Strategia carierei tale: abordarea deliberată vs. cea emergentă

Extras din cartea Cum îți vei măsura viața? de Clayton Christensen, pag. 31, 58-61:

Singurul mod în care poți fi cu adevărat mulțumit este să faci ceea ce crezi că este o treabă extraordinară. Și singurul mod în care poți face o treabă  extraordinară este să‐ți placă enorm lucrul pe care‐l faci. Dacă nu l‐ai găsit încă, continuă să‐l cauți. Nu te resemna cu gândul. Ca orice lucru care ține de suflet, vei ști singur când l‐ai găsit. – Steve Jobs

christensenCând ai zece ani și cineva te întreabă ce vrei să te faci când o să fii mare, orice pare posibil. Astronaut. Arheolog. Pompier. Jucător de baseball. Prima femeie președintă a Statelor Unite. Răspunsurile tale sunt călăuzite pur și simplu de ceea ce crezi tu, la vârsta aceea, că te‐ar putea face fericit. Nimic nu te limitează.
Există câțiva oameni cu firi hotărâte care nu pierd niciodată din vedere dorința de a face ceva care să fie cu adevărat important pentru ei. Dar în cazul multora dintre noi, odată cu trecerea anilor, lăsăm ca visurile noastre să se destrame pe nesimțite. Ne alegem o meserie care nu ni se potrivește, din cine știe ce motive, iar apoi ne împăcăm cu gândul că nu avem de ales. Începem să acceptăm ideea că ar fi o lipsă de realism să sperăm că ne‐am putea câștiga existența făcând ceva care ne place cu adevărat.

Prea mulți dintre noi care pornesc pe calea compromisului nu vor mai ajunge niciodată să se întoarcă. Având în vedere faptul că, după toate probabilitățile, vei petrece mai multe ore la serviciu decât în orice alt loc din viața ta, este un compromis care te va roade permanent.
Dar nu‐i obligatoriu să te resemnezi în fața unei asemenea soarte.

how will you SC

Eu am avut trei cariere: mai întâi, cea de consultant, apoi, cea de întreprinzător și manager, iar acum, cea de cadru universitar – niciuna nefiind planificată. Când eram în primul an la colegiu, am hotărât că vreau să devin redactor al ziarului Wall Street Journal, pentru care aveam cea mai profundă admirație.  Aceasta a fost strategia mea deliberată. Unul dintre profesorii mei mi‐a spus că scriu bine – dar, mai degrabă decât să mă specializez în jurnalism, aș avea șanse mai bune să ies în evidență dintr‐o armată de mii de aspiranți la un post de jurnalist, dacă aș cunoaște domeniul economiei și al afacerilor. Așa că am studiat economia ca student la Brigham Young University, dar și la Oxford. Apoi am urmat cursurile de MBA la Harvard.

La sfârșitul primului meu an de masterat, am făcut o cerere de angajare, ca practicant pe perioada verii, la Wall Street Journal. N‐am primit niciodată un răspuns. Am fost dărâmat, dar a apărut un post de practicant la o firmă de consultanță. Nu era Wall Street Journal, dar știam că pot învăța o grămadă de lucruri ajutându‐i pe clienți să rezolve probleme realmente interesante, și speram ca acest lucru să mă facă și mai atrăgător pentru ziar. O altă firmă de consultanță s‐a oferit apoi să‐mi plătească al doilea an de masterat, dacă acceptam să mă angajez­ acolo după absolvire. Eram atât de faliți, încât am decis să accept – în ideea că puteam învăța mai departe lucruri practice din activitatea de consultanță, iar apoi să rup hățurile și să‐mi încep cariera la Wall Street Journal. Aceasta a fost strategia mea emergentă.

Din păcate pentru planul meu deliberat de a fi redactor la Wall Street Journal, mi‐a plăcut la nebunie munca pe care o făceam la firma de consultanță. Dar după cinci ani petrecuți acolo, chiar când eu și Christine eram pe cale să decidem că venise momentul să‐mi încep cariera de jurnalist, un prieten de‐al meu ne‐a bătut la ușă și m‐a rugat să înființăm împreună o firmă. Perspectiva de a‐mi demara propria afacere, confruntându‐mă și eu însumi cu dificultățile pe care îi tot ajutasem în ultimii ani pe clienții mei să le rezolve, m‐a incitat teribil. N‐am așteptat să fiu poftit de două ori! În plus, dacă le puteam spune celor de la Wall Street Journal că fondasem și condusesem efectiv o companie, aș fi putut reprezenta o alegere încă și mai bună pentru poziția de redactor.

Ne‐am listat compania la bursă la mijlocul anului 1987, cu puțin timp înainte de Lunea Neagră. Pe de o parte, am avut noroc: am reușit să strângem capital înainte ca piața acțiunilor să se prăbușească. Dar, dintr‐un alt punct de vedere, momentul ales de noi a fost groaznic. Acțiunile noastre au căzut de la 10 dolari la numai 2 într‐o singură zi. Capitalizarea noastră de piață a ajuns să fie atât de scăzută, încât nicio instituție mare nu voia să bage bani în firma noastră. Plănuisem să putem face încă o emisiune publică, pentru a ne finanța investițiile de creștere. Dar fără acele fonduri, am devenit vulnerabili. Unul dintre investitorii noștri inițiali și‐a vândut acțiunile către alt fond cu capital de risc, iar această vânzare i‐a asigurat celui de‐al doilea fond de investiții un procent suficient încât să poată fi stăpân pe viitorul nostru. Cei de acolo voiau să‐și numească propriul om în funcția de director general – și eu am fost concediat.

Nu știam în acel moment, dar a fost un eveniment care a declanșat cea de‐a treia fază a strategiei mele emergente.
Cu câteva luni înainte să fiu concediat, stătusem de vorbă cu doi profesori importanți de la Harvard Business School despre o altă posibilitate pe care o aveam undeva în planul secund alminții mele: dacă aș putea fi bun de profesor universitar. Amândoi spuseseră că aș putea. Prin urmare, mă aflam într‐un punct de răscruce. Să fie acesta momentul în care ar trebui, finalmente, să‐mi urmez strategia deliberată inițială, aceea de a deveni redactor la Wall Street Journal? Sau ar trebui să încerc o carieră academică? Am mai discutat cu alți doi profesori despre acest lucru, iar în seara de sâmbătă a chiar săptămânii în care îmi pierdusem slujba, unul dintre ei m‐a sunat și m‐a întrebat dacă i‐aș putea face o vizită a doua zi. El m‐a informat că, deși anul universitar începuse deja, ei se dăduseră peste cap pentru mine și luaseră extrem de neobișnuita decizie de a mă admite în programul lor de doctorat – chiar atunci, pe loc! La nici o săptămână după ce fusesem dat afară, la vârsta de 37 de ani, eram din nou student. Strategia emergentă a luat‐o din nou înaintea parcursului meu deliberat.

La un moment dat după ce‐mi terminasem doctoratul și îmi începusem slujba de profesor, a trebuit să dau piept cu necesitatea de a câștiga vechime profesională. În clipa aceea, am cugetat adânc la faptul că, deși activitatea academică intrase în viața mea pe o ușă emergentă, în mintea și în sufletul meu trebuia să fac din această nouă cale strategia mea deliberată. Pentru a reuși în acest domeniu, mi‐am dat seama că trebuie să mă concentrez cu adevărat asupra lui. Și exact asta am și făcut.

Acum, la vârsta de 59 de ani și după o carieră de 21 de ani în lumea academică, încă mă mai întreb, câteodată, dacă nu cumva a venit momentul, în sfârșit, să încerc să devin redactor la Wall Street Journal. Cariera universitară a devenit strategia mea deliberată – și va rămâne așa câtă vreme va continua să‐mi placă foarte mult ceea ce fac. Dar n‐am pus zăgaz în calea șuvoiului de probleme sau ocazii emergente. La fel cum nu mi‐aș fi imaginat niciodată, în urmă cu 30 de ani, că voi ajunge unde mă aflu acum, cine știe ce mă poate aștepta după următoarea cotitură?

CLAYTON M. CHRISTENSEN este părintele conceptului de inovație disruptivă și unul dintre cei mai apreciați teoreticieni în domeniul inovației. În anul 2011 a fost numit cel mai influent gânditor de business din lume, ocupând poziția nr. 1 în topul bianual Thinkers50.