Posturi cu tagurile ‘accidental universe’

Lumea pe care credeam că o știm

Vara trecută, fiica mea cea mare s‑a măritat. Ceremonia a avut loc la o fermă din orășelul Wells, din statul Maine, pe un fundal de dealuri înverzite, un hambar alb din lemn și în sunet de chitară clasică. Cei doi logodnici au coborât de pe deal, în timp ce oaspeții erau așezați pe scaune albe încadrate de gărdulețe din floarea‑soarelui. Aerul era parfumat cu aromele arțarilor și a ierburilor din jur. Era o căsătorie pe care și‑o dorise toată lumea. Cele două familii aveau relații strânse de mulți ani. Radioasă în rochia ei albă, cu o dalie albă prinsă în păr, fiica mea m‑a rugat să o țin de mână când am mers către altar.

A fost un tablou perfect de bucurie pură, dar și de tragedie. Pentru că o voiam înapoi pe fiica mea cea de zece ani, ori cea de douăzeci. În timp ce pășeam către arcul altarului, care ne va înghiți pe toți, tot felul de scene mi‑au trecut prin minte: fiica mea în clasa întâi ținând în mâini o stea de mare cât ea de lungă; zâmbetul ei după ce îi căzuse un dinte; fiica mea pe bicicletă, în timp ce mergeam împreună către un râu, ca să aruncăm pietre în apă; fiica mea când mi‑a spus că a avut primul ciclu. Acum avea treizeci de ani. Îi puteam vedea deja ridurile de pe față.

Nu știu de ce tânjim atât de mult pentru permanență, de ce ne deranjează atât de mult natura efemeră a lucrurilor. În mod zadarnic, păstrăm chiar și portofelul care s‑a jerpelit de mult. Revizităm constant vechiul cartier în care am crescut, în căutarea locurilor familiare. Ținem strâns vechile fotografii. În bisericile, sinagogile și moscheile noastre, ne rugăm pentru veșnicie și eternitate. Dar în toate colțurile ei, natura strigă că nimic nu rezistă, că totul trece. Tot ce vedem în jurul nostru, inclusiv propriile corpuri, se schimbă și se evaporă și va dispărea într‑o bună zi. Unde sunt cei un miliard de oameni care au trăit și respirat în anul 1800, cu numai două secole în urmă?

Dovezile par mai mult decât clare. În lunile de vară, efemerele mor cu miliardele după mai puțin de 24 de ore de când au apărut. Furnicile dispar în două săptămâni. Florile de crini sălbatici înfloresc, apoi se usucă rapid, lăsând în urmă petale moarte, aspre ca hârtia. Pădurile ard, apoi se refac, ca să dispară apoi din nou. Vechile temple de piatră și turnuri se erodează în aerul sărat, se rup și se fragmentează, se reduc la cioturi lustruite, apoi se dizolvă în nimic. Falezele se erodează și cad în mare. Ghețarii macină solul încet, dar sigur. Pe vremuri, continentele erau unite. Iar aerul era compus din amoniac și metan. Acum avem oxigen și nitrogen. În viitor, va fi altfel. Soarele își consumă combustibilul nuclear. Și, uită‑te la propriul trup. De la vârsta mijlocie, pielea noastră începe să atârne și să se crape. Ne slăbește vederea. Auzul se diminuează. Oasele se micșorează și devin fragile.

Recent, a trebuit să‑mi „scot la pensie“ pantofii preferați, pe care i‑am cumpărat în urmă cu treizeci de ani ca să‑i port la ceremonia de absolvire a unui prieten. În primii ani, tot ce trebuia să fac ca să păstrez aspectul dichisit al pantofilor era să‑i curăț. Apoi tălpile au început să se uzeze. La fiecare doi ani, îmi duceam pantofii la un atelier pe care‑l știam, unde le puneam tălpi noi. Atelierul era condus, de trei generații, de o familie de italieni. În anii de început, bunicul lucra la pantofii mei. Apoi a murit, iar fiul lui i‑a preluat meseria. Înlocuirea tălpilor mi‑a păstrat pantofii pentru alți douăzeci de ani. Soția mea m‑a implorat să renunț la ei. Dar îmi iubeam pantofii. Îmi aminteau de anii mei de tinerețe. În cele din urmă, pielea de pe partea superioară a pantofilor a ajuns atât de subțire, încât a început să se crape și să se rupă. Mi‑am dus din nou pantofii la atelier. Cizmarul s‑a uitat la ei, a dat din cap și a zâmbit.

Fizicienii o numesc a doua lege a termodinamicii. Se mai numește și săgeata timpului. Indiferent de dorința umană pentru permanență, universul se uzează neîncetat, rupându‑se, mergând către o condiție de dezordine maximă. Este o chestiune de probabilități. Începi cu o situație de ordine improbabilă, precum un pachet de cărți aranjat în funcție de număr și culoare ori un sistem solar cu mai multe planete care orbitează cuminți în jurul unei stele. Apoi scapi pachetul de cărți pe podea, iar și iar. Lași alte stele să zboare aleatoriu prin sistemul tău solar, agitându‑l cu gravitația lor. Cărțile încep să se amestece. Planetele sunt agățate și pleacă fără țintă prin spațiu. Ordinea a cedat în fața dezordinii. Modelele repetitive, în fața schimbării. La final, nu poți bate sorții. Ai putea să bați casa pentru o vreme, dar universul are o rezervă infinită de timp și poate rezista în fața oricărui jucător.

Fragment extras din capitolul 2 al cărții Universul accidental, de Alan Lightman. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română.

[…] Universul

Universul accidental este o lectură strălucită semnată de fizicianul-teoretician Alan Lightman, primul profesor MIT care a susținut două cursuri din domenii diferite (știință și scriere creativă), autor apreciat de cărți de ficțiune și un talentat eseist științific.

Cartea analizează șapte direcții ale teoriilor științifice despre lumea în care trăim:

  1. Universul accidental analizează posibilitatea existenței unor universuri multiple
  2. Universul temporar și conflictul dintre dorința umană pentru permanență și efemerul naturii
  3. Universul spiritual – despre dialogul dintre știință și religie
  4. Universul simetric – despre atracția noastră pentru frumusețe și simetrie
  5. Universul gargantuesc și necesitatea raportării la descoperirile noi despre univers
  6. Universul ordonat sau reticenţa faţă de ideea că trupurile și mințile noastre pot fi explicate prin logica științifică și legile naturale
  7. Universul imaterial sau maniera în care tehnologia modernă ne-a separat de experimentarea directă a naturii.

Alan Lightman: