Portocaliul este noul negru. Prima zi

Pe 4 februarie 2004, la mai bine de zece ani după infracţiunile pe care le‐am comis, Larry m‐a dus cu maşina până la închisoarea pentru femei din Danbury, Connecticut. Noaptea precedentă ne‐o petrecuserăm acasă; Larry mi‐a gătit o cină rafinată, apoi ne‐am strecurat în pat, ghemuindu‐ne şi plângând. Acum, goneam prea repede înspre necunoscut, într‐o dimineaţă cenuşie de februarie. Când am luat‐o la dreapta înspre teritoriul federal şi am urcat un deal pentru a ajunge în parcare, am văzut înălţându‐se o clădire masivă, ameninţătoare, cu un gard format din trei straturi de sârmă ghimpată. Dacă asta era securitate minimă, o încurcasem.

Larry a tras pe unul dintre locurile de parcare. Ne‐am uitat unul la celălalt, cu ochii mari. Aproape instantaneu, o furgonetă albă cu  reflectoarele poliţiei a tras lângă noi. Am coborât fereastra din dreptul meu.
— Azi nu se fac vizite, mi‐a spus poliţistul.
Mi‐am scos bărbia în afară, încercând să‐mi maschez teama prin bravare.
— Am venit să mă predau.
— O, bine atunci.
S‐a întors şi a plecat. Oare fusese mirat? Nu eram sigură.

În maşină, mi‐am dat jos toate bijuteriile – cerceii cu diamante pe care mi‐i dăduse Larry de Crăciun; inelul cu safir de la bunica mea; ceasul bărbătesc din anii ’50, pe care nu‐l dădeam niciodată jos; toţi cerceii din toate găurile în plus din urechi, care îl agasaseră pe bunicul. Am rămas doar în blugi, tenişi şi un tricou cu mânecă lungă.
— Hai s‐o facem şi p‐asta!, am spus eu, cu o bravadă falsă.

Am intrat pe hol. O femeie calmă, cu părul creţ şi în uniformă stătea în spatele unui birou înalt. În jur erau nişte scaune, dulapuri, un telefon cu fise şi un automat de sucuri. Totul era imaculat.
— Am venit să mă predau, am anunţat.
— Aştepaţi o secundă.
A ridicat un receptor şi a schimbat scurt câteva replici cu cineva.
— Luaţi loc.

Ne‐am aşezat. Şi am aşteptat câteva ore. Se făcuse ora prânzului. Larry mi‐a dat un sandvici cu pateu pe care mi‐l făcuse din ce rămăsese de la cina din noaptea precedentă. Nu‐mi era foame deloc, dar l‐am desfăcut din folia de staniol şi am molfăit fiecare îmbucătură ca şi cum aş fi mâncat pietre. Sunt convinsă că am fost prima dintre absolventele Seven Sisters care a mâncat ficat de gâscă şi a băut Coca‐Cola dietetică în holul unui penitenciar federal. Dar e adevărat că nu poţi să ştii niciodată.

În cele din urmă, o femeie mult mai puţin agreabilă a venit în hol. Avea o cicatrice groaznică pe o parte a feţei şi pe gât, şi vorbea sâsâit.
— Kerman?, a zbierat ea.
Am sărit amândoi în picioare.
— Da, eu sunt.
— Ăsta cine e?, a întrebat.
— E logodnicul meu.
— Ei bine, tre’ să plece înainte să te duc înăuntru.
Larry era revoltat.
— Asta‐i regula, ca să evităm neplăcerile. Ai vreun obiect personal?
Aveam un plic din hârtie galben‐închis, pe care i l‐am înmânat. Conţinea instrucţiunile de predare, câteva acte, 25 de fotografii (cu ridicol de numeroasele mele pisici), liste cu numele prietenilor şi cu adresele membrilor familiei şi un cec de 290 de dolari pe care mi se spusese să‐i aduc. Ştiam că urma să am nevoie de bani pentru a da telefoane şi pentru a cumpăra… ceva? Nu‐mi imaginam ce.
— Nu‐l pot lua, a spus ea, dându‐mi înapoi cecul.
— Dar m‐au sunat săptămâna trecută şi mi‐au spus să‐l aduc!
— Trebuie să‐l trimită în Georgia, apoi o să‐l încasăm noi, a spus ea implacabil.
— Unde să‐l trimitem?, am întrebat, dintr‐odată nervoasă.
— Hei, ştii adresa din Georgia?, a întrebat‐o peste umăr pe femeia de la birou, în timp ce cotrobăia prin plic. Ce sunt astea, fotografii? Ai vreuna deocheată?
A ridicat o sprânceană, iar pe faţa ei se citea deja viclenia. Deocheate? Chiar vorbea serios? S‐a uitat la mine de parcă ar fi spus Trebuie să mă uit prin toate ca să văd dacă eşti o perversă?
— Nu, n‐am poze deocheate, am spus.
Nu trecuseră decât trei minute de când mă predasem şi deja mă simţeam umilită şi înfrântă.

— Bine, eşti gata?
Am dat din cap că da.
— Păi, gata, ia‐ţi rămas‐bun. Pentru că nu sunteţi căsătoriţi, s‐ar putea să dureze ceva până să poată să te vadă. S‐a dat un pas în spate, simbolic, probabil pentru a ne oferi intimitate.

— Eşti gata?, m‐a întrebat gardiana, întorcându‐se către mine. Eram singură cu ea şi cu acel ceva ce mă aştepta.
— Mda.
— Păi, haide.
A deschis poarta şi am păşit. M‐am uitat peste umăr, către libertate. Următoarea poartă s‐a deschis cu un huruit. Am păşit din nou şi m‐am trezit înconjurată de peste tot cu plasă metalică şi sârmă ghimpată. Am simţit cum mă cuprinde un val de panică. Era atât de înspăimântător, că simţeam cum o să fac pe mine de frică.

Am ajuns la intrarea în clădire şi din nou s‐a auzit uruitul care ne‐a permis accesul. Am trecut printr‐un hol mic într‐o încăpere instituţională, cu pardoseală şi cu o puternică lumină fluorescentă. Părea veche, sordidă, rece şi complet goală. Mi‐a făcut semn să mă duc într‐una dintre camerele de detenţie cu banchete suprapuse, pe perete, şi cu plasă metalică peste toate marginile ascuţite vizibile.

portocaliul— Aşteaptă acolo.

Apoi a deschis o uşă şi a intrat în altă cameră. M‐am aşezat pe o banchetă cu faţa spre uşă.

M‐am uitat la micile ferestre înalte prin care nu puteam zări decât nori.

Fragment extras din cartea Portocaliul este noul negru de Piper Kerman, paginile 55-59.
Copyright © Publica, 2014, pentru ediția în limba română.