Codul culturii: când doi plus doi fac zece

Publicat la 2018-05-30

De ce la anumite grupuri totalul este mai mare decât suma părților, pe când la altele este mai mic?
Acum câțiva ani, designerul și inginerul Peter Skillman a lansat un concurs ca să afle. Pe parcursul mai multor luni, el a reunit o serie de grupuri formate din patru oameni, la Universitatea Stanford, la Universitatea California, la Universitatea Tokio și în alte câteva locuri. Sarcina pe care le‑a dat‑o a fost să construiască, fiecare grup, cea mai înaltă structură posibilă, folosind următoarele elemente:

  • 20 de spaghete nepreparate;
  • un metru de bandă adezivă transparentă;
  • un metru de sfoară;
  • o bezea de mărime normală, cu umplutură.

Concursul avea o singură regulă: bezeaua trebuia să fie așezată în vârful structurii. Partea fascinantă a experimentului însă avea mai puțină legătură cu sarcina, cât cu participanții. Unele dintre echipe erau alcătuite din studenți la Facultatea de Studii Economice. Altele aveau în componență copii de grădiniță.

Studenții s‑au pus imediat pe treabă. Au început să discute și să pună la cale strategia. Au examinat materialele. Au făcut schimb de idei și au pus întrebări judicioase și avizate. Au găsit mai multe soluții, după care au detaliat ideile cele mai promițătoare. A fost un proces de gândire elaborat în mod profesionist, rațional și inteligent, având drept rezultat decizia de a urma o anumită planificare. Apoi și‑au împărțit între ei activitățile și au început să construiască.
„Grădinița” a avut o abordare total opusă. N‑au făcut strategii. N‑au analizat, n‑au făcut schimb de experiență. N‑au pus întrebări, n‑au propus variante, n‑au perfecționat idei. De fapt, nici n‑au prea vorbit. Au stat foarte aproape unii de ceilalți. Interacțiunea lor n‑a fost nici perfectă, nici organizată. Și‑au smuls materialele unii altora și au început să construiască fără a urmări vreun plan sau vreo strategie. Dacă vorbeau între ei, o făceau prin exclamații scurte: „Aici! Ba nu, aici!” Activitatea lor ar fi putut fi descrisă prin cuvintele hai să facem niște chestii împreună.
Dacă ar fi trebuit să pariezi care dintre echipe va câștiga, n‑ar fi fost greu de ales. Ai fi pariat pe studenții la studii economice, pentru că posedă inteligența, competențele și experiența necesare în a obține rezultate superioare. Așa gândim în mod normal despre performanța în grup. Pornim de la premisa că mai mulți indivizi competenți luați laolaltă vor depune o activitate competentă, exact la fel cum presupunem că, adunând doi cu doi, ne dă patru.
Ai fi pariat greșit. În zecile de teste efectuate, copiii de grădiniță au construit structuri care aveau în medie înălțimea de 66 de centimetri, în timp ce înălțimea medie a structurilor realizate de studenții la studii economice a fost sub 25 de centimetri. Echipele copiilor de grădiniță le‑au învins și pe cele alcătuite din avocați (care au construit turnulețe cu înălțimea medie de 38 de centimetri), precum și pe cele ale directorilor de firme (55 de centimetri).
Ne este greu să admitem acest rezultat, deoarece avem impresia că este anormal. Vedem niște oameni tineri deștepți și experimentați, studenți în științe economice, și ne vine greu să ne imaginăm că efortul lor combinat ar putea duce la o performanță slabă. Vedem niște copii de grădiniță fără cunoștințe complexe și lipsiți de experiență, și ne vine greu să ne imaginăm că efortul lor comun ar duce la o performanță remarcabilă. Dar ne‑am format această părere, ca oricare altă iluzie, pentru că din instinct ne‑am îndreptat atenția asupra detaliilor nepotrivite. Ne concentrăm pe ceea ce putem vedea – abilitățile individuale. Dar nu acestea contează, ci interacțiunea.
Studenții par să colaboreze unii cu ceilalți, dar, de fapt, sunt angrenați într‑un proces pe care psihologii îl numesc status management. Fiecare dintre ei încearcă să‑și dea seama unde anume se încadrează în echipă: Cine conduce? Este indicat să critic ideile altcuiva? Care sunt regulile aici? Interacțiunea lor pare să decurgă fără probleme, dar comportamentul lor psihic profund este caracterizat de ineficiență, ezitare și competiție nemărturisită. În loc să se concentreze pe sarcina primită, pe ei îi preocupă incertitudinea în privința celorlalți și consumă atât de mult timp gestionându‑și poziția în sânul grupului, încât nu reușesc să observe esența problemei (bezeaua e relativ grea și spaghetele greu de fixat). Drept urmare, în multe cazuri primele lor încercări eșuează și atunci ei intră în criză de timp.
Gesturile copiilor de grădiniță par dezorganizate la prima vedere. Dar când te uiți la ei ca la un întreg, comportamentul lor este eficient și eficace. Nu concurează între ei, nu îi interesează care este mai sus în cadrul grupului. Stau cot la cot și muncesc cu spor împreună. Se mișcă repede, depistând imediat problemele și oferindu‑și unul altuia ajutorul. Experimentează, riscă și observă rezultatul, care îi ghidează către soluțiile eficace.
Copiii de grădiniță au succes nu pentru că ar fi mai inteligenți, ci pentru că se ajută într‑un mod mai inteligent.
Ei valorifică o metodă simplă și eficientă, prin care un grup de oameni obișnuiți poate obține o performanță mult mai mare decât suma părților.
Codul culturii. Secretele grupurilor de mare succes povestește cum anume funcționează această metodă.

Fun fact: pe site-ul autorului poți să completezi chestionarul Culture Code quiz.