Adam Kay: O să vă cam usture

Publicat la 2018-03-29


Decizia de a face medicină e, în esență, o versiune a mesajului de e-mail pe care-l primești la începutul lunii octombrie, în care ți se cere să alegi ce meniu vrei pentru petrecerea de Crăciun de la firmă. Fără îndoială, o să alegi pui, ca să mergi la sigur, și, mai mult ca sigur, totul o să fie bine. Dar dacă, în preziua petrecerii, îți apare pe Facebook o filmare îngrozitoare de la un combinat avicol și asiști fără să vrei la o operațiune masivă de tăiere a ciocurilor? Dacă moare Morrissey în noiembrie și, în semn de respect, întorci spatele stilului de viață de până atunci, devotat aproape exclusiv consumului de carne? Dacă te pricopsești între timp cu o alergie periculoasă la escalopuri? Nu în ultimul rând, niciun om nu știe ce-ar prefera la cină, cu șaizeci de cine mai devreme.
Orice doctor își alege cariera la șaisprezece ani, cu doi ani înainte de vârsta legală la care poți să trimiți prin telefon o poză cu propriile organe genitale. Când te așezi și optezi pentru materiile principale de studiu, în ultimii ani de liceu, ești lansat pe-o traiectorie care continuă până când ori te pensionezi, ori mori și, spre deosebire de petrecerea de Crăciun de la firmă, Janet de la achiziții n-o să-ți înlocuiască puiul cu frigăruile ei de brânză halloumi. Cu el rămâi.
La șaișpe ani, motivele pentru care-ți dorești să urmezi o carieră în medicină sunt, în general, din filmul: „Mama/tata e  doctoriță/doctor”, „Îmi place maxim serialul Holby City” sau „Vreau să pun umărul la tratarea cancerului”. Motivele unu și doi sunt comice și-atât, iar al treilea ar fi complet rezonabil – deși un pic prea ambițios – dacă n-ar fi faptul că de asta se ocupă cercetătorii, nu doctorii. În plus, pare cam nedrept să-i ceri cuiva de vârsta asta să-și țină cuvântul dat. E ca și cum ai declara desenul cu „Vreau să mă fac astronaut” pe care l-ai făcut la cinci ani drept act cu efecte juridice.
Personal, nu țin minte ca medicina să fi fost vreodată o alegere făcută în cunoștință de cauză, ci mai degrabă setarea implicită a vieții mele – cam ca tonul de apel de la telefon sau poza cu munți pe care o găsești instalată pe ecranul computerului. Am crescut într-o familie evreiască (deși ai mei erau evrei mai mult de dragul mâncării), m-am dus la genul de școală care e, în esență, o fabrică de cârnați calibrată să scoată doctori, avocați și miniștri și tata era doctor. Era, practic, scris pe pereți.
Dat fiind că la facultățile de medicină sunt câte zece candidați pe loc, doritorii trebuie să treacă printr-un interviu și numai cei care fac față cu brio la interogatoriu primesc drept trofeu un bilet de intrare. E de la sine înțeles că nici nu te înscrii dacă n-ai de la 10 la 10 plus pe linie, așa că universitățile iau decizii bazându-se pe alte criterii decât performanța școlară. Desigur, demersul are logică: un medic trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru job – capabil să ia decizii sub o presiune înfricoșătoare, capabil să le dea vești proaste rudelor îndurerate, capabil să aibă de-a face cu moartea în fiecare zi. Trebuie să aibă ceva care nu poate fi nici memorat, nici notat: un doctor mare trebuie să aibă o inimă uriașă și o aortă dilatată, care să pompeze un lac nețărmurit de compasiune și bunătate omenească.
Cel puțin, așa ați crede voi. În realitate, facultățile de medicină nu dau nici doi bănuți găuriți pe nimic din toate astea. Nici măcar nu te întreabă dacă te ia cu leșin când vezi sânge. În schimb, au o fixație cu activitățile extracurriculare. Studentul lor ideal e căpitan la două echipe sportive, campion la natație pe comitat, șeful orchestrei de tineret și redactor la ziarul școlii. Practic, e un concurs de Miss Popularitate, dar fără panglici de mătase pe umăr. Uitați-vă la articolele despre orice doctor celebru de pe Wikipedia și o să găsiți: „S-a dovedit a fi un jucător de rugby desăvârșit în liga de tineret. A excelat ca fondist și, în ultimul an de școală, a fost căpitan secund al echipei de atletism”. Această descriere specifică e a unui anumit dr. H. Shipman, deci poate că sistemul de selecție nu-i fără cusur.
Cei de la Imperial College din Londra au fost satisfăcuți că premiile pe care le-am luat la pian și saxofon, nivelul avansați, precum și niște cronici de teatru scrise în dorul lelii pentru revista școlii mă calificau la marele fix pentru viața prin saloane de spital, așa că, în 1998, mi-am făcut bagajul și m-am îmbarcat în drumul plin de pericole și lung de zece kilometri de la Dulwich până în South Kensington.
După cum vă puteți imagina, învățarea fiecărui detaliu în parte al anatomiei și fiziologiei corpului uman, plus a oricărui mod în care se poate defecta, e un efort gargantuesc. Dar frisonul dat de faptul că urma să devin cândva doctor – ceva atât de măreț încât ajungi să-ți schimbi, literalmente, numele, ca un supererou sau un criminal internațional – m-a propulsat să-mi ating țelul de-a lungul a șase ani interminabili.
Și apoi iată-mă ajuns medic junior*. Aș fi putut să mă duc la orice concurs gen „Știi și câștigi” pe subiectul „corpul uman”.  Oamenii de-acasă ar fi țipat în fața televizoarelor că subiectul ales e prea vast și cuprinzător, că ar fi trebuit să merg pe ceva gen „ateroscleroză” sau „monturi”, dar s-ar fi înșelat. Aș fi rupt gura târgului.
În sfârșit, a venit timpul să fac pasul spre spital, înarmat cu toate aceste cunoștințe enciclopedice și gata să transform teoria în practică. Arcul nici că putea fi mai încordat. Așa c-am încasat lovitura în plin când am descoperit că-mi petrecusem un sfert din viață la facultatea de medicină și asta nu mă pregătise nici pe departe pentru existența demnă de Jekyll și Hyde a unui stagiar**.
Ziua, jobul era digerabil, chiar dacă plicticos până la sânge și cronofag până la nebunie. În fiecare dimineață te prezinți la „vizita în saloane”, unde întreaga echipă de doctori se perindă agale pe la căpătâiul fiecărui pacient. Tu mergi în urma lor ca o rățușcă hipnotizată, cu capul aplecat într-o parte într-o manieră grijulie, notând fiecare silabă care iese din gura seniorilor – programează un RMN, fă o trimitere la reumatologie, aranjează un EKG. După aia îți petreci restul orelor de muncă (plus, în general, încă vreo patru neplătite) îndeplinind zecile, uneori sutele de sarcini primite, completând formulare, dând telefoane. Pe scurt, ești un asistent personal mai poleit. Parcă nu pentru asta învățasem pe brânci, dar în fine.
Turele de noapte, pe de altă parte, îl făceau pe Dante să pară Disney. Erau un coșmar fără sfârșit care mă făcea să regret că-mi dăduse vreodată prin cap că pregătirea mea e insuficient utilizată. Noaptea, medicul stagiar primește un pager mititel, alintat drăgăstos „bipăitoarea”, la pachet cu responsabilitatea pentru absolut toți pacienții din spital. Și, futu-i, nu erau puțini deloc! Rezidentul și rezidentul-șef din schimbul de noapte erau jos, la camera de gardă, unde triau și internau pacienții, în timp ce tu te ocupai de saloanele de pe secție, singur la cârma corabiei. Care corabie era și uriașă, și în flăcări, plus că nimeni nu prea te-a învățat să navighezi. Ai studiat la școală despre examinarea sistemului cardiovascular al pacientului, cunoști fiziologia vascularizației coronariene, dar, chiar dacă știi să recunoști fiecare indiciu și simptom de infarct, este extrem de dificil să gestionezi unul în realitate pentru prima oară.
Vin bipuri după bipuri – salon după salon, asistentă după asistentă, urgență după urgență – și nu contenesc nicio clipă, cât e noaptea de lungă. La camera de gardă, colegii tăi seniori se ocupă de pacienți care au o problemă specifică, să zicem, pneumonie sau un picior rupt. Pacienții tăi au urgențe asemănătoare, dar ei sunt deja internați, ceea ce implică din capul locului existența unor probleme majore. E ca un fel de „fă-ți burgerul singur”, cu simptome peste care pui afecțiuni peste care pui boli: consulți un pacient cu pneumonie care a fost internat cu insuficiență hepatică sau un pacient care și-a rupt piciorul căzând din pat după o criză de epilepsie. Tu, un om, devii un departament mobil de primiri urgențe, deși ești, în principiu, nepregătit, timp în care te uzi fleașcă de secreții corporale (și nici măcar din cele plăcute) și evaluezi un șir nesfârșit de pacienți care se simt îngrijorător de rău și care, cu 12 ore mai devreme, fuseseră îngrijiți de o întreagă echipă de doctori. Deodată, ți se face dor de sesiunile de 16 ore de treburi administrative. (Sau, la modul ideal, de un fel de job de compromis, care să nu fie nici foarte foarte jos, nici foarte sus față de capacitățile tale.)
E pe modelul „te duci la fund sau înoți” și trebuie să înveți să înoți, altfel se scufundă o tonă de pacienți odată cu tine. De fapt, totul mi se părea antrenant într-un mod pervers. Sigur că era muncă grea, sigur că programul ajungea la limitele inumanului și sigur că am văzut lucruri care mi-au lăsat cicatrice pe retină până azi, dar eram, de-acum, doctor.
Marți, 3 august 2004
Ziua unu. H*** mi-a făcut pachețel pentru prânz. Am un stetoscop**** nou, o cămașă nouă și o adresă de e-mail nouă: atom.kay@nhs.net. Îmi face bine să știu că, indiferent ce se întâmplă azi, nimeni nu mă poate acuza că sunt cea mai incompetentă persoană din spital. Și, chiar dacă sunt, pot să dau vina pe Atom.
Deja mă amuz gândindu-mă cum o să destind eu conversația cu povestea asta, dar, mai târziu, la bar, prietena mea Amanda mă taie ca la cărți cu anecdota ei. Numele de familie al Amandei e Saunders-Vest. I-au transcris cratima din nume, așa că adresa ei e amanda.saunderscratimavest@nhs.net.

* „Medic junior” se referă la oricine care nu e medic primar. Denumirea creează confuzie, dat fiind că mulți dintre acești „medici juniori” sunt, în fapt, destul de seniori – unii au o vechime de 15 ani, și-au luat doctoratul și diverse alte calificări postuniversitare. E, întrucâtva, ca și cum le-ai spune tuturor de la Westminster, în afară de prim-ministru, „politicieni juniori”.
** Ierarhia vine așa: stagiar, rezident, rezident-șef, medic specialist, medic primar. De curând au redenumit gradele și acum pornesc de la F1, F2 și merg până la ST1-7. Toată lumea folosește în continuare vechea terminologie, cam ca atunci când Coco Pops au fost botezate, pentru scurt timp, Choco Krispies.
*** H e jumătatea mea părtașă la suferință de șase luni. Nu vă îngrijorați, n-o să fiți nevoiți să țineți minte un număr uriaș de personaje. Nu suntem în Urzeala tronurilor.
**** Sunt perfect de acord să explic diverși termeni pe măsură ce apar, dar dacă nu știți ce e un stetoscop, poate că ar fi nimerit să dați cartea cadou mai departe.
Fragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții O să vă cam usture. Jurnalele secrete ale unui medic junior de Adam Kay.