Posturi cu tagurile ‘bucurati-va de fericirea voastra’

Paul Brinkley-Rogers în România

paul brinkley rogers in romania, please enjoy your happiness, bucurați-vă de fericirea voastra

Luni, 16 octombrie, 18:30, te așteptăm în ceainăria Cărturești Verona la întâlnirea cu autorul cărții Bucurați-vă de fericirea voastră.

Corespondent de război și câștigător al Premiului Pulitzer, Paul Brinkley-Rogers a trăit o viață aventuroasă prin toată lumea. Există însă o poveste pe care nu o poate uita: cea a relației obsedante cu o misterioasă japoneză mai în vârstă decât el, din anul 1959. Bucurați-vă de fericirea voastră – probabil cea mai romantică poveste autobiografică pe care o veţi citi vreodată – străbate deceniile și continentele, invitându-ne pe toți să retrăim acele iubiri din viața noastră care nu mor niciodată.

La eveniment va participa și traducătorul cărții, Louis Ulrich, și directorul executiv Publica, Bogdan Ungureanu.

Poți confirma prezența prin evenimentul Facebook: Lansare Bucurați-vă de fericirea voastră

O evocatoare carte de memorii

Kaji Yukiko! Am scrisorile tale. Le-am regăsit după toți acești ani. Una este scrisă de mână, atât de curat, atât de îngrijit, cu cerneală albastră. Pe celelalte le-ai dactilografiat la mașina ta de scris portabilă Smith Corona. Hârtia este încă de culoarea untului și moale ca mătasea. Când ți-am citit scrisorile în această după-amiază a fost ca și cum ai fi continuat să-mi vorbești. Puteam să-ți aud vocea – puternică, hotărâtă, motivantă, elegantă. Cred că îți poți da seama după gravitatea din vocea mea cât de emoționant a fost pentru mine acel moment. Ai spus cândva, pe când aveam nouăsprezece ani, că înainte de a o pune la poștă, citeai fiecare scrisoare cu voce tare așa încât, atunci când aveam să deschid plicul, să-ți pot auzi sunetul vocii.

— Voi fi o pasăre ce stă într-un copac, ai spus. Dacă păstrezi scrisorile mele și le citești din nou, o să mă auzi cântând.

Asta se întâmpla în aprilie 1959, în portul Yokosuka, Japonia. Începea lungul sezon ploios. Acum suntem în 2014 și anul se apropie de sfârșit. Este Crăciunul și, ca de obicei, sunt singur. Scrisorile tale sunt împrăștiate pe pat. Le-am citit pe toate, din nou, cu atenție. Ele cer să fie citite cu atenție. Vorbește cu mine, Yuki! Vorbește cu mine, pentru că n-a mai rămas prea mult timp. Am 76 de ani. Tu – dacă mai ești în viață – ai cel puțin 86. Pot să-ți aud clar vocea, însă m-am chinuit să-mi amintesc exact cum arătai când ne-am cunoscut, acum mai bine de o jumătate de secol. Au trecut cel puțin 25 de ani de când ultima fotografie alb-negru pe care o aveam cu tine a fost distrusă când nenorocitul ăla de acoperiș al casei mele din Bisbee, Arizona, a început să picure. Tot ce mai pot să văd acum sunt contururile feței tale. Ale feței tale manciuriene. Liniile dure ale chipului tău, de parcă ar fi fost dăltuit în piatră și neiubit vreodată. Părul negru strălucitor, până la umeri, cu bretonul tăiat drept deasupra ochilor tăi aprinși. Cât de serioasă erai.

Îmi amintesc că te-ai născut în plină iarnă la Harbin, China. Numele tău, Yukiko, înseamnă Copilul Zăpezii. Când cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat și sovieticii au invadat colonia japoneză din nordul înghețat al Chinei, familia ta a fugit spre sud, în încercarea de a găsi un vapor care să vă ducă la adăpost, în Japonia. Ochii îți erau plini de lacrimi când, la White Rose, mi-ai povestit că tatăl tău fusese ucis și frații tăi au murit, după care n-ați mai rămas decât tu și mama ta, încercând să scăpați.

Atunci când nava mea, Shangri-La, a staționat în port, se întunecase deja în barul acela în care ne întâlneam adesea. În obscuritate, erai o umbră înaltă, subțire, așa cum mi te imaginez și acum. Ți se părea foarte amuzant că eram marinar pe un portavion de atac încărcat cu arme nucleare, dar purtând numele unui paradis mitic. Îmi ai spus:

— Când voi fi bătrână o să-mi amintesc de lucrul acesta foarte amuzant.

Poate că acum ești cu nepoții tăi, adusă de spate, aproape în genunchi, cu copiii trăgând de tine. Le-ai povestit că ai petrecut câteva luni cu un tânăr marinar care te-a ajutat la engleză, care a pus stăpânire pe inima ta și căruia i-ai citit poezii? Probabil că nu. Poate că ești în continuare femeia timidă, dar hotărâtă. Sau ai devenit o japoneză disciplinată și docilă? Glumesc! Pur și simplu, tu nu ai cum să fii vreodată supusă sau doar un chip în mulțime. Tu ești femeia care, imediat după ce ne-am întâlnit, pe 15 aprilie 1959, a vorbit cu mine despre poetul Bashō Matsuō. Tu mi-ai râs în față când am vorbit cu naivitate despre Jack Kerouac. Tu ești femeia care a insistat că haikuul era preferabil, și încă foarte mult, fluxului de conștiință din On the Road.

— Haikuurile sunt mai scurte decât scurt, ai spus în engleza ta îngrijită, însă conținutul este profund. Un haiku bun este ca un ghiocel care răsare străpungând gheața. On the Road continuă la nesfârșit. E ca un avion care se prăbușește.

[…]

Corespondent de război și câștigător al Premiului Pulitzer, Paul Brinkley-Rogers a trăit o viață aventuroasă prin toată lumea. Există însă o poveste pe care nu o poate uita: cea a relației obsedante cu o misterioasă japoneză mai în vârstă decât el. Când a întâlnit-o pe Kaji Yukiko, Brinkley-Rogers avea 19 ani și era marinar pe vasul american Shagri-La. O intelectuală pasionată, Yukiko i-a împărtășit lui Paul uluitoarele sale cunoștințe de literatură, film și poezie și l-a încurajat să-și folosească talentul pentru a devenit scriitorul care este astăzi.

Bucurați-vă de fericirea voastră, cea mai recentă carte din seria Narator, străbate deceniile și continentele, invitându-ne pe toți să retrăim acele iubiri din viața noastră, care nu mor niciodată.

Textul de mai sus este un fragment extras din primul capitol al cărții semnate de Paul Brinkley-Rogers. Pentru coperta ediției în limba română am folosit fotografia mamei Tarei Parsons Eggert, fotografie făcută în anul 1959, același an în care Paul a întâlnit-o pe Yukiko. Iată povestea cărții și a copertei, explicată pe scurt de Tara: