Posturi cu tagurile ‘david sedaris’

All things Sedaris

sedaris

Cunoscutul scriitor american de satiră, David Sedaris, a venit în luna iunie la noi în țară, cu ocazia lansării în limba română a cărții Me Talk Pretty One Day | Eu o să vorbește drăguț cândva – în seria Narator, alături de În pielea goală. Recomandăm, pe lângă citirea cărților lui Sedaris, câteva fotografii care surprind atmosfera evenimentelor, precum și interviuri, impresii și fragmente – adunate mai jos.

VEZI: Poze de la evenimentul An evening with David Sedaris – eveniment-satelit al The Power of Storytelling, susținut de NN, cu sprijinul Domeniile Sâmburești și Aqua Carpatica. Și un simpatic video de Tavi Coman, care surprinde atmosfera plăcută a evenimentului.

VEZI: Poze de la lansarea cărții Eu o să vorbește drăguț cândva

CITEȘTE: Un interviu cu David Sedaris semnat de Ioana Burtea pentru DOR. Sedaris: ”Universitatea Yale vrea să-mi cumpere jurnalele și, uitându-mă peste cele din vremea aia, m-am gândit „nu am cum să las pe nimeni să citească așa ceva!”. […] Cred că jurnalul meu a ajuns să fie mai mult despre lumea înconjurătoare. A evoluat spre asta de mult timp. Dacă aș auzi pe cineva publicând un jurnal în care se plânge tot timpul și povestește numai despre sentimente, aș zice că-i un căcat. Cine naiba ar vrea să citească asta? Dar aș citi un fragment despre un program TV folcloric din România, în care niște oameni dansează cel mai leneș dans pe care l-am văzut, legănând niște carafe în aer și având niște pălărioare amuzante în cap.”

sedaris10

CITEȘTE: Un review al cărții de Cătălina Miciu pe blogul Cărturești (Wait! Cătălina își primește autograful despre care povestește în articol chiar în poza de mai sus)

CITEȘTE: Ani de liceu – un articol de Gabriela Pițurlea pentru sub25

CITEȘTE: Ioana Pelehatăi pentru Scena9: ”Lui David Sedaris îi plac ciudățeniile mici și sticlele românești de apă plată, pătrățoase, de jumătate de litru, pentru că au cea mai largă gură pe care a văzut-o vreodată. Are o voce foarte ușor de recunoscut – și în scris și când vorbește, pe un ton înalt, dar cu un strop de miere sudistă în accent – și îi plac înjurăturile românești.” Aici tot articolul

CITEȘTE-L pe Sedaris însuși, în două fragmente extrase din cartea Eu o să vorbește drăguț cândva: Dublu sau nimic și Douăsprezece momente din viața unui artist.

VEZI: pentru că Sedaris trebuie să fie și ascultat/ văzut, iată un video din decembrie 2014, cu ocazia primei lui vizite în România: lansarea cărții În pielea goală.

Credit foto: Cătălin Georgescu

David Sedaris: Dublu sau nimic

Din câte am observat, americanii care merg în vacanță la Paris vorbesc două tipuri de franceză: cel elitist și cel de baltă.
Primul dintre ele implică să știi conjugarea unor verbe perfide și să ai priceperea de a le strecura printre alte cuvinte, pentru a forma propoziții de genul: „Ieu merg la lui să zic bună ziua“ și „Nu, nu la lui merg să‑i zic asta acum“.

Cel de‑al doilea tip de franceză este unul mai puțin complicat și presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că‑l dresaseși să nu se mai urce pe canapea. Vorbitorul de franceză de baltă nu trebuie nici să se îndoiască de ce spune, nici să ezite să vorbească, pentru că, dacă știe să ambaleze frumos ce scoate pe gură, poate considera că cei din jurul lui îl înțeleg perfect, ca și când și ei ar fi tot din Reno, Nevada. Nu are nevoie de dicționar de buzunar și este cruțat de situația umilitoare în care, odată ajuns la restaurant, trebuie să‑i indice cu degetul ospătarului ce vrea să comande. Dacă vorbești franceza de baltă, când vrei să mănânci ceva nu trebuie decât să spui: „ADU‑MI O FRIPTURĂ“.

Eu mă apucasem de franceza elitistă și, când mi se întâmpla la restaurant să aud astfel de solicitări, mă uitam urât și spuneam în gând: „Se zice un friptură, amice“.

Dintre toate obstacolele inerente studiului acestei limbi, cel mai mare mi se pare principiul conform căruia fiecare substantiv are un gen în funcție de care trebuie acordate atât articolul, cât și adjectivul. O găină, de exemplu, este de gen masculin tocmai pentru că este femelă și face ouă. Și vagin este de genul masculin, în timp ce masculinitate este feminin. Forțat de gramatică să accepte unul dintre cele două genuri, hermafrodit este masculin, în timp ce indecizie este feminin. [În limba franceză, le vagin, la masculinité, le hermaphrodite, l’indécision]

Abia după câteva luni bune, timp în care am tot căutat un cod secret, mi‑am dat seama că treaba asta cu genurile nu avea nimic de‑a face cu raționalul. Isterie, psihoză, tortură, depresie: mi s‑a spus că, dacă un lucru este neplăcut, atunci probabil că este de genul feminin. Acest lucru mi‑a dat aripi, dar m‑am dezumflat repede din cauza unor substantive la masculin de genul crimă, durere de dinți sau lamă de ras. [În limba franceză, le crime, le mal de dents, le rasoir]. Nu cuvintele în sine mă omorau, ci genurile acestora, care refuzau să‑mi intre în cap.

Cum ai putea să ții minte vreodată că sandvici este de genul masculin? Adică ce are în comun cu un tip cu penis? Ca să pot ține minte, mi‑am spus că un sandvici este de genul masculin pentru că, dacă îl lași singur vreo două săptămâni, începe să‑i crească barbă. Când a venit însă timpul să comand, m‑am gândit eu mai bine și mi‑am zis că sandvici era clar de genul feminin, pentru că își mai pierdea câteodată trusa de machiaj.

Pur și simplu nu mă descurcam să țin minte poveștile, astfel că m‑am apucat să învăț prin repetiție. „Bună, fetelor“, spuneam în timp ce deschideam o cutie cu agrafe de hârtie. Sau: „Hugh, ai văzut pe undeva cureaua mea? Ea nu este pe nicăieri“. Ajunsesem să le creionez personalități tuturor obiectelor de pe șifonier și să le fac lipeala pe nevăzute. Când vedea că nu‑i ieșea schema cu portofelul, ceasul de mână, de exemplu, se ducea și băga fitiluri între peria de păr și brichetă. Fazele astea îmi aminteau de copilărie, când surorile mele și cu mine puneam în scenă drame epice cu ajutorul alimentelor pe care le consumam. Cartofii prăjiți și plini de ketchup mărșăluiau prin farfurie și aveau aventuri scurte sau dispute aprinse cu feliile de morcov, în timp ce copanele grăsune de pui le asigurau spatele, gata oricând să sară la bătaie în caz că lucrurile ar fi degenerat. Genurile erau la latitudinea noastră și puteau fi schimbate de pe o zi pe alta, dar aici, în Franța, știuletele de porumb [l’épi de maïs] și păstăile de fasole [l’haricot] rămâneau cantonate în rolurile lor rigide de substantive de genul masculin. Fiecare este liber să spună ce vrea despre Carolina de Nord, dar măcar aici un hotdog poate să aibă ce gen vrea.

Nimic în Franța nu este lipsit de gen. Într‑o zi, când îmi făceam tema și frunzăream niște dicționare, am observat că francezii atribuiau gen inclusiv diverselor forme de relief și minunilor naturii pe care noi, americanii, le consideraserăm întotdeauna defective de gen. Cascada Niagara, de exemplu, era de gen feminin și, la polul opus, Marele Canion, de gen masculin. Statele Florida și Georgia erau la feminin, în timp ce Montana și Utah erau la masculin. New England era o duduie, în timp ce zona pe care noi o denumim Vestul Mijlociu era un nene corpolent. Mă întreb cui i‑a revenit sarcina de a da gen tuturor acestor substantive. Oare și‑o fi făcut treaba chiar acolo, la sanatoriul unde era internat, sau i s‑o fi închiriat un birou mic, în care se putea izola de tot zgomotul din jur?

Mai sunt și situații în care, în cazul aceluiași cuvânt, articolul trebuie fie omis, fie pronunțat clar și asta pentru că respectivul cuvânt are două înțelesuri complet diferite, în funcție de cele două genuri, masculin și feminin. Ar fi trebuit să fie clar pentru mine că nu puteam găti o omletă decât într‑o tigaie, și nu pe o plită cu lemne, și mă scotea din sărite că făceam aceeași greșeală iar și iar. Și ajungeam să‑mi înnebunesc și interlocutorul încă înainte să ajung la verb.

Încrederea mi‑a fost încă și mai zdruncinată când Adeline, prietena mea, mi‑a spus că și copiii francezi greșeau des, dar niciodată genurile substantivelor. „Este ceva cu care creștem“, mi‑a zis. „Auzim un anume gen odată și începem să‑l considerăm parte din universul înconjurător. Nu‑i mare brânză.“ N‑ai cum să duci o viață fără griji când nu te poți simți superior nici măcar unui mucos. Sătul să mă mai fac de cacao în fața copiilor de doi ani, am început să folosesc numai forma de plural a substantivelor, ceea ce nu a fost floare la ureche, dar măcar mi‑a rezolvat problemele. Dacă vrei să spui pepene în franceză, trebuie să folosești articolul pentru genul masculin. Dacă vrei să spui pepeni, trebuie să folosești articolul pentru plural, care este defectiv de gen, adică, același atât pentru masculin, cât și pentru feminin. [Le melon – forma de singular a cuvântului pepene; les melons – forma de plural]. Dacă ceri doi, zece sau trei sute de pepeni, te‑ai scos cu pluralul, pentru că‑ți ia din grijă articolul. Un kilogram masculin de roșii feminine are o problemă de natură sexuală care poate fi rezolvată foarte ușor dacă ceri două kilograme. Așa am început să folosesc pluralul când făceam cumpărăturile, spre disperarea lui Hugh care, înghesuit într‑un colțișor din mica noastră bucătărie, zbiera la mine: „Ce‑o să facem cu două kilograme de roșii?!“

Eu îi răspundeam că sigur aveam să le folosim la ceva. Mai greu era să găsim un loc unde să le depozităm. Nu încăpeau în frigider, pentru că spațiul era deja ocupat cu cei doi pui pe care îi cumpărasem de la măcelărie cu o seară înainte, când uitasem că nu reușisem să dăm gata cele două fripturi de porc de mărimea unui palet de lemne pentru grătar, marca Duraflame. „Am putea să le punem lângă aparatele de radio“, ziceam eu. „Sau să le pasăm în blendere. Hai, nu te îmbufna așa. Să n‑ai roșii deloc este mai rău decât să ai două kilograme, nu?

Hugh mi‑a spus că nu mai aveam voie să mă apropii de piață până când nu învățam să vorbesc franceză. Era plin de spume, dar mi‑am zis că îi va trece când va vedea CD‑playerele pe care i le cumpărasem de ziua lui.

[…]

Eu o sa vorbeste dragut candva_editurapublicaFragmentul de mai sus face parte din cea mai recentă carte Narator semnată de David Sedaris, în traducerea Ruxandrei Tudor. Mai multe: Eu o să vorbește drăguț cândva

În curând vom avea ocazia să interacționăm cu talentatul scriitor american în cadrul a două evenimente: An evening with David Sedaris, luni 20 iunie, eveniment (soldout) prezentat de The Power of Storytelling și Lansarea cărții ”Eu o să vorbește drăguț cândva”, marți 21 iunie, la Cărturești Verona, ora 19:00.
Mai multe detalii despre vizita lui David Sedaris la București, aici.

David Sedaris la București

 

Autor de bestselleruri traduse în 29 de limbi și vândute în peste 10 milioane de exemplare, un fin observator al condiției umane actuale, deținătorul unui umor sarcastic și a unui spirit critic incisiv, David Sedaris vine la București cu prilejul lansării excelentei colecții de eseuri Eu o să vorbește drăguț cândva.

sedaris_luni

 

 

 

 

 

 

Luni, 20 iunie, începând cu ora 19:30, Sedaris va citi pe scena mare a ARCUB Gabroveni pasaje din eseurile sale și din scrieri încă nepublicate, într-un eveniment prezentat de The Power of Storytelling. După o sesiune de întrebări și răspunsuri, Sedaris va rămâne să ciocnească un pahar și să semneze cărțile participanților la eveniment. Evenimentul este soldout.

Sedaris2-fb

Marți, 21 iunie, începând cu ora 19:00, va avea loc lansarea cărții Eu o să vorbește drăguț cândva, în librăria Cărturești Verona. Dacă vremea ține cu noi, ne vedem pe terasă. Acest eveniment include o discuție a autorului cu Luiza Vasiliu, editor coordonator Scena9, și o sesiune de autografe. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.

Priceperea cu care David Sedaris analizează eufemismul cultural și corectitudinea politică dovedește că este numit pe drept unul dintre cei mai fini observatori ai condiției umane actuale, multe dintre poveștile pe care le spune cu atât de mult haz fiind autobiografice și autoironice. David e cunoscut publicului din România prin bestsellerul În pielea goală, apărut în aceeași serie de nonficțiune creativă a editurii Publica: Narator.

Eu o să vorbește drăguț cândva este împărțită în două părți. Prima conține treisprezece eseuri în care autorul vorbește despre copilăria petrecută în suburbiile din Raleigh, Carolina de Nord, despre familie și despre diverse slujbe bizare pe care le-a avut în New York.
În cea de-a doua parte, intitulată Deux, Sedaris scrie despre mutarea în Franța împreună cu partenerul său Hugh, despre tentativele de a învăța franceza, dar și despre modul în care ajunsese să vorbească această limbă: „unul deloc complicat, care presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că-l dresasei să nu se mai urce pe canapea”.

Când râzi cu David Sedaris, ceea ce ești nevoit să faci la fiecare paragraf, te eliberezi. Viața de zi cu zi este plină de umilințe mici și capcane, pe care încercăm să le ignorăm. Doar ne sunt suficiente marile pierderi! Sedaris însă, face exact opusul. Ia aceste umilințe mici și le îngăduie să se desfășoare până când rușinea devine ridicolă și se transformă în râs. Sedaris nu este un scriitor minunat doar pentru că se pricepe să transforme banalul vieții în comedie; este un scriitor minunat pentru că știe că, dacă ne permitem să analizăm iluzia că vom câștiga fiecare bătălie a vieții, vom vedea ridicolul acestui plan. Și vom râde de noi. Și va fi mai bine. — Cristian Lupșa, editor DOR (Decât o Revistă)

Cartea va fi disponibilă în librării începând cu data de 17 iunie.

Evenimentele sunt organizate de The Power of Storytelling și editura Publica, cu susținerea NN și cu sprijinul Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești.
Parteneri media: DOR, Scena9, SUB25.

publica-fbcover-sedaris2016-03

 

Ce citim vara aceasta?

promo-sedarisSugestiile noastre de cărți potrivite pentru o lectură de vară:

#GIRLBOSS – Sophia Amoruso, Cenușăreasa tehnologiei, ne oferă cu umor, onestitate și fermitate sfaturi despre cum să ne transformăm viața profesională într-o aventură.

Scurtături inteligente – o carte foarte actuală despre legătura strânsă dintre sfidarea regulilor și succes, și despre cum putem rezolva problemele societății mai rapid decât credem.

Pe uscat sau cu paharul plin – cartea lui Lawrence Osborne este o incursiune erudită în țările care au interzis alcoolul, o meditație splendidă despre cum concepem funcționarea celor două lumi pe care le numim Estul și Vestul.

Gândește ca un trăznit – o carte amuzantă în care autorii cărții Superfreakonomics ne învață cum să nu cădem pradă metodelor răsuflate de rezolvare a problemelor.

Eu sunt Zlatan – o poveste despre speranţă şi determinare şi despre ce poate realiza un copil de imigranţi care porneşte de la zero dacă munceşte din greu şi crede în el însuşi.

123