Allez Allez Allez surprinde povestea renașterii FC Liverpool din sezonul 2018-2019, dar meritul lui Simon Hughes, autorul cărții, e că reușește câteva portrete fascinante ale celor care formează FC Liverpool: fotbaliștii, antrenorul, suporterii și prietenii clubului. Iată mai multe fragmente din capitolul care explică și titlul cărții:

La începutul lui mai 2007, Liverpool ajungea pentru a doua oară în trei sezoane în finala Ligii Campionilor.

Într-o seară de miercuri, echipa eliminase pe Chelsea în semifinale, în urma loviturilor de departajare. Într-o după-amiază de duminică, mergeau la Fulham într-un meci din Premier League, al cărui rezultat nu mai conta, deoarece calificarea în elita fotbalului european era deja asigurată pentru următoarea stagiune.

Întâmplarea făcea ca, tocmai în momentul în care echipa lui Chelsea se pregătea să călătorească pe o distanță scurtă, spre Arsenal, pe care o înfrunta în acea seară, suporterii gălăgioși ai lui Liverpool, aflați în drumul spre Craven Cottage, să treacă pe King’s Road și pe lângă Stamford Bridge, sediul lui Chelsea.

Deși părea imposibil, nu erau deloc forțe de securitate, iar un suporter – împins de la spate de amicii săi – a simțit ocazia și s-a urcat în autocarul lui Chelsea, înfășurat pe după umeri cu un steag roșu pregătit pentru Atena. Chelsea, evident, ar fi mers la Atena în locul lui Liverpool, dacă deznodământul ar fi fost altul pe Anfield, cu câteva zile în urmă. A apărut un moment de Benny Hill: imediat după ce s-a urcat în autocar, a fost dat afară de doi membri ai staffului tehnic de la Chelsea, precum și de John Terry, căpitanul care era un simbol al clubului pe care l-a reprezentat întreaga carieră. Cei prezenți își aduc aminte cum ieșea fum pe urechile lui Terry, precum și setul de jigniri aruncat în ambele sensuri.

Avea să se dovedească a fi incidentul care a dus la crearea revistei Boss. Dan Nicolson nu fusese la Londra pentru meciul cu Fulham în care Liverpool, care a aliniat o echipă mai puțin puternică, a fost învinsă, însă mulți dintre prietenii săi au mers acolo. După aflarea poveștii, și-a dat seama că se întâmplau multe lucruri neobișnuite în deplasări, dar nimeni nu le documenta și, mai ales, într-un mod memorabil. Din când în când, unele povești apăreau pe forumurile fanilor, atingeau patru pagini în doar câteva ore, apoi erau uitate. „Mulți băieți erau de vârste apropiate, puțin peste 20 de ani și ne-am dat seama că ne doream să tipărim toate poveștile, pentru ca 30 de ani mai târziu să ne uităm înapoi și să zâmbim”, a explicat Nicolson.

Evenimentele din jurul lui Liverpool mai fuseseră adunate anterior în The End, la care lucra printre alții și Peter Hooton, solistul trupei The Farm, precum și scriitorul Kevin Sampson sau Brian Reade de la The Daily Mirror. Hooton a descris The End ca o ironie la tot ce era la modă, iar pentru că Marea Britanie era sub conducerea cu mână de fier a lui Margaret Thatcher, linia editorială a devenit una puternic anticonservatoare, deși politica a fost mereu discutată într-o manieră indirectă. De fapt, The End a devenit un comentariu social al întregului oraș Liverpool: nu doar trenduri, dar și istoria orașului, viața de noapte, muzica, puburile, fotbalul și cei care mergeau la meciuri.

*

The End a existat între 1981 și 1989. În intervalul de optsprezece ani până la apariția Boss, spațiul rămas liber pe piața revistelor a fost umplut cu publicații despre fotbal destinate celor obsedați de subiecte de nișă: mai întâi au apărut înregistrări ale momentelor de pe gazon, având prioritate față de cele din afara terenului. Nicolson considera că a existat în continuare în toată perioada și o cultură a evenimentelor întâmplătoare, dar nimeni nu a fost dispus să le înregistreze.

Dacă Liverpool are probabil milioane de fani în întreaga lume, grupul fanilor pătimași care însoțesc echipa și acasă, și în deplasare nu adună mai mult de 200 de oameni, sau 200 de „divvies”, așa cum se cunosc între ei. „Asta înseamnă că sunt puțini cei care să compună muzică sau să scrie la revistă”, s-a gândit Nicolson. „În 2007, eu și amicii mei am devenit autorii.”

În anul următor, Liverpool a devenit Capitala Culturală a Europei. După decenii lipsite de investiții din partea guvernului de la Londra, care au dus la o cădere socială, orașul începea din nou să se simtă apreciat. Numărul vizitatorilor a crescut și au apărut noi locuri, baruri și restaurante care au dat o notă mai cosmopolită orașului. Transferul lui Fernando Torres la Liverpool a ajutat la creșterea acestui sentiment și, pentru o perioadă, se părea că orașul avea o legătură mai strânsă cu Spania decât cu restul Angliei.

Nicolson citea mereu fițuicile echipelor rivale și admira aciditatea observațiilor din When Skies are Grey a lui Everton, precum și din United We Stand: „Mi-am dat seama că, deși eram fanii unor cluburi diferite, aveam tendințe spre aceleași răutăți.” Și-a dorit ca Boss să acopere ambele cluburi de fotbal de pe Merseyside. Și-a dorit să fie o revistă scrisă anonim, în alb și negru, care să nu aibă un public-țintă clar, ci pe toți cei interesați de fenomenul fotbalistic. Nu ar fi fost trecut numele autorului articolului și nimeni nu s-ar fi lăudat cu ce scria: „Nu pretindeam că eram scriitori.”

Nu avea să aibă nici vreun caracter comercial. Îi cunoștea pe cei din grupul fanilor lui Everton care mergeau la Harkov, în Ucraina, pentru un meci din Liga Europa. „Se suiau într-un tren de noapte de la Kiev”, a spus el cu reverență. „Pe drumul spre casă de la un concert al trupei Half Man Half Biscuit, ținut la Manchester, mi-am luat inima în dinți și i-am întrebat dacă vor să se implice la Boss. Însă ei au râs de comportamentul meu de Kop.”

Primul număr a fost aranjat în pagină cu ajutorul unui program de calculator pentru publicarea ziarelor. Nicolson l-a scos la imprimantă și l-a multiplicat la Hope University, unde învăța fratele său. Apoi am mers toți acasă și l-am prins împreună cu capse. Între 2007 și 2015, au apărut șaisprezece numere din Boss: „Nu ne gândeam că trebuia să scoatem un număr pe trimestru, o făceam doar când simțeam nevoia. Nu aveam o fanfară în spate, nu aveam strategii de vânzare. Tipăream 1 000 de copii la o liră bucata și se vindeau de fiecare dată toate.”

Revista Boss s-a transformat în Boss Nights. Nicolson și amicii săi cunoșteau mulți tipi care cântau în diverse trupe. Ca tineri fani din Liverpool, ai echipei Liverpool, își doreau să meargă undeva după meciuri, unde să fie bere ieftină și să se cânte muzică bună – pentru ca după-amiaza să se extindă în seară. Primul spectacol a fost la Static Gallery, în centrul orașului Liverpool. Popularitatea revistei a făcut ca cele 300 de bilete scoase la vânzare să fie epuizate imediat.

„Era doar un hobby – pe lângă celălalt hobby al nostru, de a merge la meciuri”, a subliniat Nicolson. „Nu aveam de gând să o transformăm într-o afacere, deoarece scouserii nu cred în așa ceva. Trebuie să oferi ceva înapoi, nu să te lauzi cu ceea ce faci.”

Boss Nights a devenit un eveniment cu intrare gratuită, fără bilete. După o remiză fără goluri în derbiul Merseyside din mai 2013, au fost sute de oameni în locul respectiv, iar mulți alții așteptau afară. Când a fost aruncată o pocnitoare sub o mașină de poliție care venise pentru a supraveghea mulțimea adunată, mașina s-a întors atât de repede de parcă era în Irlanda de Nord, în punctul culminant al Conflictului Irlandez. A apărut un convoi de mașini de poliție, locul de întâlnire nu a fost închis în acea seară, dar a demonstrat cât de populare deveniseră aceste evenimente în rândul tinerilor fani ai lui Liverpool.

*

Jamie Webster purta un trening Under Armour și o pereche de încălțări Adidas negre. Închiriase un spațiu la un studio de înregistrări în cartierul Vauxhall din Liverpool, la sud de centrul orașului. În zona de primire de la intrarea în studio era un automat de snackuri, dar fără snackuri, aflat în apropierea unei canapele și a două fotolii turtite. Camera sa era mai nouă și puțin mai luminoasă: pereții erau goi, dar podeaua avea carpetă, două canapele, o masă cu cafea, ceai, suc și o scrumieră. Erau cinci chitare și avea de gând să instaleze un echipament de înregistrare. Webster lucra în timpul săptămânii ca electrician, alături de tatăl său. Boss Nights l-a lansat pe o direcție pe care nu o putuse vreodată imagina, însă nu producea suficienți bani.

„Oamenii au senzația că sunt plin de bani”, spunea el. „Mașina mea este afară și este un Ford Focus din 2005 fără ușița de la rezervorul de benzină. Pierd o zi de muncă pentru repetiții. Industria muzicală este moartă și poți face bani doar prin mici concerte. Fotbaliștii au devenit noile vedete pop. În trecut, puteai fi o trupă mediocră cu puțini fani, dar tot făceai mulți bani, pentru că toată lumea cumpăra albume. Nu se mai întâmplă acum. Cel mai recent album al lui Paul Weller s-a vândut în 25 000 de exemplare, în vreme ce în urmă cu câțiva ani ar fi vândut milioane. Se pare că nu mai este concentrat pe muzică.”

Webster are 24 de ani și este în vârful listei Boss încă din sezonul 2013-14, când era doar un adolescent. Asculta în adolescență Oasis, The Jam și Stone Roses, iar asta l-a făcut să se apuce de chitară, în vreme ce aproape toți prietenii săi preferau muzica dance și pierdeau nopțile în locuri precum Pleasure Rooms.
La șaptesprezece ani a ajuns într-o trupă, bătând la ușile cluburilor de noapte din Liverpool, dar fotbalul a fost mereu pe primul loc. Tatăl său a fost alături de Liverpool în întreaga Europă, iar Jamie își dorea același lucru. După ce a abandonat școala și a început să muncească, avea suficienți bani pentru a călători la meciurile din deplasare. „Sunt spectacole ici și colo”, spune el, „și toți banii îi dau la fotbal – a fost singurul lucru care m-a pasionat.”

E nevoie de timp pentru a dezvolta relații în diferitele vagoane de tren, pentru că s-au creat deja multe prietenii de durată. Webster era tăcut în primele luni alături de băieții mai mari și de adulții mai tineri: „Când ești nou-venit, vrei să te integrezi, așa că nu dezvălui foarte multe despre tine, încerci să ții pasul cu ei la băutură, încerci să fii supărat pe aceleași subiecte ca și ei. Nu voiam ca ceilalți să știe că eu cântam la chitară acustică, pentru că nu știam cum voi fi văzut. Mulți băieți erau pasionați de muzica dance și aveam impresia că restul era considerat de rahat.”

Însă în vagon, avea să-și dea seama, se ajungea la amiciții între băieți din diferite părți ale orașului, care de obicei nu s-ar fi întâlnit: „Am acum amici care sunt chirurgi, gunoieri, pictori sau decoratori, care sunt gropari, amici care sunt șefi de departamente la gimnazii – precum și amici care lucrează ilegal. Însă când mergem la meciuri lăsăm orice altceva în urmă. Indiferent ce rahaturi ai de înfruntat în timpul săptămânii, când te sui în vagon sau intri în pub înaintea meciului, simți că totul dispare. De aceea zilele de fotbal sunt cele mai plăcute. Uneori, cele 90 de minute te încurcă, pentru că se întâmplă multe în acea zi. Fanii altor echipe probabil că nu înțeleg, deoarece pentru mulți dintre ei contează doar rezultatul.”

Dan Nicolson a lansat această părere: „Fanii lui Liverpool, mai mult decât orice alt grup de suporteri, sunt interesați în primul rând de petreceri”, a spus el. „Putem să pierdem și este dezamăgitor, dar tot vom fi în stare să facem uitat rezultatul, să mergem mai departe și să ne distrăm. Cred că băieții care pleacă direct acasă după un meci sau se întorc de unde au venit au tendința de a-și strica săptămâna. Pentru noi, după ce a curs prima halbă de bere, este doar distracție.”

Din punctul de vedere al lui Nicolson, fanii cheltuiau foarte mulți bani pentru a fi alături de echipa lor, astfel că experiența trebuia să însemne mai mult decât rezultatul – deși acesta rămâne crucial.

„Fanii altor cluburi iau lucrurile prea în serios”, a subliniat el. „Pentru fanii împătimiți de la Liverpool, este petrecere –, fie victorie, fie înfrângere. Dacă ajungi într-un bar sau un loc unde se aude muzică decentă, bei cinci sau șase pahare și te îmbrățișezi cu amicii, iar rezultatul nu mai contează. Pentru a-l parafraza pe Jürgen Klopp: fotbalul este despre bucuria călătoriei. Indiferent cât de mult îți dorești acel trofeu, iar acesta a fost întotdeauna obiectivul clubului, pentru suporteri contează să te trezești a doua zi și să te gândești: «Ce-am mai râs acolo…»”

Datorită muzicii, Webster a început să fie bine primit în vagoane. Unul dintre amicii săi mai vocali l-a însoțit în călătoriile spre meciuri din deplasare și a distribuit un video cu una dintre prestațiile sale. La următorul eveniment de la Head of Steam, foarte aproape de stația Lime Street din Liverpool, peste douăzeci dintre băieții din autocar l-au urmărit, iar apoi unul dintre ei i-a sugerat că ar trebui să colaboreze cu Boss.

Nu se interpretaseră cântece de fotbal la aceste evenimente până când Webster a cântat „Mrs Robinson” a trupei Simon and Garfunkel, folosind în schimb numele lui Jordan Henderson. Reacția publicului a sugerat că-și doreau mai mult. Își amintește limpede scena din seara de după victoria lui Liverpool asupra lui City, în 2014, când posibilitățile trupei lui Brendan Rodgers păreau infinite, iar podeaua se zguduia când el a sugerat: „Vom câștiga din nou campionatul.”

Însă Boss și Webster au rămas de nișă, chiar în zona underground, până în sezonul 2017-18.

„Totul a devenit mult mai popular pentru că a devenit mai ușor să încarci un video pe Twitter sau pe Facebook”, a explicat Nicolson. „În 2014, dacă încercai să filmezi ceva cu telefonul, se vedea foarte pixelat, apoi încercai să încarci pe o platformă a rețelelor sociale și nu se putea. Deodată, tehnologia ne-a ajuns din urmă și am avut videoclipuri de calitate incredibilă, precum și multe like-uri, retweeturi și distribuiri. Astfel că interesul a explodat.”

Primul cântec care a devenit viral a fost despre Mohamed Salah. Webster l-a interpretat la pubul Halfway House, aflat la poalele dealului de lângă Anfield, când a auzit pe cineva din partea din față a publicului strigând numele lui Salah în timpul melodiei „Sit Down” a trupei James: „Așa că m-am alăturat lor. Am considerat că era cântecul perfect pentru fanii lui Liverpool datorită versului: «Dacă n-aș fi văzut atâtea bogății, aș fi putut trăi sărac», care se leagă atât de bine de toate frustrările noastre din ultimii treizeci de ani.”

La Porto, unde Liverpool a câștigat un meci din Liga Campionilor cu 5-0, Webster a auzit „Allez, Allez, Allez” scandat pentru prima dată de suporterii oaspeților, un cântec adaptat după un hit disco din anii 1980, al cuplului italian Righeira, „L’Estate Sta Finendo” („Vara se încheie”), care a fost dus în toată Europa de diferite grupuri de suporteri înainte să fie preluat de Phil Howard și Liam Malone din Liverpool, care au simțit că putea deveni noul „Ring of Fire”, melodia lui Johnny Cash de la triumful improbabil al lui Liverpool din 2005, în Liga Campionilor.

Momentul-cheie, recunosc Nicolson și Webster, a fost după înfrângerea din meciul cu Manchester United pe Old Trafford, în martie 2018. Webster își amintea că suporterii lui Liverpool intonau acest cântec fără oprire, deși Liverpool pierdea: „Fanii noștri săreau și fluturau fularele”, își amintește Webster. „Am fost învinși cu 2-1, dar nu s-au oprit pe toată durata meciului. United încerca să ne facă viața amară după meci, dar noi continuam să cântăm spre ei. Se uitau la noi cu confuzie: «De ce, tocmai v-am bătut – de ce sunteți atât de fericiți?» Mă întrebam dacă va mai merge cineva după meci la District, pentru că toți erau supărați. Am greșit. Toți abia așteptau! Imediat cum am început să cânt, au explodat fumigenele. Am făcut în acea zi o infecție pulmonară.”

Nicolson a angajat un cameraman specializat pe muzică și acesta a înregistrat spectacolul. A doua zi dimineață, la doar o oră după ce interpretarea lui Webster la „Allez, Allez, Allez” a fost încărcată pe YouTube, Facebook și Twitter, au fost peste un milion de vizualizări.

Versurile:

„We’ve conquered all of Europe
We’re never going to stop
From Paris Down To Turkey
We’ve got to win a lot
But Bob Paisley and Bill Shankly
The fields of Anfield road
We are loyal supporters
And we’ve come from Liverpool
Allez, Allez, Allez.
Allez, Allez, Allez.”

La final, un clip simpatic, când Jamie Webster a fost surprins de către Klopp: