Să începem cu două povești din lumea sportului. Probabil, pe cea dintâi o cunoașteți.

Tatăl băiatului putea spune că băiețelul său era ieșit din comun. La 6 luni putea să își mențină echilibrul în palma tatălui în timp ce acesta mergea prin casă. La 7 luni, tatăl i-a dat o crosă cu care să se joace, iar băiatul o târa după el de-a lungul și de-a latul țarcului său rotund. La 10 luni a coborât din scăunelul său înalt, s-a rostogolit până la o crosă de golf croită pe măsura lui și a imitat mișcarea de pendulare pe care o văzuse în garaj. Deoarece încă nu putea vorbi cu fiul său, tatăl a desenat niște figuri ca să-i arate băiatului cum se ține crosa. „Este foarte dificil să explici cum se lovește cu crosa când copilul este prea mic să poată pricepe ce i se spune”, avea să menționeze el mai târziu.

Când avea 2 ani – vârstă la care Centrele pentru Controlul și Prevenția Bolilor indică printre jaloanele dezvoltării fizice acțiuni precum „lovirea unei mingi cu piciorul” și „ridicarea pe vârfurile picioarelor” – a apărut la un post național de televiziune și, cu o crosă care îi ajungea până la umăr, a lovit o minge de golf pe lângă un Bob Hope copleșit de admirație. În același an a participat la primul lui turneu și a câștigat divizia copiilor mai mici de 10 ani.

Nu era timp de pierdut. La 3 ani, băiatul învăța cum să execute o lovitură dintr-o groapă de nisip, iar tatăl lui îi prefigura destinul. Știa că fiul lui fusese ales pentru acest sport și că el avea datoria să îl călăuzească. Gândiți-vă: dacă ați fi atât de siguri în privința căii de urmat, poate că și voi ați începe să vă antrenați copilul de 3 ani să facă față inevitabilului și insațiabilului asalt mediatic care avea să urmeze. Jucând rolul de reporter, îi punea băiatului întrebări, învățându-l să dea răspunsuri scurte și să se refere întotdeauna cu precizie doar la chestiunea de care era legată întrebarea. În acel an, băiatul a marcat 48 de puncte, cu 11 par, la un concurs de nouă găuri din California.

La 4 ani, tatăl băiatului îl lăsa pe terenul de golf la 9 dimineața și venea să-l ia după opt ore, uneori odată cu banii câștigați de copil de la cei destul de fraieri încât să se îndoiască de valoarea lui.

La 8 ani, fiul l-a bătut prima oară pe tatăl său. Acestuia nu i-a păsat, deoarece era convins că băiatul lui era neobișnuit de talentat și că el era cel mai bine pregătit să îl ajute. El însuși fusese un sportiv remarcabil, deși avusese de înfruntat obstacole enorme. A jucat baseball la colegiu, pe când era singurul jucător negru din întreaga competiție. Cunoștea oamenii și disciplina; absolvent de sociologie, luptase în Vietnam, unde a făcut parte din Beretele Verzi, trupele de elită ale infanteriei americane, după care a predat războiul psihologic viitorilor ofițeri. Știa că nu se străduise pe cât ar fi putut în creșterea celor trei copii dintr-o primă căsătorie, dar acum vedea că i se oferise o a doua șansă de a face totul așa cum se cuvine cu cel de-al patrulea. Și totul mergea conform planului.

Băiatul era deja celebru când a mers la Stanford, iar tatăl său a vorbit fără inhibiții despre importanța lui. Fiul său, a insistat el, ar fi avut un impact mai amplu decât Nelson Mandela, Ghandi sau Buddha. „Are un auditoriu mai vast decât oricare dintre ei”, a spus el. „El este puntea dintre Orient și Occident. Nu cunoaște nicio limită, căci are chemarea. Nu știu încă exact ce formă va lua chemarea lui. Dar el este Alesul.”

Cunoașteți, probabil, și cea de-a doua poveste. La început, s-ar putea să nu îl recunoașteți pe eroul ei.

Mama lui era antrenoare, dar nu l-a antrenat niciodată. Pe când învăța să meargă, dădea cu piciorul în minge umblând de-a bușilea în jurul ei. În copilărie juca squash cu tatăl său duminica. A practicat de plăcere o serie de sporturi, printre care schi, lupte, înot și skateboarding. A jucat baschet, handbal, tenis, tenis de masă, badminton peste gardul vecinilor și fotbal în curtea școlii. Mai târziu avea să aprecieze meritul marii diversități de sporturi pe care le-a practicat pentru dezvoltarea condiției sale atletice și a coordonării dintre ochi și mână.

Băiatul găsea că nu avea mare importanță ce sport practica dacă se juca cu o minge. „Mi-a stârnit întotdeauna un mult mai mare interes orice joc cu mingea”, avea să își amintească el mai târziu. Era un puști căruia îi plăcea să se joace. Părinții lui nu aveau nicio aspirație deosebită legată de viitorul lui sportiv. „Nu aveam niciun plan A și niciun plan B”, avea să spună mai târziu mama lui. Ea și tatăl băiatului l-au încurajat să încerce o mare varietate de sporturi. De fapt, era esențial să o facă. Băiatul „devenea insuportabil”, a spus mama lui, dacă trebuia să stea nemișcat prea mult timp.

Deși era antrenoare de tenis, mama lui a decis să nu lucreze cu el. „Oricum m-ar fi enervat”, a spus ea. „Încerca orice lovitură bizară și, cu siguranță, nu returna niciodată normal o minge. Pur și simplu nu e amuzant pentru o mamă.” Un ziarist de la revista Sports Illustrated observa că părinții lui nu-l împingeau de la spate, ci, mai degrabă, încercau să-l tragă înapoi. În adolescență, băiatul a început să încline mai mult spre tenis, și „dacă ei l-au îmboldit cât de puțin, au încercat să-l oprească a lua tenisul prea în serios”. Când el juca un meci, mama lui pleca de multe ori la o bârfă cu prietenele ei. Tatăl său avea doar o unică regulă: „Să nu trișezi”. Nu a făcut-o și a început să fie realmente bun.

În adolescență era destul de valoros încât să dea un interviu ziarului local. Mama lui a fost consternată citind că, la întrebarea ce și-ar cumpăra cu un ipotetic prim premiu în bani câștigat jucând tenis, fiul ei a răspuns: „un Mercedes”. A răsuflat ușurată când reporterul i-a dat să asculte înregistrarea interviului, dându-și seama că se făcuse o greșeală: băiatul spusese în germana lui elvețiană „Mehr CDs”. Pur și simplu, își dorea „mai multe CD-uri”.

Neîndoielnic, băiatul era competitiv. Dar când antrenorii săi de tenis au decis să-l mute la o grupă de băieți mai mari, el a cerut să rămână unde era, ca să nu se despartă de prietenii lui. La urma urmei, o parte din distracție consta în a-și pierde vremea după antrenament sporovăind despre muzică, wrestling profesionist sau fotbal.

În cele din urmă, când a renunțat la alte sporturi – fotbal, îndeosebi – și s-a concentrat asupra tenisului, alți copii lucrau deja de multă vreme cu preparatori fizici, psihologi sportivi și nutriționiști. Dar se pare că această întârziere nu i-a stânjenit dezvoltarea pe termen lung. La 35 de ani, vârstă la care, de regulă, până și tenismenii legendari se retrag, el avea să fie încă numărul unu în tenisul mondial.

În 2006, Tiger Woods și Roger Federer s-au întâlnit prima oară când amândoi se aflau la apogeul carierei. Tiger a zburat cu avionul său privat ca să asiste la finala turneului U.S. Open. Prezența lui l-a făcut pe Federer foarte nervos, însă a câștigat, a treia oară la rând. Woods l-a întâmpinat în vestiar, la un pahar de șampanie în cinstea victoriei. Au stabilit o legătură care nu era posibilă decât între ei doi. „Nu mai discutasem până atunci cu nimeni atât de familiarizat cu sentimentul de a fi invincibil”, avea să relateze mai târziu Federer. S-au împrietenit rapid, deși se aflau în centrul unei dispute privind care dintre ei era sportivul dominant al lumii.

Totuși lui Federer nu i-a scăpat contrastul dintre ei. „Istoria lui este total diferită de a mea”, i-a spus el unui biograf în 2006. „Încă de mic copil scopul lui a fost să bată recordul celor mai multe turnee majore câștigate. Eu visam doar să joc o dată cu Boris Becker ori să fiu capabil să joc cândva la Wimbledon.”

Pare destul de neobișnuit ca un copil ai cărui părinți au încercat să îl frâneze și care, la început, a tratat sportul său cu lejeritate, să ajungă un adult care a dominat acel sport ca nimeni altul de până la el. Spre deosebire de Tiger, cel puțin câteva mii de copii luaseră startul înaintea lui Roger. Incredibila educație a lui Tiger a stat în centrul unui mare număr de bestselleruri având ca temă dezvoltarea expertizei, una dintre aceste cărți de mare succes fiind un manual de „parenting” scris de Earl, tatăl lui Tiger. Tiger nu juca pur și simplu golf.

El practica un „exercițiu metodic”, singurul care contează în de acum omniprezenta regulă a celor-zece-mii-de-ore prin care se poate dobândi expertiza. „Regula” reprezintă ideea că în orice domeniu numărul orelor consacrate pregătirii extrem de specializate este unicul factor de dezvoltare a abilității. Conform concluziilor desprinse după ce au fost studiați 30 de violoniști, concluzii din care s-a generalizat regula, exercițiul metodic presupune ca practicanții „să primească instrucțiuni precise privind metoda optimă”, să fie îndrumați individual de un instructor, să li se ofere „un feedback imediat și cunoașterea promptă a rezultatelor obținute” și „să execute în mod repetat aceeași sarcină ori unele similare”. Un volum imens de lucrări referitoare la dezvoltarea expertizei arată că sportivii de elită consacră săptămânal mai mult timp exercițiului metodic, cu un grad înalt de tehnicitate, decât aceia care se plafonează la niveluri inferioare de performanță.

Tiger a ajuns să simbolizeze ideea că volumul exercițiului metodic determină succesul – și corolarul ei, că exercițiul trebuie să înceapă cât mai devreme cu putință.

Presiunea specializării timpurii și cât mai înguste se exercită mult în afara sportului. Ni se spune frecvent că, pe măsură ce lumea devine mai competitivă și mai complicată, cu toții trebuie să fim mai specializați (și să începem pregătirea mai devreme) ca să putem răzbate.

Bine-cunoscutele noastre imagini emblematice ale succesului sunt ridicate în slăvi pentru precocitatea și startul lor foarte timpuriu – Mozart în fața claviaturii pianului, Mark Zuckerberg, CEO al companiei Facebook, în fața celuilalt tip de claviatură. În toate domeniile, reacția față de acumularea unui volum enorm de cunoștințe și față de o lume interconectată a fost exaltarea unei specializări din ce în ce mai înguste. Oncologii nu se mai specializează în cancer, ci în tratarea cancerului care afectează un singur organ și tendința se intensifică în fiecare an. Chirurgul și scriitorul Atul Gawande sublinia că, atunci când doctorii glumesc pe seama chirurgilor de urechea stângă, „trebuie să verificăm, ca să fim siguri că ei nu există”.

În Bounce, un bestseller a cărui temă este regula celor-zece-mii-de-ore, jurnalistul britanic Matthew Syed sugera că guvernul britanic era ineficient deoarece nu urma calea specializării neabătute a lui Tiger Woods. Mutarea membrilor de rang înalt ai guvernului între departamente, scria el, „nu este mai puțin absurdă decât trecerea lui Tiger Woods de la golf la baseball, apoi la fotbal [american] și, în sfârșit, la hochei”.

Numai că succesul de amploare al Marii Britanii la recentele jocuri olimpice de vară, obținut după decenii de performanțe mediocre, a fost consolidat de niște programe concepute anume cu intenția de a recruta adulți dispuși să încerce practicarea unor sporturi noi, scopul fiind crearea unei căi de selecție a indivizilor care s-au dezvoltat mai lent – „copți la foc mic”, după cum mi i-a descris unul dintre inițiatorii oficiali ai programului. Se pare că ideea unui sportiv, chiar a unuia dornic să ajungă în elită, care să urmeze calea lui Roger, încercând mai multe sporturi, nu este chiar atât de absurdă. Sportivii de elită, aflați pe culmea abilității lor, dedică într-adevăr mai mult timp exercițiului focalizat și metodic decât confrații lor care nu ajung în elită. Dar când oamenii de știință examinează întregul traseu al dezvoltării sportivilor, începând din frageda copilărie, acesta se prezintă astfel:

În mod tipic, elitele potențiale dedică mai puțin timp exercițiului metodic în activitatea în care membrii lor vor deveni, în cele din urmă, experți. În schimb, ei parcurg ceea ce cercetătorii numesc o „perioadă de explorare”. Practică o diversitate de sporturi, de obicei într-un mediu nestructurat ori slab structurat; dobândesc o varietate de dexterități fizice din care pot să aleagă; își testează propriile abilități și înclinații; și doar mai târziu se axează pe un sport și își intensifică exercițiul tehnic specific acestuia. Titlul unui studiu efectuat asupra performerilor din sporturile individuale proclamă „specializarea târzie” drept „cheia succesului”; altul se intitulează „Drumul spre top în sporturile de echipă: începe târziu, intensifică și fii hotărât”.

Când am început să scriu despre aceste studii, am primit critici serioase, dublate de negații. „Poate în alte sporturi”, mi s-a spus adesea, „dar nu este adevărat în sportul nostru.” Cea mai zgomotoasă a fost comunitatea celui mai popular sport din lume, fotbalul. După care, ca la un semn, la sfârșitul lui 2014, o echipă de cercetători germani a publicat un studiu în care arătau că jucătorii din echipa lor națională, care tocmai câștigase Cupa Mondială, erau în mod tipic sportivi specializați târziu, care, până la 22 de ani sau și după aceea, nu jucaseră mai multe meciuri oficiale decât jucătorii din liga de amatori. Își petrecuseră mare parte din copilărie și adolescență jucând fotbal neorganizat și practicând și alte sporturi. Un alt studiu despre fotbaliști, publicat peste doi ani, a grupat jucători de 11 ani, cu același nivel de abilități, și i-a urmărit doi ani. Cei care au practicat mai multe sporturi și care au jucat fotbal de plăcere, „fără antrenamente în cadru organizat”, au progresat mai mult până la 13 ani. Descoperiri similare s-au făcut până astăzi într-o mare varietate de sporturi, de la hochei până la volei.

Clamata necesitate a hiperspecializării constituie nucleul unei vaste, eficiente și, uneori, bine intenționate mașinării de marketing, în sport și în alte domenii. În realitate, calea lui Roger spre condiția de star este mult mai frecvent întâlnită decât drumul urmat de Tiger, dar istoriile sportivilor care au străbătut-o sunt mult mai puțin zgomotoase, când nu rămân nespuse. Cunoașteți numele unora dintre ei, dar, probabil, nu și modul în care s-au format.

Am început să scriu această introducere imediat după finala Super Bowl din 2018, în care s-au înfruntat un quarterback recrutat în divizia profesionistă de baseball înainte de a juca fotbal [american] (Tom Brady) și unul care practicase fotbal, baschet, baseball și karate, având de ales între baschet și fotbal când era la colegiu (Nick Foles). În aceeași lună, sportiva cehă Ester Ledecka a devenit prima femeie care a câștigat aurul la două discipline diferite (schi și snowboarding) la aceleași jocuri olimpice de iarnă. Pe când era mai tânără, Ledecka a practicat mai multe sporturi (încă joacă volei pe plajă și face windsurf ), a pus școala pe primul plan și nu s-a grăbit niciodată să fie numărul unu în competițiile de juniori. Articolul publicat de Washington Post a doua zi după ce a cucerit al doilea aur olimpic declara că „într-o eră de specializare sportivă, Ledecka a fost un evanghelist al menținerii varietății”. Imediat după isprava ei, boxerul ucrainean Vasîl Lomacenko a stabilit un record, având nevoie de cel mai mic număr de victorii ca să cucerească titlul mondial la trei categorii de greutate diferite. După ce în copilărie a renunțat patru ani la box ca să studieze dansurile ucrainiene tradiționale, Lomacenko spunea: „În copilărie am practicat atât de multe sporturi diferite – gimnastică, baschet, fotbal, tenis – și, în cele din urmă, cred că toate acumulările din aceste sporturi diferite s-au combinat pentru a-mi perfecționa jocul de picioare”.

Ross Tucker, o autoritate în știința sportului, își rezuma cercetările într-un enunț simplu: „Știm că, împreună cu diversitatea, explorarea timpurie este cheia succesului”.

[…]

Dificultatea cu care ne confruntăm toți ține de modul în care putem păstra beneficiile aduse de lărgirea orizontului, experiența diversă, gândirea interdisciplinară și amânarea specializării într-o lume care stimulează, ba chiar solicită imperativ hiperspecializarea. În vreme ce este neîndoielnic adevărat că există domenii care solicită indivizi cu precocitatea și claritatea scopurilor lui Tiger, pe măsură ce complexitatea sporește – în timp ce tehnologia țese lumea în rețele tot mai vaste de sisteme interconectate, din care fiecare individ vede numai o mică parte – avem nevoie, de asemenea, și de mai mulți Rogeri: oameni care încep într-un spațiu vast de opțiuni și care asimilează diverse experiențe și perspective în timp ce progresează. Oameni polivalenți.

Textul de mai sus este un fragment din introducerea cărții Range. David Epstein, autorul cărții, într-un TEDx talk: