Posturi cu tagurile ‘colectia de stiinta’

Publica la Gaudeamus: ofertă și noutăți

editura publica, gaudeamus 2017

De miercuri până duminică inclusiv (22 – 26 noiembrie) se desfășoară Târgul Internațional Gaudeamus – Carte de Învățătură. Ca de obicei, ne găsiți la parterul pavilionului central, vizavi de intrarea principală, la standul 15; programul târgului este între orele 10:00 – 20:00.

Discountul cu care vă așteptăm la stand este de 20% din prețul de bază al cărților disponibile, inclusiv pentru noutăți! Pentru cei care nu pot ajunge la Romexpo: e bine de știut că oferta de la stand este valabilă și pe site-ul editurii, astfel că pentru orice titlu disponibil beneficiați de 20% discount. Pentru achizițiile peste 130 lei transportul este gratuit.

Cu ce noutăți vă așteptăm anul acesta la Gaudeamus:

 

biografia david bowie, david buckley, strange fascination, stranie fascinatieDavid Bowie. O stranie fascinație

Modul unic în care David Buckley (numit de The Guardian cel mai bun biograf al lui Bowie) abordează descifrarea enigmei numite Bowie – prin interviurile cu unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi și prin analiza biografică și academică – face ca această biografie să nu aibă egal, fiind o lectură esenţială atât pentru fanii vechi ai lui Bowie cât și pentru cei noi.

Cartea prezintă informaţii obţinute în exclusivitate despre turnee, despre realizarea albumelor, despre certuri și despărţiri, despre muzica lui Bowie și, cel mai important, despre omul însuși. Incluzând fotografii rare, biografia este cea mai completă istorisire despre David Bowie și despre influenţa sa asupra culturii pop din câte s-au scris vreodată. În plus, biografia Victoria Books reușește lucrul cel mai de preţ: te face să asculţi din nou albumele lui Bowie. Ceea ce vom face și noi la stand

Cartea va fi disponibilă începând cu ziua de joi, 23 noiembrie.

 

maria sharapova, biografie tenis, victoria books, unstoppableDe neoprit. Viața mea de până acum

Indiferent de preferințele fiecăruia, un lucru e clar: Maria Sharapova nu trece neobservată. Povestea ei începe într-un mic oraș din Rusia, unde, la doar cinci ani, a început să joace tenis cu o putere precoce de concentrare. Iuri Sharapov, tatăl ei, riscă totul ca să ajungă cu ea în Florida, cu doar șapte sute de dolari în buzunar și fără să cunoască engleza, dar convins că fiica sa putea deveni o mare campioană.

La șaptesprezece ani, Maria a învins-o pe Serena Williams și a câștigat turneul de la Wimbledon. A ajuns pe locul întâi în clasamentul mondial când avea optsprezece ani și, de atunci, a urcat de mai multe ori pe această poziție. Până în prezent a câștigat cinci turnee de Grand Slam și a devenit una dintre sportivele cu cele mai mari câștiguri din lume. În timpul turneului Australian Open din 2016, a fost anchetată de ITF din cauza utilizării unui medicament care fusese adăugat pe lista substanțelor interzise; în final a fost suspendată, lucru care a ținut-o departe de activitatea competițională cincisprezece luni, timp în care a și scris cartea de față.

Oare o să zboare?

Are vreo valoare ideea ta de afaceri? Va avea ea succes pe piața pe care încerci să o deservești sau va fi doar o pierdere de timp și de resurse? Este oare o idee cu adevărat bună pentru tine? Îți poate oferi un venit recurent și stabil? Cu alte cuvinte, oare o să zboare?

Plină de sugestii practice, cu exerciții bazate pe acțiune și studii de caz reale, cartea lui Pat Flynn te va provoca să gândești critic, să acționezi în mod deliberat și să îndrăznești foarte mult. Pat este cunoscut în special în domeniul antreprenoriatului online, al marketingului digital și al afacerilor de lifestyle și pentru principiile autentice pe care le susține. Celebrul său podcast de afaceri, Smart Passive Income Podcast, inspiră oamenii pe parcursul călătoriei lor în domeniul afacerilor online.

Cartea va fi disponibilă începând cu ziua de joi, 23 noiembrie.

C#caturi spuse de tata

Justin Halpern a creat în vara lui 2009 un cont de Twitter în care și-a propus să arhiveze vorbele de duh, necenzurate și condimentate din belșug, ale tatălui său. În interval de o lună, @shitmydadsays a devenit o senzaţie a internetului. Cugetările lui Sam Halpern sunt urmărite azi de peste 2,5 milioane de oameni numai pe Twitter și Facebook. Justin Halpern este și coscenaristul și coproducătorul serialului de televiziune $#*! My Dad Says (WarnerBros/CBS).

Cartea de față este o amuzantă poveste biografică despre maturizare, fiind portretizarea autentică, haotică și amuzantă a relației tată-fiu, povestită de o nouă voce de forţă a comediei.

Cartea va fi disponibilă începând cu ziua de joi, 23 noiembrie.

Sinceritate radicală. Cum să fii un șef dat naibii fără să îți pierzi umanitatea

Kim Scott a fost director executiv la Google, Dropbox, Qualtrics, Twitter, și, ulterior, la Apple, unde a lucrat alături de echipa sa la un curs (pentru Universitatea Apple) despre cum să fii un șef bun. În ultimii ani a devenit celebră datorită modului revoluționar în care abordează managementul eficient: sinceritatea radicală.

Scott pornește de la o idee simplă: ca să fii un șef bun, trebuie să îți pese cu adevărat și să discuți deschis. Când provoci pe cineva la o discuție fără să-ți pese, ești intolerabil de agresiv; când îți pasă de cineva, dar nu discuți deschis cu persoana respectivă, ești distrugător de empatic. Când nu ai niciunul dintre aceste două comportamente, dai dovadă de o lipsă de sinceritate de-a dreptul manipulativă. Cartea este scrisă atât pentru șefi, cât și pentru cei care au de-a face cu șefi și este prezentată sub forma unor lecții clare și ușor de aplicat de cititor.

Cartea va fi disponibilă începând cu ziua de vineri, 24 noiembrie.

Alte titluri publicate recent:Cum să nu greșești ne convinge că matematica nu e doar o înșiruire de calcule pe care să le faci mecanic. Este logică, este filosofie, și ne ajută să nu greșim atunci când luăm fie o decizie simplă, și în special atunci când luăm una mai complicată.

Botanistul euforic nu trebuie să lipsească din biblioteca unui gurmand, pasionat de grădinărit, mixologist sau oricui apreciază o băutură bună. În plus, designul unic și anecdotele lui Amy Stewart fac din Botanistul euforic un cadou tare plăcut.

Dacă încă nu ai apucat să citești vreo carte din co-lecția de știință, trebuie să încerci măcar una! Cărțile sunt scrise tare bine, pe înțelesul tuturor, iar subiectele sunt diverse și cu implicații majore în viețile noastre. Putem afla despre miliardele de microbi din noi și ce facem greșit când ne raportăm la ei, despre viața secretă a copacilor, despre interesanta inteligență a caracatițelor, despre istoria umanității din perspectiva geneticii, dar și despre prietenia care a schimbat pentru totdeauna modul în care percepem economia, cum gândim și cum acționăm.

În seria Narator avem două noutăți la a căror lectură vei plânge, vei râde, vei trage aer adânc în piept și vei zâmbi: povestea minunatei fetițe Juniper și noua carte marca Sedaris.

Vă așteptăm cu drag la Gaudeamus! Să avem lecturi excelente!

Istoria umană văzută prin lentila geneticii

 

Adam Rutherford este unul dintre cei mai cunoscuți comunicatori din domeniul științelor. A studiat genetica la University College din Londra și, în timpul doctoratului pe tema dezvoltării ochiului, a făcut parte din echipa care a identificat prima cauză genetică a unei forme de orbire manifestată la copii. Este autorul bestsellerului despre originea vieții și biologia sintetică Creation, autor de texte științifice pentru The Guardian, consultant științific pentru filme (Biophilia Live, Kingsman: The Secret Service, World War Z, Ex Machina), om de radio și televiziune (diverse serii științifice BBC Radio 4 și BBC).

Adam Rutherford: În celulele organismului tău porți un poem epic. O saga incomparabilă, enormă, unică, întortocheată. Acum aproximativ un deceniu, la 50 de ani după descoperirea dublului helix, ajunseserăm atât de pricepuți la interpretarea ADN-ului încât codul nostru genetic a devenit o sursă istorică, un text de studiat. Genomul, genele și ADN-ul documentează călătoria vieții pe Pământ – patru miliarde de ani de încercări și erori care au dus la apariția ta. Genomul reprezintă totalitatea ADN-ului din tine, cu toate cele trei miliarde de litere ale lui, iar metoda lui de formare – toată povestea misterioasă (din punct de vedere biologic) cu sexul – îl face unic pentru fiecare persoană. Amprenta aceasta genetică nu numai că nu se regăsește la nimeni altcineva, dar se deosebește de a oricăruia din cele 107 miliarde de oameni care au trăit vreodată. Același lucru este valabil și la gemenii identici, ale căror genomuri sunt de nedeosebit la început, dar se diferențiază treptat la câteva momente după concepție.

Genomul uman s-a dovedit cu mult mai interesant și mai complicat decât ar fi putut anticipa cineva, inclusiv numeroșii geneticieni, care au în continuare de lucru și își câștigă pâinea din asta, la un deceniu de la presupusa încheiere a Proiectului Genomului Uman. Când discutăm despre genetică, cu greu îți poți da seama care este adevărata explicație a acestei complexități și cât de limitați suntem în încercarea de a o înțelege cu adevărat.

genetica, scurta istorie a tuturor, brief history of everyone, adam rutherford

Scurtă istorie a tuturor este portretul nostru și al devenirii noastre și spune povestea fiecăruia dintre cei 100 de miliarde de oameni moderni care au văzut vreodată lumina zilei. În același timp, este povestea noastră colectivă, pentru că fiecare purtăm în genom istoria speciei – nașteri, morți, boli, războaie, foamete, migrații și sex.

 

Baba și mulțimile din noi

Baba nu clipește. Este complet placid față de mulțimea de copii surescitați care s‑a adunat în jurul lui. Nu este perturbat nici de canicula verii californiene. Nu‑l deranjează tampoanele de bumbac care‑i mângâie fața, corpul și lăbuțele. E firesc să fie nonșalant, dat fiind că trăiește în siguranță și răsfăț. Trăiește în Grădina Zoologică din San Diego, poartă o armură impenetrabilă și în această clipă atârnă agățat de centura unui îngrijitor. Baba este un pangolin cu burtă albă – un animal drăgălaș care arată ca o încrucișare între un furnicar și un con de brad. E cam cât o pisică mică. Ochii lui negri au un aer jalnic și firele de păr care‑i încadrează obrazul arată ca niște favoriți răzvrătiți. Fețișoara sa rozalie se termină într‑un bot fără dinți, special adaptat pentru ingurgitarea de furnici și termite. Picioarele din față, mici și îndesate, au la capete gheruțe lungi și curbate cu care se agață de copaci și sapă în cuiburi de insecte, corpul terminându‑i‑se cu o codiță lungă cu care atârnă de ramurile copacilor (sau de îngrijitorii zoo prietenoși).

Dar cea mai distinctivă trăsătură a sa ar fi, de departe, solzii. Capul, corpul, membrele și coada sunt acoperite de ei – mici discuri suprapuse, de un oranj‑pal, care formează un strat protector extrem de dur și care sunt alcătuite din același material ca și unghiile voastre, cheratină. Și, pe bune, chiar arată și se simt ca o mulțime de unghii suprapuse, chiar dacă supradimensionate, date cu ojă și tocite rău. Solzii, deși se mișcă flexibil, sunt ferm prinși pe corp, așa că se ridică și coboară pe măsură ce‑i trec mâna pe spinare. Dacă l‑aș mângâia în sens opus, probabil că m‑aș tăia – mulți solzi sunt ascuțiți ca o lamă de ras. Neprotejate sunt doar fața, pântecele și lăbuțele lui Baba, pe care, dacă ar vrea sau ar fi nevoie, le‑ar putea apăra făcându‑se ghem. Asta‑i și abilitatea care dă numele speciei sale: pangolin se trage din cuvântul malaysian pengguling, care înseamnă „ceva care se face sul”.

Baba este unul dintre animalele‑ambasador ale grădinii zoologice – creaturi excepțional de docile și de bine dresate care iau parte la activitățile dedicate publicului larg. Îngrijitorii îi duc frecvent în aziluri de bătrâni și în spitale de copii pentru a mai însenina zilele oamenilor în suferință și pentru a le prezenta animale neobișnuite. Dar astăzi e ziua lui liberă. Șade atârnat de centura îngrijitorului său, precum cel mai ciudat brâu din lume, în timp ce Rob Knight îi freacă ușor un tampon de bumbac pe față. „Aceasta este una dintre speciile care m‑au fascinat din copilărie – prin simplul fapt că așa ceva poate să existe”, spune el.

Knight, un neozeelandez înalt, subțirel și tuns scurt, este un savant al lumii microscopice, un cunoscător al invizibilului. Studiază bacterii și alte organisme microscopice – microbi – și este fermecat îndeosebi de cele care trăiesc în interiorul sau în exteriorul organismelor animalelor. Pentru a le studia, trebuie mai întâi să le colecteze. Colecționarii de fluturi folosesc plase și borcane; unealta preferată a lui Knight este tamponul de bumbac. Apucă unul mic și îl freacă de nasul lui Baba vreo două secunde, suficient cât să‑l infuzeze cu bacteriile pangolinului. Mii, dacă nu milioane, de celule microscopice sunt acum prinse în vălătucul alb. Knight se poartă delicat, pentru a nu deranja pangolinul. Baba n‑ar fi putut părea mai puțin deranjat nici dacă s‑ar fi străduit. Am senzația că, dacă o bombă ar fi explodat lângă el, singura sa reacție ar fi fost să se foiască un pic.

Baba nu este doar un pangolin. Este și o masă colcăitoare de microbi. Unii dintre aceștia trăiesc în interiorul lui, preponderent în intestine. Alții trăiesc la suprafață, pe cap, pe abdomen, pe lăbuțe, pe gheare și pe solzi. Knight tamponează pe rând fiecare dintre aceste locuri. Și‑a tamponat și toate părțile corpului său cel puțin o dată, întrucât și el găzduiește propria‑i comunitate de microbi. La fel și eu. La fel și fiecare fiară din grădina zoologică. La fel și fiecare creatură de pe planetă, cu excepția câtorva animale de laborator create special de cercetători să fie sterile.

Cu toții posedăm o foarte bogată „menajerie” microscopică, numită generic microbiotă sau microbiom. Aceste organisme trăiesc la suprafața corpului, în interiorul lui și uneori chiar în interiorul celulelor noastre. Majoritatea sunt bacterii, dar și alte mici vietăți incluzând fungii (cum ar fi drojdiile) și archaea, un grup misterios cu care vom face cunoștință mai târziu. Există, de asemenea, și virusuri, într‑un număr greu de imaginat – un virom care infectează toți ceilalți microbi și, ocazional, celulele gazdei. Cu ochiul liber nu putem vedea nicio astfel de vietate minusculă. Dar, dacă ar fi ca toate celulele unui organism să dispară în mod misterios, ar fi probabil detectabile ca o fantomatică licărire microbiană, conturând un nucleu animal de‑acum dispărut.

[…]

Orson Welles a spus că „ne naștem singuri, trăim singuri, murim singuri”; se înșela. Nu suntem niciodată singuri – nici când suntem pe deplin singuri. Ființăm în simbioză – un termen minunat care descrie organisme diferite trăind împreună. Unele animale sunt colonizate de microbi încă din stadiul de ouă nefecundate; altele capătă primii parteneri în momentul nașterii. Apoi continuăm să ne trăim viața în compania lor. Când mâncăm, mănâncă și ei. Când călătorim, vin și ei cu noi. Când murim, ne consumă rămășițele. Fiecare dintre noi este o grădină zoologică în toată puterea cuvântului – o colonie încapsulată într‑un singur corp. Un colectiv de specii. O lume întreagă.

[…]

Zoologia în ansamblu este, de fapt, ecologie. Nu putem înțelege deplin viața animală fără a ne înțelege microbii și simbioza cu ei. Și nu ne putem aprecia pe deplin microbiomurile proprii fără a aprecia felul în care cele ale speciilor care ne întovărășesc le îmbogățesc și le influențează viața. Ar trebui să lărgim lentilele pentru a privi în ansamblu întregul regn animal, apoi să focalizăm pentru a vedea ecosistemele ascunse care există în fiecare creatură. Când ne uităm la cărăbuși și elefanți, la scoici și râme, la părinți și prieteni, vedem indivizi croindu‑și calea prin viață ca o adunătură de celule într‑un singur corp, antrenați de un singur creier și operând cu un singur genom. Dar asta‑i doar o ficțiune plăcută. De fapt, suntem mulțimi, cu toții. Întotdeauna „noi” și niciodată „eu”. Uitați de Orson Welles și urmați‑l pe Walt Whitman: „Sunt mare, cuprind mulțimi”.

Fragmentul de mai sus este semnat de Ed Yong și reprezintă o parte din introducerea excelentei cărți din Co-lecția de știință – Cuprind mulțimi. Miliardele de microbi din noi și felul în care ne modelează viața.

Descoperă viața secretă a copacilor

Peter Wohlleben: „Când mi-am început activitatea ca pădurar, ştiam despre viaţa secretă a copacilor cam tot atât cât ştie un măcelar despre emoţiile animalelor.

Te invităm să descoperi pădurea într-o lumină cu totul nouă în cartea Viața secretă a copacilor, un instant bestseller în Germania și în Statele Unite. Promitem că o să te uiți cu alți ochi la copaci! Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice.

Mai jos găsești un capitol al cărții – numai bun pentru a ne reaminti cât de importante sunt pădurile și copacii pentru noi.

Aspiratorul de CO2

O imagine destul de răspândită încă şi uşor simplistă a ciclurilor din natură ne prezintă arborele ca simbol al echilibrului. Copacii absorb prin fotosinteză dioxid de carbon, pe care îl folosesc pentru a se dezvolta. Ei depozitează, de-a lungul vieţii, până la 20 de tone de dioxid de carbon în trunchi, în crengi şi în rădăcini. Atunci când copacul moare, el eliberează exact aceeaşi cantitate de gaze de seră, produse prin consumul lemnului de către ciuperci şi de către bacterii. Pe această idee se bazează şi afirmaţia că arderea lemnului nu are niciun impact asupra climei. Până la urmă nu contează dacă buştenii sunt transformaţi de micile organisme în particule gazoase sau dacă această activitate e lăsată în seama sobei de acasă.

Dar pădurea nu funcţionează atât de simplu. Ea este, în realitate, un imens aspirator de dioxid de carbon, care filtrează şi depozitează încontinuu acest element. Într-adevăr, după moartea ei, o parte revine în atmosferă, însă restul rămâne în ecosistem. Trunchiul zdrenţuit e transformat încet în aşchii şi mâncat de diverse specii, devenind centimetru cu centimetru una cu pământul şi îngropându-se tot mai adânc în el. Ultima lovitură o dă ploaia care spală şi duce cu ea resturile organice. Cu cât zona e mai la nord, cu atât e mai rece. Şi, odată cu temperaturile scăzute, ritmul vieţii încetineşte la rândul său, până când se opreşte complet. În acest moment, dioxidul de carbon îşi găseşte din nou liniştea, sub formă de humus, şi continuă să se acumuleze încet, dar sigur. Într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, el se va transforma, poate, în cărbune brun sau în huilă. Depozitele actuale ale acestor resurse fosile s-au format acum aproximativ 300 de milioane de ani, tot din copaci. Ei arătau puțin altfel pe atunci, asemănându-se mai mult unor ferigi uriaşe sau unor tufişuri de coada-calului înalte de 30 de metri, dar puteau ajunge la un diametru al trunchiului de doi metri, similar aşadar cu speciile din zilele noastre. Cei mai mulţi copaci creşteau în mlaştini şi, când mureau de bătrâneţe, trunchiul se prăbuşea în apa mlăştinoasă, unde nu putrezea. De-a lungul mileniilor, s-au format astfel straturi consistente de turbă, care au fost apoi acoperite de pietriş şi, datorită presiunii, ulterior, s-au transformat în cărbune. În marile centrale electrice convenţionale sunt arse astăzi pădurile fosile de ieri. Nu ar fi mai frumos şi mai cu folos dacă le-am da şansa copacilor noştri să urmeze exemplul înaintaşilor? Ar putea măcar să capteze din nou o parte a dioxidului de carbon şi s-o depoziteze în sol.

Astăzi însă se produce tot mai puţin cărbune, pentru că pădurile sunt tăiate constant în scopul comercializării lemnului. Razele calde ale soarelui ajung pe sol şi dezmorţesc speciile care trăiesc acolo. Acestea devorează şi ultimele rezerve de humus din straturile mai profunde şi le elimină în atmosferă sub formă de gaz. Cantitatea totală a gazelor emanate este aproape egală cu cea a lemnului tăiat. Pentru fiecare buştean ars în soba de acasă, pe solul din păduri se elimină în atmosferă o cantitate egală de dioxid de carbon. Depozitul de dioxid de carbon de sub copaci e golit pe măsură ce se formează.

Puteţi observa procesul incipient al producerii cărbunelui, la fiecare plimbare prin pădure. Săpaţi un pic în sol până daţi de un strat mai deschis la culoare. Până la acea linie, stratul superior, mai întunecat, este încărcat cu dioxid de carbon. Dacă pădurea ar fi lăsată în pace, aici ar începe să se producă gaz, cărbune sau ulei. Cel puţin în zonele protejate, cum ar fi zonele centrale din parcurile naturale, aceste procese îşi continuă nestingherite cursul. Straturile subţiri de humus nu sunt însă doar rezultatul actualei dezvoltări în domeniul forestier: romanii şi celţii îşi făceau şi ei cu sârguinţă loc prin pădure, doborând-o la pământ şi punând astfel capăt în mod brutal proceselor naturale.

Dar ce sens are pentru copaci să stea departe de felul de mâncare preferat? Şi nu e vorba doar despre copaci: toate plantele, inclusiv algele din ocean, filtrează dioxidul de carbon, care, după moarte, e depozitat în nămol sub formă de compuşi ai carbonului. Împreună cu resturile animale – cum ar fi calcarul din corali, care este unul dintre cei mai mari depozitari de dioxid de carbon existenţi –, din atmosferă s-a retras în sute de milioane de ani foarte mult carbon. La momentul apariţiei celor mai mari depozite de cărbune, în Carbonifer, concentraţia de dioxid de carbon era de nouă ori mai mare decât valoarea actuală, înainte ca pădurile din acea vreme s-o reducă la de trei ori valoarea din zilele noastre. Dar care este limita maximă a pădurilor? Vor continua să depoziteze dioxid de carbon până când, la un moment dat, acesta va dispărea din atmosferă? Din cauza foamei noastre de consum, nu ne mai punem această întrebare, pentru că am întors deja armele şi golim cu hărnicie depozitele de dioxid de carbon. Uleiul, gazul şi cărbunele sunt folosiți sub formă de combustibili și carburanți și sunt eliberați în atmosferă. Dacă facem abstracție de schimbarea climei, să fie oare o binecuvântare că eliberărăm gazele cu efect de seră din închisoarea lor subterană? N-aş merge atât de departe, însă deja poate fi observat un efect de îngrăşământ datorat concentraţiei crescute. Copacii cresc mai repede, aşa cum o dovedesc ultimele inventare în domeniu. Tabelele pentru estimarea producţiei de lemn trebuie readapatate, pentru că, între timp, biomasa creşte cu o treime mai mult decât acum câteva decenii. Dar vă aduceţi aminte de discuţia noastră? E nevoie de timp pentru îmbătrânirea propice a unui copac. Această creştere este nesănătoasă, fiind susţinută, în plus, şi de acumulările masive de azot din agricultură. Aşadar, regula rămâne: mai puţin (dioxid de carbon) înseamnă mai mult (ca durată de viaţă).

Încă din studenţie am învăţat că arborii tineri au o importanță vitală şi cresc mai repede decât arborii bătrâni. Această teorie este acceptată până în zilele noastre şi duce la necesitatea întineririi pădurilor. Întinerire? Un alt cuvânt pentru tăierea trunchiurilor bătrâne şi pentru înlocuirea lor cu puieţi. Conform asociaţiilor forestiere şi patronatelor din domeniu, doar aşa se poate menţine stabilitatea pădurilor şi se poate produce mai mult lemn, precum şi pentru a prelua şi fixa mai mult dioxid de carbon din atmosferă. În funcţie de specie, impulsul de creştere ar încetini la vârsta de 60 până la 120 de ani, aşa că atunci e deja momentul să punem în funcţiune utilajele de recoltat. Oare idealurile tinereţii veşnice, atât de discutate şi de controversate în societatea noastră, sunt pur şi simplu transferate asupra pădurii? Cel puţin aşa se pare, pentru că un arbore de 120 de ani, raportat la standardele umane, abia a ieşit de pe băncile şcolii. Într-adevăr, premisele acceptate de cercetători par a fi greşite, aşa cum demonstrează un studiu internaţional. Oamenii de ştiinţă au cercetat în jur de 700 000 de copaci de pe toate continentele. Rezultatul a fost surprinzător. Copacii cresc mai repede odată cu înaintarea în vârstă. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de trei ori mai multă biomasă decât arborii cu trunchiuri de două ori mai mici. În cazul copacilor, să fii bătrân nu înseamnă, aşadar, să fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivă, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pădurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbărilor climatice, aliaţi de nădejde ai oamenilor. Sloganul să întinerim pădurile ca să le regenerăm este cel puţin înşelător, în special după apariţia studiului mai sus menţionat. Singura scădere a valorii, după o anumită vârstă, este în sensul utilităţii lemnului. Ciupercile pot cauza putrezirea mijlocului trunchiului, însă asta nu împiedică deloc creşterea arborelui. Dacă ne dorim să ne folosim de păduri în lupta noastră împotriva schimbărilor climatice, atunci trebuie să le lăsăm să îmbătrânească, așa cum cer toate marile organizații de protecție a mediului.

 

 

12