum.

Acolo e FOMO, acolo sunt inimioare și like-uri, iar astea sunt mai greu de strâns în viața reală. În viața reală e plictiseală, e rutină și poate cu telefonul, cu scrollul putem s-o învingem. Însă dispariția „plictiselii” înseamnă dispariția contemplației, dispariția lucrurilor contradictorii și complicate și, implicit, dispariția empatiei.

Leslie Jamison știe asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacității ei de a trăi în lume și de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părțile până o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relație, devin atât cel mai important lucru din lume, cât și un paliativ pentru suferință.

În prima ei carte de eseuri, Probe de empatie, Leslie făcea o pledoarie pentru atenție la durere în toate formele ei: și la cum se simte, și la ce ascunde. Colecția nouă e o pledoarie pentru prezență în orice experiență umană și pentru posibilitatea ca această să ascundă un moment sacru (dacă alegi să participi, să fii atent).

52 Blue spune povestea unei balene care comunică pe o frecvență unică, astfel că n-o aude nicio altă balenă, ceea ce o condamnă la singurătate. Însă în acea singurătate are alături mii de fani din toată lumea, care știu povestea balenei și se identifică cu ea. În Muzeul inimilor frânte autoarea folosește o vizită la un muzeu al relațiilor din Zagreb ca pe o oportunitate de a medita la propriile ei relații, dar și la rolul acestora în a ne construi identitatea. „Nostalgia rearanjează camerele memoriei”, scrie Leslie despre capacitatea noastră de a uita ce n-a funcționat într-o relație. „[Nostalgia] face paturile, pune o vază de flori pe comodă, deschide draperiile să intre soarele. Devine tot mai greu să spui Era dureros să trăiesc acolo. Vocea insistenței pălește: Chiar era. Pentru că ne e dor. Ne e dor de ce era greu. Ne e dor de toate.”

Senzația de dor și de lipsă e prezentă în întreaga carte, iar Leslie e capabilă să umple acest spațiu cu cuvinte care sapă după un sens și în ce-ar putea să pară realități complet străine: părinți cu copii care au trăit mai multe vieți anterioare sau oameni care-și petrec ore întregi în realități virtuale, unde pot fi mai ușor cine vor să fie.

„În propria carieră”, scrie Leslie, „deveneam tot mai dependentă de a scrie despre vieți sau convingeri la care alții ar fi strâmbat din nas.” Dorința ei de a înțelege, capacitatea ei de a fi atentă și nevoia ei de sens sunt motorul tuturor acestor demersuri. „[Îmi] era prea frică să rezist poveștilor pe care și le spuneau oamenii ca să supraviețuiască propriilor vieți.”

Ca să pătrunzi într-o poveste, ca să-i dai spațiu să existe și celuilalt, ai nevoie de timp și ai nevoie de spațiu. Sigur că un scroll, un video de un minut îți dă un shot de dopamină, care e hormonul care ține de noutate, dar să dai drumul și la robinetul de oxitocină, care e un hormon care ține de atașament și de încredere, sau chiar la serotonină, care ține de validare, e mai complicat.

E nevoie ca de ambele părți să oferim timp. Să oferim atenție.

Leslie știe că, atunci când ne iese o poveste, asta se întâmplă: intrăm printr-o crăpătură în viețile oamenilor și îi vrăjim. Îi scoatem din timpul real și îi conducem printr-un timp de poveste. Le concentrăm atenția pe un om, pe o situație, și le permitem o călătorie în care nu trebuie să-și facă griji, în care nu trebuie să consulte mereu harta, în care nu trebuie să-și scoată telefonul ca să-și trateze plictiseala.

Ca să antrenăm empatia altora, trebuie s-o ascuțim pe a noastră. Trebuie să fim atenți.

Eseurile lui Leslie continuă să fie printre cei mai buni antrenori pe care îi avem azi: alături de ea, banalul devine extraordinar, iar lucrurile și oamenii din jur capătă sens.

După cum scrie și ea în Poveste cu escală: „Uneori am senzația că nu-i datorez nimic unui străin, iar apoi simt că-i datorez totul; pentru că el a luptat, iar eu, nu, pentru că l-am dat la o parte ca neinteresant sau l-am înțeles greșit, pentru că am uitat, o clipă, că viața lui – ca a tuturor – conține mai mult decât aș putea eu vreodată să văd”.

Cristian Lupșa, editor DoR, semnează prefața ediției în limba română a cărții Să urle, să ardă.

Abonează-te la DOR și la newsletterul matinal Concentrat.

Cristian Lupșa