La final de 2016,

Dorim să vă mulțumim pentru că sunteți alături de noi,
să vă dorim sărbători minunate
și lecturi interesante!
Este penultima noastră zi de lucru a acestui an, așa că e timpul să ne uităm în urmă și să ne amintim ce am citit, cu cine ne-am întâlnit și ce ne-a marcat.
Sperăm că selecția de titluri Publica a anului 2016 a inspirat cât mai mulți cititori și că lecturile alese au adus mai multă cunoaștere și decizii mai bune.
Iată ce am făcut, în linii mari, în 2016:
Fiindcă în ciuda evoluției tehnologice, domeniul educației pare a fi unul dintre domeniile în care încă mai avem mult de lucru, anul acesta s-au remarcat câteva tiluri despre, ei bine, grit, peak și educație eficientă:

  • Grit – cartea Angelei Duckworth despre puterea pasiunii și perseverenței se menține constant în topurile de nonficțiune, încă de la lansare;
  • Peak – despre performața de top și expertiză, de la Anders Ericsson, cel care a cercetat cel mai mult acest domeniu;
  • Cei mai deștepți copii din lume – Amanda Ripley a ales o abordare diferită: a urmărit copiii care au învățat în sisteme de învățământ din mai multe țări și a inclus și concluziile lor în studiile ei despre sistemele de educație care dau rezultate bune.

Cărți care te ajută să vezi altfel lucrurile:

  • Mai uman. Ce s-ar întâmpla dacă toate sistemele ar pune omul pe primul loc? Dar când oamenii își schimbă modul de viață într-unul mai responsabil? Un manifest pentru sustenabilitate.
  • Gândirea de tip cutie neagră – despre inovația din eșecuri și pericolele care ne pasc dacă nu învățăm din eșecuri. Autorul compară industria aviatică și sistemul medical – de ce unii învață din greșeli și salvează vieți, iar altul parcă face greșeli din ce în ce mai colosale.
  • Originalii este o carte despre nonconformiști. Adam Grant face un tur de forță prin diverse domenii unde câțiva oameni au reușit să schimbe direcția unor industrii. Cum, care e motivația și dacă se poate învăța originalitatea – în carte.
  • Cum să ai o zi bună este o carte care trebuie citită de toți cei care au citit cărți de economie comportamentală, neuroștiințe și psihologie și au fost șocați de descoperirile recente din domeniu, dar nu au știut cum să le aplice în viața de zi cu zi.
  • Concentrat. Sau despre cum să prosperi prin deep work în medii perturbatoare.
  • Făcut pentru creație este cartea despre mecanisme psihologice, practici și tehnici care scot la iveală creativitatea.

Din biblioteca oricărui antreprenor/ manager câteva cărți sunt #mustread:

  • Cele trei reguli ale companiilor excepționale și cum fiecare companie poate să le aplice.
  • O carte care nu trebuie să lipsească de pe birourile celor care își prezintă serviciile și produsele online: Interfețe mai inteligente.
  • Arată și spune o poveste, TED Talks, Prezență și Arta interviului sunt cărți care ajută pe oricine are o prezentare de făcut, pentru oricine vrea să lanseze și să răspândească o idee în lume. Sunt cărți pentru cei care comunică.
  • Puterea obișnuinței și Mai inteligent, mai repede, mai bine – Charles Duhigg a reușit să lanseze un al doilea bestseller despre eficiență și productivitate care să provoace schimbări nu doar la nivel personal, ci și instituțional.
  • Nudge – longsellerul lui Thaler este o carte de căpătâi a zilelor noastre. Despre alegerile pe care le facem și despre ghionturile pe care le primim ca să credem că am ales bine.
  • Despre inegalitate pe înțelesul tuturor – pentru că trebuie să înțelegem niște concepte pentru a funcționa bine în societatea de azi.
  • Shoe Dog – memoriile creatorului Nike includ elemente despre branding, antreprenoriat, management, excelență, eșec, dezvoltare personală, cultură organizațională. Chestii de care ai nevoie dacă vrei să schimbi lumea.

Din categoria cărților care nu fac parte neaparat dintr-o categorie, dar care nu trebuie ratate, menționăm cărțile fizicianului Alan Lightman, Universul accidental, a comediantului pasionat de sociologie, Aziz Ansari – Dragostea modernă, și a celor doi freakonomics, Stephen Dubner și Steven Levitt, Când să jefuiești o bancă.
Victoria Booksseria memoriilor și biografiilor de succes – a adunat anul acesta nume consacrate în diverse domenii: Hendrix, Meryl Streep, Michael Jordan, Anderson Cooper și mama lui, Gloria Vanderbilt, dar și povestea evoluției gimnasticii sau povestea unui mare meci din istoria tenisului.
Naratorseria de povești reale, bine scrise – s-a îmbogățit anul acesta cu două cărți-gigant: Dincolo de frumusețea perenă de Katherine Boo și Diavolul din orașul alb de Erik Larson, iar fiindcă David Sedaris ne înseninează zilele, am continuat ”terapia anuală” cu el. Finalul de an l-am rezervat unor autori mai tineri, dar cu povești care ne schimbă puțin percepțiile și perspectivele: Sacha Batthyany și James Rebanks.
Cărțile din seria Publica Extra sunt o bucurie pentru oricine le primește cadou. După succesul jurnalului de mindfulness, anul acesta am publicat colecția de citate curajoase semnată de Cheryl Strayed, cartea despre hygge – termenul care a luat cu asalt lumea în ultimele luni, și în curând va fi disponibilă în această colecție și amuzanta carte semnată de Allie Brosh, O hiperbolă și jumătate:

Deși activitatea noastră se focusează în primul rând pe editarea și publicarea în limba română a titlurilor relevante de business, științe sociale, memorii și nonficțiune creativă, anul acesta am avut ocazia să co-organizăm diverse evenimente care i-au avut invitați pe autorii noștri.
Menționăm un eveniment editorial important pentru noi: am lansat ediția în limba română concomitent cu ediția originală a cărții Small Data. Martin Lindstrom, branding expert și autorul a 4 bestselleruri, a venit în martie la București la invitația Brand Minds.
Alți autori prezenți în diverse evenimente la București:


După cum spuneam la început, în perioada 23 decembrie 2016 – 3 ianuarie 2017 vom fi în vacanță, astfel că vom livra comenzile din acest interval începând cu data de 4 ianuarie; fiindcă vrem să îți mulțumim pentru răbdare, îți oferim un discount de 20% pentru orice comandă plasată în această perioadă.
Cam atât anul acesta! Rămâne să ne auzim cu bine la anul :)!
 
 
 

Cum să ai un Crăciun hygge

Crăciunul în Danemarca este perioada cea mai hyggelig din an.
Decembrie este o lună care străluceşte datorită luminii lumânărilor şi a căldurii inimilor roşii care decorează casele din întreaga ţară. Mulţi danezi îşi decorează căminul cu crengi de brad, pentru a aduce viaţă în interior în timpul uneia dintre cele mai întunecate luni ale anului şi pentru a simboliza speranţa reînnoirii. În Ajunul Crăciunului, un brad este aşezat la loc de cinste şi împodobit cu lumânări adevărate. După festin şi băutură, instalaţia electrică se stinge şi se aprind lumânările din pom. […]

Hygge este firul roşu care uneşte viaţa în Danemarca. Pe el sunt împletite momente de sărbătoare, ritualuri şi epifanii tăcute.
Spiritul festiv este asemenea unui mic câmp pe care fiecare dintre noi îl cultivă în interior, un spaţiu al libertăţii şi al spontaneităţii. Se manifestă de-a lungul anului, cu ocazia sărbătorilor pe care alegem să le ţinem. În Danemarca, spiritul festiv se numeşte festlighed. Toate petrecerile, nunţile, botezurile, serbările de absolvire şi zilele de naştere sunt atinse de acest spirit, care îşi face apariţia în viaţa cotidiană şi la reuniunile obişnuite sau de câte ori oamenii decid să învestească un moment cu atribute speciale. Hygge şi festlighed merg mână-n mână, dar cu cât este mai importantă ocazia, cu atât hygge devine mai difuz, deoarece se bazează pe intimitate şi pe un cadru restrâns.
Hygge se păstrează cu efort. Pentru a crea un spaţiu sau o ocazie de a practica hygge ai nevoie de timp şi de grijă. Dar pregătirile fac parte din întreg – să tai lemne pentru foc sau să montezi un cort, să duci afară rogojini pentru a sta sub un copac, să instalezi beculeţe electrice, să cumperi flori proaspete sau să creezi decoraţiuni, toate acestea fac parte din plăcerea unui eveniment hyggelig.
Pentru ca hygge să se reverse la o petrecere, trebuie să ne pregătim şi să ne întâlnim în spiritul generozităţii şi al dorinţei de a participa şi a aprecia momentul şi pe cei din jurul nostru. Hygge invită pe toată lumea să vină cu inima deschisă şi să contribuie la atmosfera de căldură şi voioşie. Textura unei petreceri trebuie ţesută împreună de către toţi cei prezenţi, cu disponibilitatea sufletească de a ne abandona ritmului distracţiei fără rezerve, până când atmosfera ne învăluie pe toţi. Fiecare dintre noi face un efort să se asigure că reuniunea va rămâne de neuitat, să capteze momentele principale, să le împletească în istorie şi să le ridice la nivelul unei amintiri preţioase, la care ne putem întoarce pentru a o savura în anii ce vor urma.
În Danemarca, majoritatea ocaziilor festive urmează un tipar similar. Pregătirile se fac cu suficient timp înainte – mâncarea se găteşte acasă, se coc biscuiţi, pâine şi prăjituri, cadourile sunt ambalate cu grijă, se pun steaguri, iar masa este atent pusă şi decorată cu flori proaspete şi lumânări. În timpul mesei se cântă cântece din patrimoniul naţional şi se ţin multe discursuri – oricine poate ciocăni în pahar şi poate profita de ocazie pentru a spune lucruri pe care nu le-ar exprima în viaţa de zi cu zi.
Când ridică paharul, danezii se uită în ochii tuturor celor prezenţi în jurul mesei, spun skål la unison şi beau în cinstea celorlalţi, mărturisind plăcerea de a se afla acolo, iar atmosfera se topeşte într-un moment de pur hygge.
Ritualul scrie scenariul vieţilor noastre, creând poveşti care vor fi spuse în alte situaţii hyggelig, când ne vom aminti de un anumit moment. Tradiţiile şi obiceiurile variază de la o gospodărie şi de la o cultură la alta, dar dorinţa de a sărbători viaţa ne uneşte pe toţi.
Datorită setei noastre de conectare sufletească, ne creăm viitorul prin fiecare adunare, fiecare întâlnire, fiecare moment. Hygge ne ajută să conştientizăm de fiecare dată importanţa şi plăcerea reciprocităţii şi sărbătoreşte legăturile strânse dintre noi. Ne menţine
implicaţi în sarcina de o viaţă de a trăi într-o relaţie intimă şi iubitoare cu lumea din jurul nostru.
Transmitem mai departe spiritul hygge prin calitatea prezenţei noastre. Ideile şi valorile călătoresc. Prin intermediul hygge, fiecare dintre noi poate cunoaşte sentimentul unei satisfacţii mai profunde, care va radia dinspre noi către comunitatea globală căreia simţim că-i aparţinem.
Credit foto: Susan Bell; fragmente și poză extrase din Cartea despre Hygge. Arta daneză de a trăi bine.

Povestea unei familii. O crimă din 1945

Un Sacha Batthyany ajuns la maturitate descoperă că o mătușă ar fi avut ceva de-a face cu un masacru întâmplat la finalul lui martie 1945. Povestea lui este de fapt căutarea adevărului despre ruda lui, precum și conturarea unui răspuns la întrebarea Ce are asta de-a face cu mine?
Sacha:
Totul a început într‑o zi de joi din aprilie. Pe atunci lucram la ediția de duminică a Neue Zürcher Zeitung. Era dis‑de‑dimineață, în redacție nu apăruse mai nimeni, era linişte şi pace. Scriam un text despre un donator de spermă din Olanda, când o colegă mai în vârstă, care de obicei nu prea stătea de vorbă cu mine, mi‑a aruncat pe birou o pagină dintr‑un ziar şi mi‑a spus:
— Ce familie mai ai şi tu!
Mi‑am ridicat privirea către ea, i‑am zâmbit şi mai apoi am citit articolul pe care îl decupase special pentru mine. Mă aşteptasem la o istorie din secolul al XIX‑lea, cu rochii înfoiate sau poate cu nişte bidivii. Sau poate un pod care căpătase numele unuia dintre strămoşii mei, vreun Ádám, Zsigmond sau Ladislaus Batthyány, după cum era ortografiat numele meu de familie în Ungaria. Familia Batthyány dăduse de‑a lungul vremii conți, principi, ba chiar şi episcopi. Un membru al familiei fusese prim‑ministru în 1848, iar altul, Ladislaus Batthyány‑Strattmann, fusese sanctificat în 2003 de Papa Ioan Paul al II‑lea pentru meritele sale în calitate de medic la Roma. Istoria familiei putea fi urmărită până la Cruciadele împotriva turcilor din secolul al XIV‑lea, însă la noi, în Occident, numele este practic necunoscut şi, în fond, de ce ar fi altfel? Cei mai mulți cred că este un nume tamil, sumedenia de igrecuri amintindu‑le de Sri Lanka. Doar în zilele din preajma Crăciunului ce mai vorbeşte lumea despre mine, dat fiind că atunci se difuzează trilogia Sissi, la unsprezece dimineața, în care Împărăteasa, jucată de Romy Schneider, valsează cu un conte pe nume Batthyány, îmbrăcat într‑o uniformă bleu‑bébé şi cu părul strălucind de briantină.
Prin urmare, la aşa ceva mă aşteptam când mi‑am aruncat privirea peste articolul din ziar, la ceva total inofensiv. În schimb, am citit următorul titlu: „Gazda din iad”, pe care nu l‑am înțeles. Însă femeia din fotografie îmi era perfect cunoscută. Tante Margit. Scria că, în martie 1945, aceasta ar fi participat la masacrarea a 180 de evrei în oraşul austriac de frontieră Rechnitz. Ar fi dat o petrecere, ar fi dansat şi ar fi băut, apoi, la miezul nopții, de amuzament, şi‑ar fi ațintit pistolul asupra oamenilor dezbrăcați din fața ei şi ar fi apăsat pe trăgaci.
— Mulțumesc, am răspuns, am dat textul deoparte şi am revenit cu ochii în monitor. Nu mai aveam decât două ore ca să îmi termin de scris textul despre donatorul de spermă olandez.

La începutul investigațiilor mele am vrut neapărat să aflu ce se întâmplase cu adevărat. Am cercetat arhivele, am trimis scrisori, am citit dosarele din procesul Rechnitz, am identificat dosarele pe care Siguranța elvețiană le avea despre Margit şi m‑am întrebat cine din familia noastră ştia ceva despre crimă şi de ce nu discute nimeni despre asta. De câte ori nu vorbiseră bunicii mei despre mătuşi de mult decedate, despre hachițele vreunui unchi, despre gloria apusă a Ungariei, pe când oamenii încă aveau maniere şi bun‑gust. Cum de nu a suflat nimeni nicio vorbă despre Rechnitz? Cum de nu menționase nimeni groapa comună de acolo?
Poate aveam să dau peste vreun indiciu legat de locul în care ar fi putut fi îngropate cele 180 de cadavre. Poate o să vorbească cineva cu mine, m‑am gândit, doar făceam parte din familie.
Şi, deodată, într‑o seară de iarnă, am ajuns să mă întâlnesc cu cineva, iar această întâlnire a declanşat evenimentele ce au urmat. Ieşisem în oraş, la restaurant, cu prietenii, iar acolo am dat peste un cunoscut care şedea la masă cu scriitorul german Maxim Biller. Ne‑am aşezat şi noi alături de ei şi, la un moment dat, am început să vorbim despre Tante Margit. Biller auzise de ea, ceea ce m‑a mirat, fiind, de altfel, şi primul care m‑a întrebat: „Şi ce are asta de‑a face cu tine?”
Contesa nazistă, aşa cum apare în presă şi în ziua de azi, ce are ea de‑a face cu mine?
Nu eram pregătit să răspund la o astfel de întrebare. Nu mi‑o pusesem niciodată, de altfel, pentru că părea absurdă. „Strict vorbind, i‑am răspuns eu jenat lui Biller, Margit nu era direct înrudită cu mine, era o Thyssen, se căsătorise cu unchiul meu. „Prin urmare ce are asta de‑a face cu mine?”, am repetat eu întrebarea pentru a câştiga timp. „Chiar nimic, de ce ar avea, a trecut atât de mult timp de atunci.”
Dar dacă mi‑ar pune azi aceeaşi întrebare, i‑aş da un alt răspuns. Cu timpul, interesul mi s‑a schimbat. M‑a interesat tot mai puțin să aflu ce se întâmplase cu adevărat, nu mai eram jurnalistul venit din afară, care îşi lua notițe, aduna faptele şi îi chestiona pe ceilalți. Acum era vorba doar despre mine.
Am tot citit despre asociațiile nepoților celor care trecuseră prin război, despre oameni de vârsta mea care, din pricina evenimentelor cu şaptezeci de ani în urmă, se simțeau dezrădăcinați, fără direcție, de parcă s‑ar fi născut într‑un vacuum. Au moştenit emoțiile neprocesate ale părinților lor, am citit, iar acum încearcă să se elibereze din lanțurile trecutului. Mulți se simțeau vinovați pentru că nu reuşiseră să diminueze suferința şi confuzia părinților lor. Am mai citit şi despre cum toți aceştia erau exagerat de duri cu ei înşişi, despre cum îşi înscenau lumi izbăvite, pentru a‑şi compensa frustrările resimțite. Unul dintre ei scria: Vreau să ajung, în sfârşit, să îmi trăiesc propria viață. Iar altul întreba: Cum am ajuns noi din cauză că părinții noştri au tăcut, au tăcut tot timpul?
M‑am recunoscut în aceste rânduri, deşi nu doresc să fac parte din nicio astfel de comunitate de suferinzi. Nu sunt genul care să frecventeze grupurile de autoajutorare.
Fiecare generație are misiunea ei, era scris pe o pagină de internet care tematizează astfel de probleme. Generația părinților şi‑a suflecat mânecile pentru a se îngriji de ruinele clădirilor distruse. Misiunea nepoților este să se îngrijească de ruinele din suflet.
Aşa să fie? Nu e însă prea simplu totul? Despre faptul că traumele sunt moştenite, mai ales de nepoți de la bunicii lor, mai citisem, dar nu prea voiam să cred. De parcă ploaia de bombe trăită de tatăl meu pe când era copil ar fi vreo scuză pentru melancoliile mele ocazionale. De parcă cei zece ani petrecuți de bunicul meu în gulagul din Siberia ar fi vreo justificare pentru ciudățeniile mele. Şi totuşi – exista vreo legătură între toate acestea sau doar îmi închipuiam eu totul? Nu eram eu oare cel care se simțea vinovat pentru faptul că îmi mergea prea bine în Elveția? N‑am tânjit cumva, pe ascuns, să izbucnească un mic război? Sau măcar vreo criză. Şi de câte ori scrisesem eu, ca jurnalist, despre imigranți? La un moment dat, am însoțit o familie care fugise din Irak, altă dată am petrecut câteva zile cu nişte africani în serele din sudul Spaniei, ba chiar am stat peste noapte cu refugiați din Bangladesh în nişte depozite vechi din Atena. De unde acest interes pentru oameni fugiți din țările lor? De unde şi până unde această atracție pentru suferință?
Ai crescut la Zürich, mi‑am spus, departe de obuze şi pereți ciuruiți, ce‑i cu tine? La şcoală ai pus plante la uscat, calcea calului, porumbar, ierbarul tău era mândria profesorului tău. Apoi, reverul din septembrie 1988, din setul al treilea, lovit cu o singură mână, din disperare, care te‑a ajutat să câştigi meciul, cu şosetele roşii de zgură – asta e viața ta, nu e destul? Nu, pentru că nu mi‑au ajuns niciodată. Întotdeauna era ceva, care îmi lipsea. Această lume netulburată care mă înconjura, imaculată ca tricourile polo pe care le purtam cu gulerul ridicat, pe la jumătatea anilor 1980, nu era lumea mea. Propoziția asta, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mi se părea mai potrivită: sunt un nepot de război. Tata şi‑a petrecut războiul în pivniță, bunicul a fost trimis de ruşi în Siberia, bunica şi‑a pierdut cel de‑al doilea fiu, iar mătuşa mea era răspunzătoare pentru masacrarea a 180 de evrei.
Oamenii aceştia au fost atât victime, cât şi vinovați, vânători şi vânați, mai întâi celebrați, apoi disprețuiți, nişte bastarzi ai istoriei. Viața i‑a ținut cu capul tot mai plecat, şi‑au pierdut mai întâi stima de sine, în cele din urmă şi vocea. Am fost o familie de cârtițe, nota bunica mea Maritta în jurnal: Ne‑am retras din lume, nu am mai crezut în nimic şi ne‑am prăbuşit în noi înşine, cu capul sub pământ, mereu ferindu‑ne.
Şi cu mine ce se întâmpla?

Narator: Viața păstorului din Lake District


James Rebanks a devenit cunoscut prin contul lui de Twitter care adună poze cu peisaje mirifice și cele mai simpatice animale de la ferma lui din Lake District. Contul a adunat o turmă de followers, dar și o propunere pentru publicare.

Cartea lui nu a dezamăgit; are parte de recenzii bune și a fost tradusă deja în peste 20 de limbi.
Celebra Michiko Kakutani, critic literar la New York Times a spus despre Viața păstorului:
Captivantă… O carte despre continuitate, rădăcini şi sentimentul apartenenţei într-o epocă tot mai centrată pe mobilitate şi inventare de sine. Irezistibilă la un nivel foarte profund.
James Rebanks:

Iată câteva fragmente din carte, în ton cu sezonul sărbătorilor:
***
Fiica mea cea mică a făcut niște ochi atât de entuziasmați, încât mă tem să nu-i iasă din orbite.
— Tati, trezește-te… a venit.
— Ăhh? Cine?
— Moș Crăciun!
— Nu te cred!
— Pe cuvânt… Tati, mi-a umplut șoseta cu daruri.
Crăciunul arată la fel ca în copilăria mea. Mereu a existat obiceiul ca cei mici să-și poată verifica dimineața „ciorapii cu cadouri” din partea lui Moș Crăciun, atât timp cât nu se trezesc prea devreme. Așa că vin peste noi în pat. Apoi, în sunet frenetic de hârtie sfâșiată, începe Crăciunul. În câteva clipe, patul geme de ambalaje mototolite, bandă adezivă și copii care mestecă bomboane. După desfacerea cadourilor, eu merg afară să hrănesc oile, Helen pune curcanul la cuptor, iar copiii fac ce doresc, se bucură de daruri și se joacă împreună, până ce mă întorc eu. Nu au voie să se atingă de cadourile mari de sub brad până ce nu dau de mâncare la oi și nu-mi iau micul dejun. Nu știu de când e tradiția asta la noi în familie, dar lecția e simplă: întâi ferma și turmele, apoi bărbații și femeile care muncesc.
Și de Crăciun muncim. Oile au nevoie de hrană și atenție ca în orice altă zi. Pare o corvoadă, dar nu e. Să îngrijești o turmă de oi sau să hrănești niște vaci e cel mai natural lucru pe care-l poți face de ziua cuiva născut într-o iesle, într-o țară îndepărtată de păstori. […] După ce-am hrănit animalele, nu rămâne decât să ne bucurăm de o zi de cadouri și lăcomie.
Cum a făcut și tatăl meu, îi las pe copii să aștepte îndelung până mă întorc de la hrănitul animalelor. Când intru în casă, îmi servesc rapid un ou fiert și niște pâine prăjită și mă roagă să mă grăbesc. E singura zi din an când le pasă ce mănânc dimineața. Isaac, cel mai mic, vine și-mi spune că îl așteaptă niște cadouri pe canapeaua din sufragerie. E disperat să vin și eu, ca să le desfacă. Cedez. Ne bucurăm de Crăciunul nostru în familie. Isaac primește un braț de cărți despre animalele de la fermă, niște oi de jucărie pentru ferma lui și niște jocuri. Oițele sunt preferatele lui. Le „arată”, încercând parcă să copieze pe cineva care face asta de‑adevăratelea. Pare treabă serioasă. Mă anunță că are nevoie de un ciobănesc, așa ca Floss, după care e pregătit, poate să vină să ne ajute pe mine și pe bunicul. Îl ciufulesc și-i spun că poate să împrumute pentru o vreme câinele meu și că poate într-o zi Floss o să facă pui. Apoi îi spun că pe lume mai există și altceva în afară de oi și de câini ciobănești, iar el întoarce capul, de parcă aș fi spus o tâmpenie.
***
Pe lângă activitatea la fermă, Rebanks este consilier pe probleme de turism sustenabil în cadrul UNESCO.
Cealaltă muncă a mea m-a purtat prin ținuturi istorice din toată lumea, inclusiv prin acelea care se confruntă cu provocări similare cu cele din ținutul nostru. Am cunoscut și am discutat cu sute de fermieri, am vizitat câmpurile și casele lor, am aflat cum percep ei lumea și de ce fac ceea ce fac. Am observat schimbarea pieței turismului din ultimii zece ani, valorificarea mai bună a culturilor specifice, am văzut oamenii sătui de bazaconii din plastic și dorința lor sinceră de a cunoaște locuri și oameni care fac altfel lucrurile, cred în altceva și mănâncă diferit. Am văzut cât de plictisiți am ajuns de cultura vestică modernă și am înțeles că oamenii pot lupta și modela un viitor în care istoria să le fie aliat, nu povară. Toate acestea mi-au întărit încrederea în stilul nostru de viață de la fermă și în importanța acestuia în Lake District.
Astăzi, când privesc lumea și mă întreb dacă avem șanse să supraviețuim, sunt mai încrezător în viitor. Există tineri care îmbrățișează stilul de viață de aici. Le văd mândria din privire și le simt iubirea nordică, strașnică față de locul nostru și de cultura noastră. Acest stil de viață continuă, pentru că oamenii vor ca el să continue. Dacă nu ar fi vrut, ar fi fost mort de mult. Se va modifica și se va adapta, așa cum am făcut eu și alții, jonglând cu elemente mai moderne, dar esența lui va rămâne. Azi cred că vom supraviețui făcând ce știm să facem. Și, asemenea lui Wordsworth, cred că stilul nostru de viață înseamnă ceva mult mai important, de care se pot bucura, pe care îl pot experimenta și din care pot învăța și alții.
Pentru societate în ansamblul ei, dilema nu e dacă să continuăm să facem agricultură, ci cum anume s-o facem. Ne dorim un peisaj rural modelat la scară industrială, producție de hrană ieftină, punctată ici și colo de insule de sălbăticie, sau punem preț, măcar în unele locuri, pe ținutul tradițional, modelat de fermele tradiționale de familie?
Am ajuns, recent, în sudul Chinei, urmând un drum șerpuit, pe marginile abrupte ale unei văi. Pe la jumătatea coborârii am dat peste o femeie care vindea suveniruri într-un cort. Vindea lucruri drăguțe (deși nu de producție locală): mici ornamente înfățișând satul pe  care venisem să-l vizitez. Mi-a zâmbit, dar era în zâmbetul ei ceva ce nu-mi inspira încredere. Un zâmbet politicos, de carton. L-am rugat pe însoțitorul meu să o întrebe dacă îi plăcea să vândă lucrurile acelea, iar ea a răspuns că da și că financiar o duce foarte bine. Apoi am întrebat-o ce făcea familia ei înainte să se ocupe cu turismul și ne-a spus că erau crescători de rațe și porci. Au crescut gâște, au vândut carne și ouă și au îngrășat porci secole la rând.
I-am spus că eu acasă la mine sunt fermier și mi-a zâmbit din nou, de data asta un zâmbet adevărat, deschis și prietenos, care s-a spulberat imediat ce am întrebat-o dacă mai cresc rațe și porci. Nu, asta ținea de trecut. Cineva hotărâse că erau animale prea împuțite, că făceau prea multă mizerie și că turiștii nu vor să calce în rahat de porc sau de rață.
La fel ca în atât de multe locuri dragi din lumea asta, oamenii de aici încearcă să supraviețuiască conflictului dintre dorința de a face bani din turism și posibilitatea ca turismul să distrugă acele lucruri care fac ca locul să fie special. O scară, fie ea din piatră, se va distruge până nu mai rămâne nimic din ea dacă o urcă prea mulți oameni. Cineva a decis că să crești rațe și porci ține de trecut și să vinzi suveniruri, de prezent. Când am întrebat-o ce era mai bine, să faci agricultură sau să vinzi suveniruri, mi-a spus că suvenirurile aduc mai mulți bani, dar că ar prefera să crească rațe și porci, fiindcă asta îi definește familia și satele dimprejur. Mai târziu,  plimbându-mă prin sate, am admirat ce curate și bine conservate erau. Dar, privindu-mi pantofii lună, am simțit că e o prefăcătorie.
Pantofii ar fi trebuit să fie murdari.

Hygge: arta daneză de a trăi bine


Hygge este ceva la fel de simplu precum o lumânare aprinsă şi aşezată pe un pervaz pentru a întâmpina pe cineva acasă. Este o condiţie atât interioară, cât şi exterioară a simplităţii.
Hygge are loc atunci când ne asumăm plăcerea momentului prezent în simplitatea sa.
Hygge (pronunţat aproximativ „hiu-ga”) este o emblemă și o tradiţie de sute de ani a naţiunii daneze. Dar nu este obligatoriu să fii danez ca să înţelegi şi să te bucuri de hygge, fiindcă temele universale care stau la baza practicării sale sunt înțelese de noi toți: apartenenţa, încrederea, conectarea, comuniunea, reciprocitatea, înrudirea, siguranţa, căminul, mulţumirea, autenticitatea, prezenţa şi iubirea.

Cartea despre hygge este o invitaţie la a face mici schimbări de practică şi percepţie, pentru a aduce mai mult hygge în viaţa de zi cu zi. Este o explorare a conceptului, dar şi un ghid practic.
Cultivarea obiceiurilor de echilibru, moderaţie, grijă şi atenţie asigură un sentiment de implicare şi înrudire, de a aparţine momentului, dar şi celui de lângă tine. Hygge este o senzaţie de abundenţă şi satisfacţie.
Hygge are legătură cu a fi, nu cu a avea.
Cunoscutul filosof danez, Søren Kierkegaard, spunea: Mulţi oameni aleargă cu sufletul la gură după plăcere, în aşa mare grabă încât trec pe lângă ea. Cea mai mare primejdie dintre toate, aceea de a te pierde pe tine însuţi, poate apărea pe nesimţite în lume, ca şi cum nu ar fi mare lucru. Nicio altă pierdere nu se produce într-o atât de mare taină; orice altă pierdere – un braţ, un picior, cinci dolari, o nevastă, etc. – va fi cu siguranţă observată.
În aceste vremuri de instabilitate globală, ne-am îndepărtat unii de ceilalţi şi ne-am înstrăinat de mediul înconjurător. Am pierdut caracterul imediat, confortul şi adevărul lucrurilor concrete şi reale şi avem nevoie să găsim moduri alternative de a consuma şi a ne conecta. Hygge descrie un stil de viață care aduce omenie şi căldură în casele, şcolile, locurile de muncă, oraşele şi naţiunile noastre.
Hygge îşi are rădăcinile într-o societate concentrată mai degrabă pe oameni decât pe obiecte. Are legătură cu limbajul iubirii şi cu ideea că adevărata bogăţie nu este cea pe care o putem acumula, ci aceea pe care o avem de împărţit.
Cartea despre hygge. Arta daneză de a trăi bine de Louisa Thomsen Brits este disponibilă în seria Publica Extra. Credit foto: Susan Bell; imagini disponibile și în carte.

Primești 3 cărți, plătești 2

publica-12-01-828x3153x-01
Începem luna cadourilor cu un cadou din partea noastră:
Între 2 și 4 decembrie (vineri – duminică), pentru orice comandă de trei cărți Publica, Victoria Books sau Narator, plătești doar două. Cea de-a treia carte va fi cadou din partea noastră (cea cu prețul cel mai mic).
Comenzile plasate vineri, 2 decembrie, până la ora 16:00 vor ajunge la destinație, prin curier, în cursul zilei de luni – la timp pentru a fi puse lângă ghetuțele celor mai cuminți :)!
Câteva recomandări:
Fiecare avem anumite interese, pasiuni și preferințe. Am selectat cu atenție: mega-bestselleruri care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unei persoane deștepte, biografiile unor personalități pe care le admirăm, cărți care îmbină științele cu umorul de calitate, cărți din categoria smart & feel-good books.
Președintele Barack Obama a ales recent 10 cărți care i-au influențat viața; în această listă am regăsit Gândire rapidă, gândire lentă de Daniel Kahneman și Dincolo de frumusețea perenă de Katherine Boo. Îl credem pe cuvânt :)!
De asemenea, poți alege 3 titluri dintre cele mai recente cărți publicate sau dintre bestsellerurile de la Gaudeamus.
Iar dacă vrei să susții un autor român, am creat o categorie în care găsești toate cărțile Publica semnate de co-naționalii noștri.
O mini-vacanță plăcută în continuare!