Adam Kay: O să vă cam usture


Decizia de a face medicină e, în esență, o versiune a mesajului de e-mail pe care-l primești la începutul lunii octombrie, în care ți se cere să alegi ce meniu vrei pentru petrecerea de Crăciun de la firmă. Fără îndoială, o să alegi pui, ca să mergi la sigur, și, mai mult ca sigur, totul o să fie bine. Dar dacă, în preziua petrecerii, îți apare pe Facebook o filmare îngrozitoare de la un combinat avicol și asiști fără să vrei la o operațiune masivă de tăiere a ciocurilor? Dacă moare Morrissey în noiembrie și, în semn de respect, întorci spatele stilului de viață de până atunci, devotat aproape exclusiv consumului de carne? Dacă te pricopsești între timp cu o alergie periculoasă la escalopuri? Nu în ultimul rând, niciun om nu știe ce-ar prefera la cină, cu șaizeci de cine mai devreme.
Orice doctor își alege cariera la șaisprezece ani, cu doi ani înainte de vârsta legală la care poți să trimiți prin telefon o poză cu propriile organe genitale. Când te așezi și optezi pentru materiile principale de studiu, în ultimii ani de liceu, ești lansat pe-o traiectorie care continuă până când ori te pensionezi, ori mori și, spre deosebire de petrecerea de Crăciun de la firmă, Janet de la achiziții n-o să-ți înlocuiască puiul cu frigăruile ei de brânză halloumi. Cu el rămâi.
La șaișpe ani, motivele pentru care-ți dorești să urmezi o carieră în medicină sunt, în general, din filmul: „Mama/tata e  doctoriță/doctor”, „Îmi place maxim serialul Holby City” sau „Vreau să pun umărul la tratarea cancerului”. Motivele unu și doi sunt comice și-atât, iar al treilea ar fi complet rezonabil – deși un pic prea ambițios – dacă n-ar fi faptul că de asta se ocupă cercetătorii, nu doctorii. În plus, pare cam nedrept să-i ceri cuiva de vârsta asta să-și țină cuvântul dat. E ca și cum ai declara desenul cu „Vreau să mă fac astronaut” pe care l-ai făcut la cinci ani drept act cu efecte juridice.
Personal, nu țin minte ca medicina să fi fost vreodată o alegere făcută în cunoștință de cauză, ci mai degrabă setarea implicită a vieții mele – cam ca tonul de apel de la telefon sau poza cu munți pe care o găsești instalată pe ecranul computerului. Am crescut într-o familie evreiască (deși ai mei erau evrei mai mult de dragul mâncării), m-am dus la genul de școală care e, în esență, o fabrică de cârnați calibrată să scoată doctori, avocați și miniștri și tata era doctor. Era, practic, scris pe pereți.
Dat fiind că la facultățile de medicină sunt câte zece candidați pe loc, doritorii trebuie să treacă printr-un interviu și numai cei care fac față cu brio la interogatoriu primesc drept trofeu un bilet de intrare. E de la sine înțeles că nici nu te înscrii dacă n-ai de la 10 la 10 plus pe linie, așa că universitățile iau decizii bazându-se pe alte criterii decât performanța școlară. Desigur, demersul are logică: un medic trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru job – capabil să ia decizii sub o presiune înfricoșătoare, capabil să le dea vești proaste rudelor îndurerate, capabil să aibă de-a face cu moartea în fiecare zi. Trebuie să aibă ceva care nu poate fi nici memorat, nici notat: un doctor mare trebuie să aibă o inimă uriașă și o aortă dilatată, care să pompeze un lac nețărmurit de compasiune și bunătate omenească.
Cel puțin, așa ați crede voi. În realitate, facultățile de medicină nu dau nici doi bănuți găuriți pe nimic din toate astea. Nici măcar nu te întreabă dacă te ia cu leșin când vezi sânge. În schimb, au o fixație cu activitățile extracurriculare. Studentul lor ideal e căpitan la două echipe sportive, campion la natație pe comitat, șeful orchestrei de tineret și redactor la ziarul școlii. Practic, e un concurs de Miss Popularitate, dar fără panglici de mătase pe umăr. Uitați-vă la articolele despre orice doctor celebru de pe Wikipedia și o să găsiți: „S-a dovedit a fi un jucător de rugby desăvârșit în liga de tineret. A excelat ca fondist și, în ultimul an de școală, a fost căpitan secund al echipei de atletism”. Această descriere specifică e a unui anumit dr. H. Shipman, deci poate că sistemul de selecție nu-i fără cusur.
Cei de la Imperial College din Londra au fost satisfăcuți că premiile pe care le-am luat la pian și saxofon, nivelul avansați, precum și niște cronici de teatru scrise în dorul lelii pentru revista școlii mă calificau la marele fix pentru viața prin saloane de spital, așa că, în 1998, mi-am făcut bagajul și m-am îmbarcat în drumul plin de pericole și lung de zece kilometri de la Dulwich până în South Kensington.
După cum vă puteți imagina, învățarea fiecărui detaliu în parte al anatomiei și fiziologiei corpului uman, plus a oricărui mod în care se poate defecta, e un efort gargantuesc. Dar frisonul dat de faptul că urma să devin cândva doctor – ceva atât de măreț încât ajungi să-ți schimbi, literalmente, numele, ca un supererou sau un criminal internațional – m-a propulsat să-mi ating țelul de-a lungul a șase ani interminabili.
Și apoi iată-mă ajuns medic junior*. Aș fi putut să mă duc la orice concurs gen „Știi și câștigi” pe subiectul „corpul uman”.  Oamenii de-acasă ar fi țipat în fața televizoarelor că subiectul ales e prea vast și cuprinzător, că ar fi trebuit să merg pe ceva gen „ateroscleroză” sau „monturi”, dar s-ar fi înșelat. Aș fi rupt gura târgului.
În sfârșit, a venit timpul să fac pasul spre spital, înarmat cu toate aceste cunoștințe enciclopedice și gata să transform teoria în practică. Arcul nici că putea fi mai încordat. Așa c-am încasat lovitura în plin când am descoperit că-mi petrecusem un sfert din viață la facultatea de medicină și asta nu mă pregătise nici pe departe pentru existența demnă de Jekyll și Hyde a unui stagiar**.
Ziua, jobul era digerabil, chiar dacă plicticos până la sânge și cronofag până la nebunie. În fiecare dimineață te prezinți la „vizita în saloane”, unde întreaga echipă de doctori se perindă agale pe la căpătâiul fiecărui pacient. Tu mergi în urma lor ca o rățușcă hipnotizată, cu capul aplecat într-o parte într-o manieră grijulie, notând fiecare silabă care iese din gura seniorilor – programează un RMN, fă o trimitere la reumatologie, aranjează un EKG. După aia îți petreci restul orelor de muncă (plus, în general, încă vreo patru neplătite) îndeplinind zecile, uneori sutele de sarcini primite, completând formulare, dând telefoane. Pe scurt, ești un asistent personal mai poleit. Parcă nu pentru asta învățasem pe brânci, dar în fine.
Turele de noapte, pe de altă parte, îl făceau pe Dante să pară Disney. Erau un coșmar fără sfârșit care mă făcea să regret că-mi dăduse vreodată prin cap că pregătirea mea e insuficient utilizată. Noaptea, medicul stagiar primește un pager mititel, alintat drăgăstos „bipăitoarea”, la pachet cu responsabilitatea pentru absolut toți pacienții din spital. Și, futu-i, nu erau puțini deloc! Rezidentul și rezidentul-șef din schimbul de noapte erau jos, la camera de gardă, unde triau și internau pacienții, în timp ce tu te ocupai de saloanele de pe secție, singur la cârma corabiei. Care corabie era și uriașă, și în flăcări, plus că nimeni nu prea te-a învățat să navighezi. Ai studiat la școală despre examinarea sistemului cardiovascular al pacientului, cunoști fiziologia vascularizației coronariene, dar, chiar dacă știi să recunoști fiecare indiciu și simptom de infarct, este extrem de dificil să gestionezi unul în realitate pentru prima oară.
Vin bipuri după bipuri – salon după salon, asistentă după asistentă, urgență după urgență – și nu contenesc nicio clipă, cât e noaptea de lungă. La camera de gardă, colegii tăi seniori se ocupă de pacienți care au o problemă specifică, să zicem, pneumonie sau un picior rupt. Pacienții tăi au urgențe asemănătoare, dar ei sunt deja internați, ceea ce implică din capul locului existența unor probleme majore. E ca un fel de „fă-ți burgerul singur”, cu simptome peste care pui afecțiuni peste care pui boli: consulți un pacient cu pneumonie care a fost internat cu insuficiență hepatică sau un pacient care și-a rupt piciorul căzând din pat după o criză de epilepsie. Tu, un om, devii un departament mobil de primiri urgențe, deși ești, în principiu, nepregătit, timp în care te uzi fleașcă de secreții corporale (și nici măcar din cele plăcute) și evaluezi un șir nesfârșit de pacienți care se simt îngrijorător de rău și care, cu 12 ore mai devreme, fuseseră îngrijiți de o întreagă echipă de doctori. Deodată, ți se face dor de sesiunile de 16 ore de treburi administrative. (Sau, la modul ideal, de un fel de job de compromis, care să nu fie nici foarte foarte jos, nici foarte sus față de capacitățile tale.)
E pe modelul „te duci la fund sau înoți” și trebuie să înveți să înoți, altfel se scufundă o tonă de pacienți odată cu tine. De fapt, totul mi se părea antrenant într-un mod pervers. Sigur că era muncă grea, sigur că programul ajungea la limitele inumanului și sigur că am văzut lucruri care mi-au lăsat cicatrice pe retină până azi, dar eram, de-acum, doctor.
Marți, 3 august 2004
Ziua unu. H*** mi-a făcut pachețel pentru prânz. Am un stetoscop**** nou, o cămașă nouă și o adresă de e-mail nouă: atom.kay@nhs.net. Îmi face bine să știu că, indiferent ce se întâmplă azi, nimeni nu mă poate acuza că sunt cea mai incompetentă persoană din spital. Și, chiar dacă sunt, pot să dau vina pe Atom.
Deja mă amuz gândindu-mă cum o să destind eu conversația cu povestea asta, dar, mai târziu, la bar, prietena mea Amanda mă taie ca la cărți cu anecdota ei. Numele de familie al Amandei e Saunders-Vest. I-au transcris cratima din nume, așa că adresa ei e amanda.saunderscratimavest@nhs.net.

* „Medic junior” se referă la oricine care nu e medic primar. Denumirea creează confuzie, dat fiind că mulți dintre acești „medici juniori” sunt, în fapt, destul de seniori – unii au o vechime de 15 ani, și-au luat doctoratul și diverse alte calificări postuniversitare. E, întrucâtva, ca și cum le-ai spune tuturor de la Westminster, în afară de prim-ministru, „politicieni juniori”.
** Ierarhia vine așa: stagiar, rezident, rezident-șef, medic specialist, medic primar. De curând au redenumit gradele și acum pornesc de la F1, F2 și merg până la ST1-7. Toată lumea folosește în continuare vechea terminologie, cam ca atunci când Coco Pops au fost botezate, pentru scurt timp, Choco Krispies.
*** H e jumătatea mea părtașă la suferință de șase luni. Nu vă îngrijorați, n-o să fiți nevoiți să țineți minte un număr uriaș de personaje. Nu suntem în Urzeala tronurilor.
**** Sunt perfect de acord să explic diverși termeni pe măsură ce apar, dar dacă nu știți ce e un stetoscop, poate că ar fi nimerit să dați cartea cadou mai departe.
Fragmentul de mai sus face parte din primul capitol al cărții O să vă cam usture. Jurnalele secrete ale unui medic junior de Adam Kay.

Recomandare evenimente

Fiindcă săptămâna aceasta am avut lansarea De ce eșuează companiile? – o carte semnată de un autor român – ne gândeam să recomandăm un eveniment și două ateliere care le au în spate pe Andreea Roșca și Mona Dîrțu, autoarele cărții Cei care schimbă jocul despre cum gândesc, decid și acționează antreprenorii români care se bat cu multinaționale: The Vast&The Curious și Atelierele FFFF + Mona Dîrțu.

The Vast&The Curious este o serie de conversații între Andreea Roșca și antreprenori, inovatori și pionieri cu povești remarcabile. Live în fața audienței, interviurile merg dincolo de tot ceea știm sau credem că știm despre succes. Dacă te întrebi „Cum au reușit, de fapt, acești oameni?”, aceasta este ocazia de a te conecta direct cu victoriile, căderile, strategiile, practicile, fricile și emoția din aventura de a construi ceva care contează. Și, de a te regăsi cu cei asemenea ție, tribul curioșilor care explorează lumea pentru a găsi ceea ce contează pentru ei. Invitații de până acum ai The Vast&The Curious au fost: Dragoș Petrescu, Florin Talpeș, Felix Pătrășcanu.
Marți, 27 martie, la ora 7pm, invitata Andreei este Simona Baciu, fondatoarea Transylvania College, cea mai bună școală privată din România și una dintre cele mai bune din lume. Te invităm la o conversație despre ce înseamnă să ai curaj, cum să îți stăvilești frica, ce au copiii nevoie pentru a reuși în viață, ziua în care aproape a închis școala și cum să-ți iei parteneri oameni mult mai buni decât tine. Rezervă un loc la evenimentul The Vast&The Curious cu Simona Baciu: Cum visezi imposibilul.

Scrisul și storytelling-ul se pot învăța. Ne asigură Mona Dîrțu, jurnalist & trainer cu experiență de peste 20 de ani în presa generalistă și în cea de business, co-autoarea cărții Cei care schimbă jocul și semnatara Monday Memo, un newsletter pe care ar trebui să-l citească toate persoanele active în societate. Prietenii de la Fundaţia Friends For Friends (FFFF) găzduiesc mai multe ateliere create de Mona. Vă recomandăm următoarele ateliere care mai au locuri libere:
Atelierul de Creative Writing in 17–18 mai—un program de folos deopotrivă companiilor, ONG-urilor și freelancerilor. Bună parte din munca noastră înseamnă scris. Scriem zilnic enorm—mail-uri, rapoarte, prezentări, proiecte, memo-uri de ședință, invitații, newslettere. „Scrisul prost vă distruge productivitatea companiei”, scria în septembrie 2016 Harvard Business Review. „Costă miliarde” în fiecare an, nota o lună mai târziu Daily Beast. Iar în februarie 2017 un site de marketing lista cinci feluri în care scrisul bun, convingător, poate fi „un game changer în business“.
Atelierul de Corporate Storytelling în 14–15 iunie—adresat deopotrivă companiilor, dar și ONG-urilor si asociațiilor. Participanții vor învăța că nu doar cei care-au fost „buni la compunere” pot scrie o poveste bună și, în plus, învață să detecteze povestea relevantă, să-i extragă miezul și apoi să o structureze.
Detalii despre ateliere, costuri și înscrieri: la Ingrid Weber.

De ce eșuează companiile: lansarea cărții

Vă invităm la un eveniment organizat cu drag: lansarea cărții De ce eșuează companiile: 10 greșeli și 100 de soluții, de Iancu Guda!
Coordonate: Joi, 22 martie, 18:30, Seneca Anticafe (str. Arhitect Ion Mincu, nr.1)

De ce eșuează companiile documentează, într-un limbaj simplu și pe înțelesul tuturor, cele mai comune 10 greșeli ale companiilor active din România. În plus, autorul oferă 100 de soluții pragmatice pentru rezolvarea acestora. Recomandările de la finalul fiecărui capitol devin un ghid de bune practici pentru dezvoltarea sănătoasă a propriei companii sau pentru monitorizarea consultativă a partenerilor de afaceri.
Iancu este Director General al Coface Credit Management Services, este lector asociat la Institutul Bancar Român, este Administrator Independent în Consiliul de Administrație al BRD Asset Management, și Președinte al Consiliului Director al Asociației Analiștilor Financiar-Bancari din România pentru perioada 2016-2018. După absolvirea Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul ASE, Iancu Guda a finalizat cu succes programul DOFIN – Centru de Excelenţă European şi, în 2016, toate cele trei nivele de certificare CFA. Deține licența de formator al Autorităţii Naționale pentru Calificări. În noiembrie 2014, a început cursurile EMBA Sheffield University, pe care le-a finalizat cu un calificativ cu distincție la finalul lui 2016, fiind singurul câștigător al bursei integrale la nivel național.
Alături de Iancu Guda, la eveniment vor lua cuvântul patru alți profesioniști din domeniul financiar:

  • Prof. Univ. Dr. Anghel Ion, fost Președinte ANEVAR & coordonator Catedra Analiză Financiară ASE
  • Adrian Codirlașu, Președinte CFA România & Director Risc Piață UniCredit Bank
  • Codruț Nicolau, Director Comercial Patria Bank
  • Mihai Purcărea, CEO BRD Asset Management.

Cartea va putea fi achiziționată la fața locului. Poți confirma prezența ta la eveniment prin acest Facebook event.
Vă așteptăm cu ceai cald și o soluție bună pentru orice afacere: cartea De ce eșuează companiile!

Primele 20 de ore ale lui Josh Kaufman

Cei care au citit Excepționalii (Outliers) de Malcolm Gladwell știu despre „regula celor 10.000 de ore”. Gladwell a popularizat cu această expresie cercetările realizate de Anders Ericsson (detaliate în cartea Peak): ca să atingi performanța într-un domeniu ai nevoie, în medie, de 10.000 de ore de practică deliberată.
Ca idee, 10.000 de ore înseamnă 260 de zile lucrătoare pe an de slujbă cu normă întreagă timp de aproape cinci ani, presupunând că petreci 100% din timpul respectiv concentrându‑ți efortul și eficiența 100%.
Dar oare de cât timp ai nevoie dacă vrei să înveți ceva nou, fără a avea pretenția să fii expertul experților? Mai știți scena din Matrix în care Keanu Reeves deschide ochii, clipește de câteva ori și șoptește „Știu kung fu”? Cu părere de rău, abilitățile nu se deprind chiar atât de repede. Dar în 20 de ore de practică delibrată, da!

Josh Kaufman, autorul The Personal MBA și, după cum se autodefinește, un learning junkie (dependent de învățare), ne propune o carte cu teorii testate și experimentate: Primele 20 de ore. Cum să înveți orice repede. E imposibil, după ce o citești, să nu îți propui să testezi și tu regulile lui Josh! E genul de carte care creează adevărate mișcări, cu adepți înfocați.
Iată mai jos discursul lui Josh de la TED despre primele 20 de ore. Fun and cute fact: de la minutul 12:34 poți vedea cum își încheie el cele 20 de ore în care a învățat ceva.

Peter Wohlleben: fulgere și tunete

Ce faci când te prinde furtuna în pădure? Bineînţeles că dacă prognoza arată astfel, este recomandabil să nu pleci deloc la drumeţie, dar dacă eşti prins de vreme rea, trebuie să acţionezi. Ce este cu vechiul proverb, „De stejar fereşte-te, fagul însă caută-l”? Se bazează pe observaţiile strămoşilor noştri, care au văzut stejari loviţi de fulger, niciodată însă fagi. Ce altceva să faci decât să cauţi adăpost sub aceştia din urmă?
Dar această presupusă protecţie este înşelătoare, pentru că fagii nu sunt nicidecum imuni la asemenea fenomene. Au o scoarţă netedă, pe care la precipitaţii puternice se formează un strat de apă care se revarsă ca un mic râu spre rădăcini. Uneori, în cazul unor ploi torenţiale, este atât de multă apă încât la baza trunchiului se formează o spumă albă. În schimb, stejarii au scoarţa aspră, crăpată. Apa care se scurge formează mii de mici cascade, „râul” este întrerupt mereu. Fulgerul caută mereu cea mai bună conductivitate, care în acest caz dispare. Sub scoarţă se află ţevile de apă ale arborelui, tuburi prin care, pe inelele exterioare, se asigură transportul dinspre rădăcini spre coroană. Aici loveşte fulgerul, dar conductele subţiri ca firul de păr nu sunt adecvate pentru încărcătura enormă şi crapă. În parte explozia fulgerului este atât de puternică, încât aşchii mari zboară prin aer ca nişte cuţite şi se înfig în arborii învecinaţi. La mulţi ani după aceea, pe stejarul lovit se mai vede un aşa-numit „jgheab al fulgerului”, iar pe vremuri acesta era socotit un semn că specia respectivă are efect de magnet. De fapt, posibilitatea de a fi lovit este egală la toţi arborii, decisivă este doar înălţimea. Evitaţi, aşadar, crestele munţilor şi nu vă adăpostiţi sub arbori foarte mari şi care se ridică peste acoperişul pădurii.
Mai des decât o furtună avem parte de o ploaie obişnuită. Ce să facem când începe să toarne şi nu avem nici haine de ploaie, nici umbrelă? Depinde de alegere, anume a arborelui sub care vreţi să vă puneţi. Pentru că, spre deosebire de credinţa populară în momentul când trăsneşte, în cazul de faţă există diferenţe importante între diferiţii arbori. Foioasele îşi întind ramurile drept în sus, ca apa să se scurgă şi să fie dusă de-a lungul trunchiului direct spre rădăcini. Deci stejarii şi fagii sunt adevăraţi colecţionari de apă şi de aceea sub ei este deosebit de neplăcut. În plus, la mult timp după reapariţia soarelui, din frunze cad picături, ceea ce a dat naştere vorbei „Sub foioase plouă mereu de două ori”.
Lucrurile stau altfel cu coniferele. Acestea îşi au originea în înălţimile nordului, deci în regiuni cu suficientă umiditate. Să strângi apă cu crengile nu este aici atât de important, mai complicat e cu căderile masive de zăpadă. Povara albă poate frânge coroane întregi. De aceea ramurile sunt orizontale şi îndoite în jos la capete. Dacă ninge mult, arborele poate pur şi simplu să-şi strângă „braţele” din cauza greutăţii crescânde şi astfel să aibă o siluetă mult mai suplă (văzută de sus). Şi când plouă? Multă apă se scurge de-a lungul ramurilor spre exterior, deci departe de trunchi. De aceea sub conifere este tot timpul foarte uscat, lucru de care vă puteţi folosi în cazul unei ploi intense. Cu cât sunteţi, de pildă, mai aproape de trunchiul unui molid, cu atât rămâneţi mai uscaţi. În regiunile noastre acest lucru este însă un dezavantaj pentru arbore, pentru că astfel iroseşte multă umezeală preţioasă. Dacă adăugăm la aceasta şi pământul comprimat cu utilaje, setea de vară vine chiar mai repede.
Dacă sunteţi într-o pădure de foioase, puteţi asculta prognoza meteorologică a păsărilor. Cintezoiul, de pildă, are mai multe strigăte în repertoriu. Pe cel obişnuit, de vreme frumoasă, îl puteţi reţine cu ajutorul unui stih, care redă silabele aproape corect şi pe care îl ştiu de la profesorul meu de biologie: „Bin bin bin ich nicht ein schöner Feldmarschall?” / „Nu sunt oare un feldmareşal frumos?”. Dacă se apropie ploaia, succesiunea frumoasă de sunete se transformă într-un „Treeeeci” meschin.
Vremea liniştită şi ceţoasă este înşelătoare. Hoinăreşti sub arbori mari şi falnici – ce se poate întâmpla? În schimb este foarte romantic şi misterios când, ca în poveşti, trunchiurile întunecate ba apar, ba dispar printre norii ceţoşi de aburi mişcători. În plus ceaţa atenuează toate zgomotele, aşa că îţi închipui că eşti singur cu natura. Dar când ceaţa este foarte deasă auzi din când în când un „bum” puternic. O bufnitură înfundată, ca şi cum ceva mare s-ar izbi de pământul din pădure. Şi asta se şi întâmplă. Sunt crengi groase cât braţul, care cad din coroanele arborilor falnici. Fără să bată vântul? Dacă s-ar fi dezlănţuit o furtună, nu ar fi fost de mirare, dar la o asemenea vreme liniştită nimeni nu se aşteaptă la pericol de moarte venit de sus. Cauza este marea umiditate a aerului. Crengile moarte, putrede, absorb picăturile de apă ca un burete. Stabilitatea lor este deja puternic afectată de ciuperci, bacterii şi larve de gândaci, pentru că micile organisme devorează neobosite lemnul şi lasă în urmă o rămăşiţă molatică. Umiditatea absorbită este picătura care umple paharul. Greutatea suplimentară suprasolicită resturile fragile de lemn – se rup şi creanga se prăbuşeşte.
Aşa-numitul „parfum rece” este un pericol mortal nu doar pentru voi, ci şi pentru arbori. Pentru că ce pare a fi un miros plăcut este de fapt brumă. Şi din nou îşi face apariţia ceaţa, însă de data aceasta la temperaturi sub punctul de îngheţ. Dacă o asemenea vreme durează mai multe zile, pe crengi se aşază tot mai multe cristale de gheaţă. Până când crengile groase se rup sau chiar arborele întreg crapă cu zgomot. E drept că un asemenea lucru se întâmplă aproximativ o dată la cinci până la zece ani. În schimb am văzut o singură dată în activitatea mea profesională de până acum pădurea îngheţată. O ploaie uşoară şi nevinovată s-a revărsat timp de trei zile la minus trei grade Celsius şi peste toată pădurea s-a aşternut o glazură de gheaţă de mai mulţi centimetri. Din cauza greutăţii, în special arborii tineri s-au îndoit, unii până la pământ, în timp ce coniferelor mai vechi li s-au rupt vârfurile şi s-au prăbuşit. Nu erau drumeţi, pentru că drumurile se transformaseră în gheţuşuri netede ca oglinda.
Cu toate acestea, pericolele sunt limitate pentru cei care fac drumeţii prin pădure şi nu ar trebui să fie mai mari decât cel de a fi lovit de fulger. Este deci ceaţa mai periculoasă decât furtuna? Nu, nici vorbă. Dacă nu mi-aş face nicio problemă să mă plimb pe ceaţă, pe furtună vă recomand categoric să rămâneţi acasă, pentru că arbori întregi se frâng şi cad.
Textul de mai sus este un fragment din cartea Pădurea: instrucțiuni de folosirede Peter Wohlleben.