Posturi cu tagurile ‘colectia de stiinta’

Descoperă viața secretă a copacilor

Peter Wohlleben: „Când mi-am început activitatea ca pădurar, ştiam despre viaţa secretă a copacilor cam tot atât cât ştie un măcelar despre emoţiile animalelor.

Te invităm să descoperi pădurea într-o lumină cu totul nouă în cartea Viața secretă a copacilor, un instant bestseller în Germania și în Statele Unite. Promitem că o să te uiți cu alți ochi la copaci! Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice.

Mai jos găsești un capitol al cărții – numai bun pentru a ne reaminti cât de importante sunt pădurile și copacii pentru noi.

Aspiratorul de CO2

O imagine destul de răspândită încă şi uşor simplistă a ciclurilor din natură ne prezintă arborele ca simbol al echilibrului. Copacii absorb prin fotosinteză dioxid de carbon, pe care îl folosesc pentru a se dezvolta. Ei depozitează, de-a lungul vieţii, până la 20 de tone de dioxid de carbon în trunchi, în crengi şi în rădăcini. Atunci când copacul moare, el eliberează exact aceeaşi cantitate de gaze de seră, produse prin consumul lemnului de către ciuperci şi de către bacterii. Pe această idee se bazează şi afirmaţia că arderea lemnului nu are niciun impact asupra climei. Până la urmă nu contează dacă buştenii sunt transformaţi de micile organisme în particule gazoase sau dacă această activitate e lăsată în seama sobei de acasă.

Dar pădurea nu funcţionează atât de simplu. Ea este, în realitate, un imens aspirator de dioxid de carbon, care filtrează şi depozitează încontinuu acest element. Într-adevăr, după moartea ei, o parte revine în atmosferă, însă restul rămâne în ecosistem. Trunchiul zdrenţuit e transformat încet în aşchii şi mâncat de diverse specii, devenind centimetru cu centimetru una cu pământul şi îngropându-se tot mai adânc în el. Ultima lovitură o dă ploaia care spală şi duce cu ea resturile organice. Cu cât zona e mai la nord, cu atât e mai rece. Şi, odată cu temperaturile scăzute, ritmul vieţii încetineşte la rândul său, până când se opreşte complet. În acest moment, dioxidul de carbon îşi găseşte din nou liniştea, sub formă de humus, şi continuă să se acumuleze încet, dar sigur. Într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, el se va transforma, poate, în cărbune brun sau în huilă. Depozitele actuale ale acestor resurse fosile s-au format acum aproximativ 300 de milioane de ani, tot din copaci. Ei arătau puțin altfel pe atunci, asemănându-se mai mult unor ferigi uriaşe sau unor tufişuri de coada-calului înalte de 30 de metri, dar puteau ajunge la un diametru al trunchiului de doi metri, similar aşadar cu speciile din zilele noastre. Cei mai mulţi copaci creşteau în mlaştini şi, când mureau de bătrâneţe, trunchiul se prăbuşea în apa mlăştinoasă, unde nu putrezea. De-a lungul mileniilor, s-au format astfel straturi consistente de turbă, care au fost apoi acoperite de pietriş şi, datorită presiunii, ulterior, s-au transformat în cărbune. În marile centrale electrice convenţionale sunt arse astăzi pădurile fosile de ieri. Nu ar fi mai frumos şi mai cu folos dacă le-am da şansa copacilor noştri să urmeze exemplul înaintaşilor? Ar putea măcar să capteze din nou o parte a dioxidului de carbon şi s-o depoziteze în sol.

Astăzi însă se produce tot mai puţin cărbune, pentru că pădurile sunt tăiate constant în scopul comercializării lemnului. Razele calde ale soarelui ajung pe sol şi dezmorţesc speciile care trăiesc acolo. Acestea devorează şi ultimele rezerve de humus din straturile mai profunde şi le elimină în atmosferă sub formă de gaz. Cantitatea totală a gazelor emanate este aproape egală cu cea a lemnului tăiat. Pentru fiecare buştean ars în soba de acasă, pe solul din păduri se elimină în atmosferă o cantitate egală de dioxid de carbon. Depozitul de dioxid de carbon de sub copaci e golit pe măsură ce se formează.

Puteţi observa procesul incipient al producerii cărbunelui, la fiecare plimbare prin pădure. Săpaţi un pic în sol până daţi de un strat mai deschis la culoare. Până la acea linie, stratul superior, mai întunecat, este încărcat cu dioxid de carbon. Dacă pădurea ar fi lăsată în pace, aici ar începe să se producă gaz, cărbune sau ulei. Cel puţin în zonele protejate, cum ar fi zonele centrale din parcurile naturale, aceste procese îşi continuă nestingherite cursul. Straturile subţiri de humus nu sunt însă doar rezultatul actualei dezvoltări în domeniul forestier: romanii şi celţii îşi făceau şi ei cu sârguinţă loc prin pădure, doborând-o la pământ şi punând astfel capăt în mod brutal proceselor naturale.

Dar ce sens are pentru copaci să stea departe de felul de mâncare preferat? Şi nu e vorba doar despre copaci: toate plantele, inclusiv algele din ocean, filtrează dioxidul de carbon, care, după moarte, e depozitat în nămol sub formă de compuşi ai carbonului. Împreună cu resturile animale – cum ar fi calcarul din corali, care este unul dintre cei mai mari depozitari de dioxid de carbon existenţi –, din atmosferă s-a retras în sute de milioane de ani foarte mult carbon. La momentul apariţiei celor mai mari depozite de cărbune, în Carbonifer, concentraţia de dioxid de carbon era de nouă ori mai mare decât valoarea actuală, înainte ca pădurile din acea vreme s-o reducă la de trei ori valoarea din zilele noastre. Dar care este limita maximă a pădurilor? Vor continua să depoziteze dioxid de carbon până când, la un moment dat, acesta va dispărea din atmosferă? Din cauza foamei noastre de consum, nu ne mai punem această întrebare, pentru că am întors deja armele şi golim cu hărnicie depozitele de dioxid de carbon. Uleiul, gazul şi cărbunele sunt folosiți sub formă de combustibili și carburanți și sunt eliberați în atmosferă. Dacă facem abstracție de schimbarea climei, să fie oare o binecuvântare că eliberărăm gazele cu efect de seră din închisoarea lor subterană? N-aş merge atât de departe, însă deja poate fi observat un efect de îngrăşământ datorat concentraţiei crescute. Copacii cresc mai repede, aşa cum o dovedesc ultimele inventare în domeniu. Tabelele pentru estimarea producţiei de lemn trebuie readapatate, pentru că, între timp, biomasa creşte cu o treime mai mult decât acum câteva decenii. Dar vă aduceţi aminte de discuţia noastră? E nevoie de timp pentru îmbătrânirea propice a unui copac. Această creştere este nesănătoasă, fiind susţinută, în plus, şi de acumulările masive de azot din agricultură. Aşadar, regula rămâne: mai puţin (dioxid de carbon) înseamnă mai mult (ca durată de viaţă).

Încă din studenţie am învăţat că arborii tineri au o importanță vitală şi cresc mai repede decât arborii bătrâni. Această teorie este acceptată până în zilele noastre şi duce la necesitatea întineririi pădurilor. Întinerire? Un alt cuvânt pentru tăierea trunchiurilor bătrâne şi pentru înlocuirea lor cu puieţi. Conform asociaţiilor forestiere şi patronatelor din domeniu, doar aşa se poate menţine stabilitatea pădurilor şi se poate produce mai mult lemn, precum şi pentru a prelua şi fixa mai mult dioxid de carbon din atmosferă. În funcţie de specie, impulsul de creştere ar încetini la vârsta de 60 până la 120 de ani, aşa că atunci e deja momentul să punem în funcţiune utilajele de recoltat. Oare idealurile tinereţii veşnice, atât de discutate şi de controversate în societatea noastră, sunt pur şi simplu transferate asupra pădurii? Cel puţin aşa se pare, pentru că un arbore de 120 de ani, raportat la standardele umane, abia a ieşit de pe băncile şcolii. Într-adevăr, premisele acceptate de cercetători par a fi greşite, aşa cum demonstrează un studiu internaţional. Oamenii de ştiinţă au cercetat în jur de 700 000 de copaci de pe toate continentele. Rezultatul a fost surprinzător. Copacii cresc mai repede odată cu înaintarea în vârstă. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de trei ori mai multă biomasă decât arborii cu trunchiuri de două ori mai mici. În cazul copacilor, să fii bătrân nu înseamnă, aşadar, să fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivă, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pădurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbărilor climatice, aliaţi de nădejde ai oamenilor. Sloganul să întinerim pădurile ca să le regenerăm este cel puţin înşelător, în special după apariţia studiului mai sus menţionat. Singura scădere a valorii, după o anumită vârstă, este în sensul utilităţii lemnului. Ciupercile pot cauza putrezirea mijlocului trunchiului, însă asta nu împiedică deloc creşterea arborelui. Dacă ne dorim să ne folosim de păduri în lupta noastră împotriva schimbărilor climatice, atunci trebuie să le lăsăm să îmbătrânească, așa cum cer toate marile organizații de protecție a mediului.

 

 

Wonderland: jocul și lumea modernă

Se spune că „necesitatea e mama invenției”, dar dacă ar fi să facem un test de paternitate multora dintre cele mai importante idei și instituții din lumea modernă, vom descoperi, invariabil, că timpul liber și jocul au fost implicate în zămislirea lor.

Relatările istorice convenționale gravitează în jurul marilor evenimente: bătălii purtate, tratate semnate, discursuri rostite, alegeri câștigate, lideri asasinați. Manualele urmăresc curba largă a schimbării graduale: nașterea democrației, progresul industrializării sau ascensiunea drepturilor civile. Dar uneori istoria este modelată de întâlniri întâmplătoare, departe de coridoarele puterii, de momente în care o idee prinde rădăcini în mintea cuiva și lâncezește acolo ani întregi, până când își face apariția pe marea scenă a schimbării globale.

Wonderland e o pledoarie amplă pentru aceste idei. E o istorie a jocului, a distracțiilor pe care ființele umane le-au inventat ca să se amuze, căutând să evadeze din corvoada zilnică pentru subzistență. Steven Johnson ne demonstrează că multe descoperiri aparent triviale au sfârșit prin a declanșa schimbări istorice, așa-numitul „efectul colibri” – procesul prin care o inovație dintr-un domeniu inițiază transformări în domenii aparent fără legătură cu el.

Johnson prezice: oricine dorește să afle încotro se îndreaptă tehnologia și curentele sociale ar trebui să acorde maximă atenție modului în care ne jucăm. Dacă sunteți în căutarea viitorului, îl veți găsi oriunde oamenii se amuză.

Cu un stil care cucerește iremediabil, lectura celei mai recente cărți semnate de Johnson e ca o plimbare printr-un bazar excentric, dar în același timp familiar. E o lectură deopotrivă erudită și încântătoare! #mustread

Fun facts:

Co-lecția de știință Publica

Odată cu apariția cărții Wonderland de Steven Johnson, ne bucurăm să anunțăm că inaugurăm Co-lecția de științăo colecție dedicată celor mai interesante și importante idei științifice, descoperiri și inovații din lumea de azi. Cărțile alese au în comun scriitura bună și interesul pentru popularizarea științelor.

Ce mai pregătim anul acesta în Co-lecția de știință:

Co-lecția de știință apare cu sprijinul partenerilor de la Erste Asset Management: