Posturi cu tagurile ‘educatie’

Amanda Ripley: Cum alegi o școală bună

Fiecare copil este diferit. O școală excepțională pentru unul ar putea fi iadul pe pământ pentru altul. Și totuși, când vine vorba despre găsirea unei școli care să fie în același timp riguroasă și plină de viață, de suflet și de dorința a învăța, trebuie puse câteva întrebări semnificative. Iată lista mea esențială pentru găsirea unei școli de nivel mondial, o listă bazată pe ceea ce am înțeles vizitând școli de pe patru continente, ascultându‑i pe puști, pe profesori și pe părinți și studiind cercetările altora, mai inteligenți decât mine. Este incompletă, dar e un început:

Uitați‑vă la elevi

Căutați indicii că toți copiii sunt atenți, interesați de ceea ce fac și lucrează din greu. Nu căutați indicii de ordine; uneori, învățarea are loc în spații zgomotoase, unde copii lucrează în grupuri fără ca profesorul să intervină prea mult. Unele dintre cele mai slabe clase sunt locuri tăcute și ordonate care, pentru adulți, arată reconfortant de calme.

Rezistați tentației de a vă concentra asupra profesorului. În cele mai bune clase din lume, profesorul poate fi mai retras. Sau charismatic, sau chiar un pic nebun (după cum cei mai mulți dintre noi ne amintim de pe vremea școlii noastre). Ceea ce credeți voi despre o profesoară în timpul unei scurte vizite nu este la fel de important ca ceea ce cred puștii după ce o urmăresc un an întreg.

Am făcut asta în fiecare țară pe care am vizitat‑o. Cât de interesați erau elevii de venirea mea? Copiii implicați nu și‑au bătut capul prea mult; aveau lucruri mult mai importante de făcut. Puștii plictisiți se uitau înapoi și zâmbeau, îmi făceau timid cu mâna și‑mi întindeau un șervețel dacă strănutam. Timpul lor era irosit și erau disperați după ceva care să‑i scoată din starea aceea.

Plictiseala varia masiv de la o clasă la alta, de regulă în cadrul aceleiași școli. În cele mai bune școli însă, plictiseala era mai degrabă o excepție decât norma. Acesta este felul în care știi că te afli într‑un loc unde se învață.

Vorbiți cu elevii

Oamenii, inclusiv reporterii, rareori îi întreabă pe elevi care este părerea lor. Toată lumea se concentrează asupra profesorului, directorului, a clădirii sau a avizierelor. Puștii sunt considerați prea mici pentru a înțelege; copiii mai mari se presupune că sunt prea blazați. Din experiența mea, niciuna dintre cele două situații nu‑i adevărată. Atâta vreme cât pui întrebări inteligente, elevii sunt cele mai sincere și mai utile surse de informații din orice școală. Nu întrebați „Îți place de profesorul ăsta?” sau „Îți place școala ta?”. Cum ar fi ca un străin înalt și zâmbitor să intre în birou și să vă întrebe: „Îți place de șeful tău?” V‑ați întreba dacă nu cumva e consultantul adus să vă concedieze. Puștii au aceeași reacție. Și, în orice caz, să‑ți placă de un profesor nu este același lucru cu a învăța de la un profesor. În schimb, puneți întrebări specifice, respectuoase și cu sens.

De regulă, primul lucru pe care îl întreb este foarte direct: Ce faci în momentul ăsta? De ce?
Veți fi uimiți de cât de mulți puști pot să răspundă la prima întrebare, însă nu și la a doua. A doua întrebare este imperativă totuși. Pentru a fi interesați de școală, puștilor trebuie să li se reamintească în fiecare zi care este rostul ei.

Și iată încă o întrebare pe care le‑o puteți adresa elevilor: Dacă nu înțelegi ceva, ce faci?
În clasele riguroase, puștii știu răspunsul.

Ascultați‑i pe părinți

În timp ce căutați o școală de talie mondială, cereți‑le părinților să vorbească despre punctele slabe ale școlilor. Ascultați‑i cu atenție. Dacă părinții spun că sunt foarte implicați în școală, întrebați‑i în ce fel. Părinții americani tind să fie mai implicați decât părinții din superputerile educației, dar, în general vorbind, nu în feluri care să conducă la învățare. Strângerea de fonduri, participarea la meciuri de fotbal și activitatea în comitete de apreciere a profesorilor sunt lucruri minunate. Cu toate acestea, după cum s‑a arătat în cartea de față, ele nu au impact asupra calității educației copilului tău.

Cercetările arată că părinții care sunt cei mai activi în școlile copiilor lor nu tind să crească copii mai isteți. Impactul real are loc mai ales acasă. Părinții care se văd pe ei înșiși ca antrenori educaționali tind să le citească copiilor în fiecare zi când sunt mici; când copiii lor cresc, vorbesc cu ei despre ce au făcut în ziua aceea și despre ce s‑a mai întâmplat în lume. Își lasă copiii să facă greșeli și să o ia de la capăt. Îi învață obiceiuri bune și le dau autonomie. Ei sunt și profesori, cu alte cuvinte, și cred în rigoare. Vor ca ei să eșueze cât încă sunt copiii. Ei știu că acele lecții – despre muncitul din greu, stăruință, integritate și consecințe – vor servi copilului în deceniile următoare.

Ignorați obiectele strălucitoare

Cele mai inteligente țări acordă prioritate plății profesorului și echității (canalizând mai multe resurse către elevii cei mai nevoiași). Atunci când căutați o educație de clasă mondială, aduceți‑vă aminte că oamenii contează întotdeauna mai mult decât accesoriile din clase.

Puneți‑i directorului întrebările grele

Când vă întâlniți cu directorul, puneți‑i întrebările pe care le‑ați pune unui potențial angajator. Faceți‑vă o idee despre prioritățile și cultura școlii. Nu vă fie teamă să fiți la fel de asertivi ca atunci când ați cumpăra o mașină sau ați accepta o slujbă. Când căutați o școală, liderul contează mai mult decât orice alt factor. Da, profesorii sunt extrem de importanți, dar în sistemul nostru nu‑l poți alege pe profesorul copilului tău. Așadar, trebuie să te bazezi pe director să o facă pentru tine.

Cum vă alegeți profesorii? Verificați dacă directorul poate să‑i aleagă pe candidații pe care să‑i intervieveze și să‑i angajeze. Acest gen de autonomie de bun‑simț este rară în multe școli. Apoi întrebați dacă directorul supraveghează predarea solicitantului de slujbă.

Cum vă faceți profesorii mai buni? Cu cât auziți mai multe detalii ca răspuns la această întrebare, cu atât mai bine. Majoritatea profesorilor acționează în izolare, fără un feedback semnificativ. Lucrul acesta este nejustificat în ziua de azi. Dezvoltarea profesională, jargonul pentru pregătire în lumea educației, ar trebui adaptată în funcție de punctele tari și cele slabe ale fiecărui profesor. În Finlanda este mai probabil ca profesorii să se urmărească unii pe alții cum predau – la pregătire și de‑a lungul carierei lor. Multe țări le acordă profesorilor mai mult timp pentru a colabora și a planifica împreună. Întrebați‑i pe directori cum îi ajută pe profesori să colaboreze și ce fel de roluri de lider le atribuie profesorilor lor de top.

Cum vă măsurați succesul? Liderii puternici își pot explica viziunea clar. Dacă auziți un răspuns lung, vag, plin de multe părți disparate, s‑ar putea să vă aflați într‑o școală fără o misiune – cu alte cuvinte, într‑o școală de nivel mediu.

Majoritatea directorilor vor menționa ca o măsură a succesului date referitoare la scorurile la teste, ceea ce este corect, dar insuficient. Ar putea, de asemenea, să menționeze rata de absolvire sau sondajele privind satisfacția părinților. Bun. Dar cum măsoară rezultatele intangibile care contează tot atât de mult? Cum știu dacă pregătesc elevii să gândească la nivel mai înalt și să rezolve probleme pe care nu le‑au mai văzut niciodată? Majoritatea testelor standardizate nu surprind aceste abilități. Cum își dau seama dacă le predau puștilor secretele din spatele celor mai mari povești de succes din lume, deprinderi precum perseverența, autocontrolul și integritatea? Își întreabă elevii ce trebuie îmbunătățit? Schimbă în mod profund aceste opinii felul în care funcționează școala – în fiecare semestru? Educatorii de clasă mondială au o viziune despre direcția în care se îndreaptă, au instrumente pentru a determina dacă s‑au rătăcit și o cultură a schimbării permanente pentru a obține rezultate mai bune.

Cum vă asigurați că munca este suficient de riguroasă? Cum continuați să ridicați ștacheta pentru a afla ce pot face puștii?
La școlile charter Success Academy din New York City, elevii petrec în fiecare zi o oră și jumătate citind și discutând despre cărți. Apoi petrec o altă oră și jumătate scriind. La grădiniță, puștii încep să învețe zilnic despre științe. Cam așa arată rigoarea. În majoritatea școlilor publice din New York, puștii nu învață zilnic științe decât la gimnaziu. Și asta nu‑i tot. Elevii de la Success Academy fac și muzică, arte și dans; învață să joace șah. Aproape niciodată nu sar peste pauze afară – chiar și când e vreme urâtă –, o politică pe care o împărtășesc alături de Finlanda. Își numesc strategia „rigoare veselă”.

Funcționează? Potrivit testului New York City, toți elevii de clasa a patra de la școlile Success Academy sunt eficienți la științe și 95% performează la niveluri avansate. Success Academy Harlem I, unde sunt admiși aleatoriu, prin loterie, mai ales elevi cu venituri scăzute, performează la același nivel cu școlile pentru cei dotați și talentați din tot New York City.

Este de așteptat ca profesorii de la aceste școli să fie fascinanți intelectual și ultrapregătiți; ei sunt mai degrabă antrenați să supraestimeze ce pot face puștii, decât să‑și bată capul cu stima de sine a acestora. La aceste școli, educatorilor din grădiniță li se interzice să le vorbească copiilor cu o voce cântată. Este greu să respecți copiii când le vorbești condescendent. „Este o insultă la adresa inteligenței școlarilor”, scriu fondatoarea și CEO‑ul Eva Moskowitz și coautoarea ei Arin Lavinia în cartea lor din 2012, Mission Possible. „Ceea ce spune profesorul ar trebui să fie atât de interesant, încât puștii să stea pe marginea scaunului lor, agățați de fiecare cuvânt. Scânteia intelectuală este cea care le reține și menține atenția, și nu vorbirea copilărească.”

Implicarea părinților înseamnă ceva diferit la Success Academies; părinților nu li se cere să facă prăjituri sau să vândă ambalaje de cadouri. În schimb, li se cere să le citească puștilor lor șase seri pe săptămână. Se așteaptă ca ei să contribuie la creșterea vitezei de învățare acasă pentru a‑i pregăti pe elevi pentru colegiu, exact așa cum fac părinții coreeni. Părinții au numerele de mobil ale profesorilor și directorului instituției unde învață puștii lor.

În 2011, Success Academy a deschis o școală nouă în Upper West Side în Manhattan, un cartier cu mult mai bogat decât locațiile lor precedente. Spre deosebire de majoritatea școlilor din America, inclusiv cele mai bune școli publice charter, aceste noi școli erau realmente diverse, în sens literal. Moskowitz voia un amestec real de elevi albi, asiatici, afro‑americani și hispanici din tot spectrul de venituri și l‑a obținut. Acesta este modul în care puștii învață cel mai bine – împreună, un amestec de așteptări, avantaje și complicații –, potrivit lecțiilor învățate cu greu de țările din întreaga lume.

Acești educatori de clasă mondială există, dar ei se luptă cu cultura și instituțiile. Această luptă îi seacă de energie și de timp. Dacă vor câștiga vreodată, asta se va întâmpla deoarece părinții și elevii se adună în jurul lor, convinși că puștii noștri nu doar că pot face față unei educații riguroase, ci și că au nevoie de ea mai mult ca niciodată.

img_7016Fragmente extrase și adaptate dintr-o anexă a cărții
Cei mai deștepți copii din lume de Amanda Ripley, cea mai recentă carte din seria cărților Publica despre educație.

Cartea e recomandată părinților și profesorilor interesați să ofere copiilor o educație riguroasă și relevantă pentru zilele noastre, dar și celor care pot influența în bine politicile educaționale.

”Dacă vă pasă de educație, trebuie să citiți această carte.” – Walter Isaacson

Amanda Ripley despre carte:

Angela Duckworth: despre Grit

În copilărie şi în adolescenţă am auzit foarte des cuvântul geniu.
Tata era cel care îl aducea mereu în discuţie. Îi plăcea să spună, fără prea mare legătură cu contextul: „Ştii, nu eşti vreun geniu!“. Această sentinţă putea fi pronunţată în timp ce luam cina, în mijlocul unei pauze de reclame sau după ce se tolănea pe canapea, cu Wall Street Journal în mână.

Nu-mi amintesc cum îi răspundeam. Poate pretindeam că nici nu îl auzeam.

Gândurile tatălui meu se îndreptau frecvent către geniu, talent şi către persoanele mai înzestrate decât altele. Îl preocupa extrem de mult cât de inteligent era el. Îl preocupa extrem de mult cât de inteligentă era familia lui.

Iar eu nu eram singura problemă. Tata era de părere că nici fratele meu, nici sora mea nu erau tocmai genii. După standardele lui, niciunul dintre noi nu se putea compara cu Einstein. Aparent, asta era o mare dezamăgire. Tata se temea că acest handicap intelectual avea să ne limiteze reuşita în viaţă.

În urmă cu doi ani, am fost suficient de norocoasă încât să mi se acorde Premiul MacArthur, cunoscut şi sub numele de „bursa geniilor“. Pentru această bursă nu depui cerere. Nu îi rogi pe prieteni sau pe colegi să te nominalizeze. În schimb, o comisie secretă, care include oameni de top din domeniul tău, decide că faci o muncă importantă şi creativă.

Când am primit telefonul neaşteptat care mi-a comunicat această veste, prima mea reacţie a fost una de recunoştinţă şi uimire. Apoi m-am gândit la tata şi la diagnosticul lui simplist privind potenţialul meu intelectual. Nu greşise; nu am câştigat Premiul MacArthur pentru că am fost cu mult mai deşteaptă decât colegii mei psihologi. În schimb, el avea răspunsul corect („Nu, nu este.“) la întrebarea greşită („Este ea un geniu?“).

Între telefonul primit de la MacArthur şi anunţul oficial a trecut aproape o lună. În afară de soţul meu, nu am avut voie să spun nimănui. Asta mi-a dat răgazul să meditez la ironia situaţiei. O fată căreia i s-a tot repetat că nu este genială a sfârşit prin a primi un premiu exact pentru genialitate. Premiul i s-a acordat pentru că a descoperit că realizările noastre s-ar putea să depindă mai mult de pasiune şi de perseverenţă decât de talentul înnăscut. Între timp, ea a strâns titluri academice de la câteva şcoli destul de pretențioase, chiar dacă în clasa a III-a nu obţinuse rezultate suficient de bune pentru a fi selecţionată în programul pentru copiii talentaţi şi supradotaţi. Părinţii ei sunt imigranţi chinezi, dar nu i-au ţinut predici despre salvarea venită din munca asiduă. Contrar stereotipurilor, habar nu are să cânte la pian sau la vioară.

În dimineaţa când s-a făcut anunţul oficial despre bursa MacArthur, m-am dus acasă la părinţii mei. Mama şi tata auziseră deja ştirea şi vorbeau la telefon cu mai multe „mătuşici“ care sunau încontinuu să-i felicite. Într-un final, când telefonul s-a oprit din ţârâit, tata s-a întors către mine şi mi-a spus: „Sunt mândru de tine“.

Aş fi avut atâtea să-i răspund, dar m-am limitat să îi spun: „Mulţumesc, tati“. N-avea rost să răscolesc trecutul. De altfel, ştiam că el chiar era mândru de mine.

Şi totuşi o parte din mine îşi dorea să călătorească înapoi în trecut, pe vremea când eram mică. Aş fi avut atâtea să-i răspund. Mi-ar fi plăcut să-i spun: „Tati, tu spui că nu sunt genială. Nu te contrazic. Cunoşti o grămadă de oameni mai deştepţi decât mine“. Îmi imaginez cum ar fi dat din cap cu seriozitate. „Dar lasă-mă să-ţi explic ceva. Când voi fi mare, îmi voi iubi munca aşa cum ţi-o iubeşti şi tu pe-a ta. Nu voi avea doar o meserie; voi avea o vocaţie. Voi încerca să mă autodepăşesc în fiecare zi. Când voi fi înfrântă, o voi lua de la capăt. Poate că nu sunt cea mai inteligentă persoană din încăpere, dar mă voi strădui să fiu cea mai determinată.“

Şi, dacă el m-ar fi ascultat în continuare, aş fi adăugat: Pe termen lung, tati, grit s-ar putea să conteze mai mult decât talentul. Mulţi ani mai târziu, am adunat dovezile ştiinţifice ca să-mi susţin viziunea. Mai mult, ştiu că grit este o trăsătură variabilă, nu fixă, iar cercetările mi-au oferit idei revelatoare despre cum poate fi cultivată.

Grit este un termen psihologic care reprezintă contribuţia ştiinţifică a autoarei: o combinaţie fericită între pasiune şi perseverenţă.

Angela Lee Duckworth a absolvit Universitatea Harvard cu o diplomă în neurobiologie. Ulterior, a făcut un master în neuroștiințe la Oxford și un doctorat în psihologie la Universitatea din Pennsylvania. În 2013, a câştigat premiul MacArthur, cunoscut şi ca „bursa geniilor”. În prezent este profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania şi fondator și director științific al Character Lab, o organizaţie nonprofit a cărei misiune principală este să analizeze progresele înregistrate în ştiinţa şi practica dezvoltării caracterului la copii. A fost consilier pentru Casa Albă, Banca Mondială, echipe din NBA şi NFL, precum şi pentru preşedinţii unor companii din topul Fortune. Grit: Puterea pasiunii și a perseverenței este prima sa carte.

Angela explică în câteva minute în TED talk-ul de mai jos conceptul grit și de ce contează:

Cartea Grit: Puterea pasiunii și a perseverenței detaliază rezultatele cercetărilor autoarei pe care le menționează în clipul de mai sus, ne testează cât de gritty suntem, dar și cum putem dezvolta și cultiva această calitate în noi sau copiii noștri.

Grit_edituraPublicaLink-uri a-sortate:

Începând cu luna mai, data lansării cărții în original, Grit se menține pe locul 1 în top New York Times bestsellers – secțiunea business!

Ascult-o pe Angela în podcastul lui Stephen Dubner, Freakonomics Radio: How to Get More Grit in Your Life

Interviu CBS This Morning: Don’t Follow, Foster Your Passion

O conversație între Amy Cuddy, autoarea cărții Prezență, și Angela Duckworth: video sau text

O recenzie animată a cărții

Profesori de încredere. Școlile finlandeze

mai umanCartea semnată de Steve Hilton împreună cu Scott Bade și Jason Bade – Mai uman. Crearea unei lumi în care oamenii se află pe primul loc avansează o multitudine de studii de caz din diverse arii de interes: politici de guvernare, învățământul, sănătatea, hrana consumată de oameni, creșterea copiilor, inegalitatea din societatea noastră, infrastructura verde sau cum ne raportăm la natură, spațiile personale și publice, sărăcia. Un must-read pentru oamenii de CSR și pentru cei care vor să influențeze în bine o comunitate.
Fragmentul de mai jos este extras din capitolul 2
– Școlile:

Calitatea educației ar fi mult mai ridicată în cazul în care controlul ei ar fi descentralizat cât mai mult posibil. Pentru a vedea cât de mult succes poate avea acest model, priviți nu mai departe de Finlanda, patria unuia dintre cele mai de succes – și descentralizate – sisteme de învățământ din lume.

Școlile sunt „democrații la scară redusă“, potrivit expertului finlandez în educație Pasi Sahlberg, singurele aspecte centralizate referindu‑se la cerințele profesionale pentru pregătirea profesorilor și la standardele referitoare la rezultatele procesului de învățare (nu metodele de predare sau rezultatele la teste). Profesorilor și directorilor de școală li se asigură o libertate de acțiune imensă în elaborarea propriilor programe școlare, pentru că își cunosc cel mai bine propriii elevi și condițiile locale.

Poate că în multe împrejurări ideologii ar fi îngrijorați de acordarea unei încrederi atât de mari furnizorilor de educație la nivel local. Oficialii finlandezi au rezolvat această dilemă prin numirea în funcții, de la bun început, a celor mai competenți oameni. Oamenii competenți nu au nevoie de dictate autoritare birocratice pentru a face ce trebuie, ei fac ce trebuie pentru că sunt responsabili și pentru că sunt competenți, iar Finlanda este o țară a profesorilor evident competenți. An de an, Finlanda atrage noi profesori dintre cei mai buni absolvenți. A preda în Finlanda este atât de competitiv, încât doar unul din zece aplicanți este acceptat pentru pregătire (există doar opt universități acreditate). Toți profesorii finlandezi trebuie să obțină o diplomă de master care include teoria pedagogiei și este bazată pe cercetare. Așteptarea este ca toți profesorii să învețe nu doar să predea, ci și să învețe – și să inoveze și să împărtășească ce descoperă – pentru restul carierelor lor. În Finlanda, profesoratul este o carieră profesională foarte respectată, asemănătoare cu cea de medic, avocat sau arhitect (un sondaj chiar a clasat profesoratul înaintea acestora trei, ca fiind „profesiunea de vis“).

A avea profesori buni nu doar că le permite ideologilor să aibă încredere în ei fără să‑și extenueze elevii cu teste; inexistența testelor este ceea ce îi atrage de la bun început pe cei mai buni profesori. Este „o cultură a încrederii reciproce“, a explicat Sahlberg. Deși urmărirea transparenței și responsabilității le asigură politicienilor și părinților mai multe informații, generează și suspiciune, o morală îndoielnică și un cinism profesional. Din acest motiv, înainte să intre la liceu, elevii finlandezi nu au nicio experiență în parcurgerea de teste cu miză ridicată, progresul fiind, în schimb, analizat în mod diferențiat de profesori în funcție de caracteristicile și abilitățile elevilor.

Așadar, ce se întâmplă când acorzi libertate unor profesori foarte calificați și respectați, fără teste standardizate care să‑i responsabilizeze? Obții un sistem de învățământ fantastic. Deși majoritatea educatorilor finlandezi cred că examenele PISA măsoară doar o mică parte din ce este important (unul dintre motivele pentru care preferă testele nestandardizate este acela că permit alocarea a mai mult timp subiectelor „periferice“, precum arta și muzica), țara obține scoruri din ce în ce mai bune la ele, adesea situându‑se pe primele două locuri la matematică, științe și citire de la începutul anilor 2000 încoace.

Cu toate acestea, elevii finlandezi de cincisprezece ani petrec mai puțin timp făcând teme (aproximativ 30 de minute zilnic) sau stând în clasă decât colegii lor din alte țări. Iar profesorii petrec, anual, cu aproximativ 500 de ore mai puțin în clasă decât omologii lor americani. Ei înțeleg că, atunci când calitatea este ridicată, iar circumstanțele corecte, mai puțină predare poate însemna mai multă învățare, întrucât, oricum, majoritatea elevilor pot absorbi mai mult într‑un format pasiv de curs. Trebuie să iasă și să exploreze, să investigheze și să discute cu colegii lor. (Practica standard în Finlanda este să trimiți copiii afară la fiecare 45 de minute, într‑o pauză nestructurată de 15 minute, unde se pot aerisi și pot practica socializarea și explorarea.) Poate acesta este motivul pentru care doar 10% dintre elevii finlandezi resimt anxietate când își fac tema la matematică acasă, față de peste jumătate din colegii lor francezi sau japonezi.

Dar ce fac profesorii cu timpul lor „liber“? Își elaborează și îmbunătățesc programa, se implică în susținerea socială a elevilor, colaborează cu părinții, lucrează cu alți profesori și colegi la diverse îmbunătățiri ale școlii și concep și implementează diferite evaluări pentru plan local. Și continuă să învețe cum pot preda mai bine. Nu uitați, profesorii finlandezi sunt și, prin formare, cercetători educaționali, așa că nu încetează niciodată să experimenteze și să învețe unii de la alții, ca să nu mai vorbim de faptul că urmăresc mereu alte țări și alte domenii pentru a vedea ce lucruri noi pot aduce și testa. Există un sentiment colectiv de colaborare și rivalitate amicală – fiecare vrea să facă o treabă mai bună și se mândresc știind că au ridicat nivelul sistemului.

[…]

mai uman1Steve Hilton a fost unul dintre principalii consilieri ai lui David Cameron până în 2012, când a plecat în State și a început să lucreze la manuscrisul Mai uman. Acum este profesor la Universitatea Stanford și e cofondator și CEO al Crowdpac – un start-up din Silicon Valley care activează în domeniul politic. Pe scurt despre carte, în videoclipul de mai jos:

Educația: opt competențe necesare

Sir Ken Robinson. Cu toții știm despre interesul lui de o viață pentru a reinventa educația și modul în care copiii noștri învață. Însă cum revoluționăm un sistem care se mândrește cu valorile moștenite de la fondatori pentru a ține pasul cu vremurile în care trăim?

130317-blog-holland-creative-meeting-design-discussion-paint-hands[…]

Programa convențională se bazează pe o colecție de materii distincte despre care se crede că sunt, de la sine înțeles, importante. Aceasta este una dintre probleme. Punctul de pornire potrivit este să ne întrebăm ce ar trebui să știe elevii și ce ar trebui să fie în stare să facă în urma educației pe care o primesc. Această întrebare a dus la diferite tentative de reîncadrare a programei în termeni de competențe. Cred că aceasta este o idee bună.

Așa cum văd eu lucrurile, cele patru scopuri de bază (economic, cultural, social și personal) sugerează opt competențe fundamentale pe care școlile ar trebui să le formeze dacă, într‐adevăr, își propun să îi ajute pe elevi să aibă succes în viață. Fiecare competență este relevantă pentru toate cele patru scopuri. Veți vedea că toate cele opt competențe încep cu litera „c“, ceea ce nu are altă semnificație intrinsecă decât că este o metodă bună pentru mine și sper că și pentru voi de a le reține. Ele sunt:

Aceste competențe nu se activează în anumite stadii ale timpului petrecut de elevi la școală. Ele ar trebui să evolueze de la începutul educației și să fie practicate și rafinate pe tot parcursul vieților lor cu din ce în ce mai multă încredere și sofisticare. Elevii care termină școala simțindu‐se încrezători în aceste opt aspecte vor fi bine echipați să se aventureze spre provocările economice, culturale, sociale și personale cu care se vor confrunta inevitabil în viețile lor. De ce fel de programă au nevoie școlile pentru a promova aceste opt competențe?

[…]

scoli-creative-sir-ken-robinson-editura-publica Fragmentul de mai sus face parte din capitolul Ce merită să învățăm? din cea mai recentă carte semnată de Ken Robinson, împreună cu Lou Aronica:

Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului.

Cartea adună studii de caz, observații, și principii folosite cu succes în ultimii ani în domeniul educațional din întreaga lume, astfel că va inspira în egală măsură pe profesori, părinți și politicieni să re-gândească adevărata natură și scopul educației.

12