Parenting pentru popularitate

Pot mami și tati să influențeze lucurile? Ar trebui să o facă?

Chiar lângă Portland, Oregon, în fiecare an, pe la începutul lui iunie, 200 de cetăţeni se adună în aula şcolii locale, la serbarea copiilor care termină grădiniţa. Evenimentul este o tradiţie cu vechime – un ritual de trecere pentru fiecare locuitor al oraşului care a urmat acolo şcoala primară.

Este un eveniment care i-a rămas viu în memorie lui Peggy. Cu vreo 30 de ani în urmă, stătea pe scenă, în acea sală, în spatele a două rânduri de colegi, în timp ce cântau pe rând câte o strofă din cartea de cântece The Sound of Music. Dar, în timp ce colegii ei zâmbeau şi le făceau semne cu mâna de pe scenă familiilor lor, Peggy se ascundea cât mai în spate, arătându-se doar când a auzit semnalul că i-a venit rândul – începutul melodiei „My Favorite Things”. Dintr-odată, Peggy şi-a simţit palmele calde şi umede. A păşit încet către centrul scenei, în timp ce copiii de dinaintea ei îşi cântau fragmentele. Când au ajuns la „mănuşile călduroase de lână”, inima ei bătea deja de două ori mai repede decât muzica. Într-un final, a ajuns în centrul scenei şi s-a uitat în faţă, la mulţimea de părinţi, învăţători şi colegi care se holbau la ea. Luminile o ardeau, îşi auzea propria respiraţie şi i se părea că muzica a devenit mai lentă când i-a venit rândul să cânte. Până la urmă, a deschis gura…

Pentru Peggy nu era prea plăcut să vină la grădiniţă. Născută din părinţi imigranţi, arăta un pic diferit faţă de colegii ei. Corpul ei era vizibil mai rotunjor. Părul îi era mai închis la culoare, iar hainele erau cumpărate de la second hand. Părinţii ei nu cunoşteau prea multă lume în comunitate, aşa că, de obicei, Peggy se juca singură în weekenduri. În rarele ocazii când reuşea să o convingă pe mama ei să o ducă în parcul din apropiere, vizita se termina aproape întotdeauna în disperare. În timp ce mama ei citea o carte, Peggy şi ceilalţi copii ajungeau inevitabil să se ia la harţă dintr-un motiv sau altul.

În acea dimineaţă de iunie, la serbarea şcolii, lui Peggy i s-a dat de cântat o strofă care nu o avantaja deloc. Când a început să cânte, auzea chicotelile colegilor din primul rând. Vocea i-a tremurat când a ajuns la partea cu ştrudelul crocant de mere şi şniţelul cu tăiţei.

„Purcico!”, a strigat unul dintre copii.
„E mai grasă şi decât Căpitanul von Trapp!”, a ţipat altul.

Toată lumea din primul rând a râs. Adulţii au încercat să-i potolească pe copii, dar aceştia au continuat să râdă de ea. Când şi-a terminat strofa, obrajii lui Peggy erau uzi de lacrimi şi a fugit de pe scenă direct în braţele educatoarei.

În deceniile care trecuseră de la serbarea de la grădiniţă, Peggy nu se gândise prea mult la acel episod, dar acum, când propria fiică stătea pe aceeaşi scenă şi tocmai începuseră acordurile muzicale din The Sound of Music, durerea acelei experienţe a năpădit-o din nou. Acolo era fetiţa ei, îmbrăcată ca o şcolăriţă austriacă, şi mai avea puţin până când trebuia să cânte. Peggy simţea cum i se umezeau şi ei palmele.

Mai ţineţi minte cum era la grădiniţă? Vă puteţi aminti detaliile legate de sala de clasă sau de educatoare? Cum erau ceilalţi copii din clasă? Vă jucaţi cu ei sau îi priveaţi de la distanţă? Se purtau frumos cu voi?
Există vreun incident anume sau o scenă care v-a rămas întipărită în minte? De ce credeţi că aceasta este cea mai vie amintire a voastră, după atât de mult timp? Ce înseamnă acel incident pentru voi?

Martha Putallaz, profesoară la Universitatea Duke, a adresat aceste întrebări unui grup de mame, în cadrul unui studiu despre popularitatea copiilor. Fiecare mamă avea un copil la grădiniţă în momentul când a fost invitată să participe. Odată, am realizat şi eu un studiu similar şi, la fel ca Putallaz, am descoperit că amintirile mamelor despre propria copilărie erau extrem de diferite.

„Mi-aduce aminte cât este de important să ai legături strânse cu prietenii… a fost o perioadă superbă”, a scris o participantă.

„Mi-aduce aminte cât pot fi copiii de cruzi şi de răi şi mă rog mereu ca propriii copii să nu sufere la fel ca mine”, a declarat alta.

O a treia a răspuns: „Eram destul de nesigură pe mine, îmi păsa de ce credeau ceilalţi, mă simţeam izolată”.

Studiile care le cer mamelor să-şi evoce experienţele timpurii avute cu colegii ajung în mod constant la concluzia că acestea se împart în trei categorii, în funcţie de amintirile lor cele mai pregnante. Putallaz a descoperit că mamele dintr-un grup aveau amintiri pozitive. Când se gândeau la grădiniţă, acestea îşi asociau colegii de atunci cu ideea de distracţie, bucurie şi entuziasm. Peste jumătate dintre respondente au relatat poveşti cu tematică pozitivă, veselă, cu foarte rare urme de regret, teamă sau tristeţe.

Aşa cum a scris una dintre femei: „Am petrecut vremuri fericite cu prietenii mei… mă simţeam încrezătoare şi în largul meu atunci când eram cu ei”.

Amintirile altor mame erau mai puţin plăcute. Putallaz le-a împărţit pe aceste respondente în două categorii. Prima le cuprindea pe femeile care aveau amintiri legate de agresivitate, ostilitate şi răutate. În poveştile lor din copilărie, colegii erau cruzi şi le ridiculizau. Uneori, aceste teme erau evocate în contextul unei amintiri de altfel pozitive, dar erau demne de luat în seamă în comparaţie cu acele femei ale căror amintiri erau în totalitate pozitive.

„Mă durea atât de tare”, şi-a amintit o femeie. „Toate tachinările erau atât de duşmănoase… le asociez cu durerea pe care o înfruntăm când suntem copii şi încercăm să ne integrăm, să aparţinem, să-i facem pe oameni să ne placă.”

Mamele din cel de-al treilea grup aveau amintiri caracterizate de anxietate sau singurătate. Aceste femei avuseseră parte de simpatie neîmpărtăşită, se simţiseră lăsate pe dinafară şi îi priviseră pe ceilalţi copii de pe margine. Multe dintre ele considerau că aceste amintiri le provocaseră răni emoţionale nevindecate nici chiar după trecerea atâtor ani.

Aşa cum a spus una dintre ele: „Mi-a creat un tipar care mă face să nu mă simt în largul meu în grupuri de străini”.

După ce a colectat amintirile acestor mame despre experienţele avute cu colegii din copilărie, Putallaz a studiat cum îşi gestionau copiii acestora propriile vieţi sociale de la şcoală. I-a rugat pe colegii lor de grădiniţă să nominalizeze copiii pe care îi plăceau cel mai mult şi pe cei pe care îi simpatizau cel mai puţin. Ea a folosit aceste informaţii pentru a calcula un scor al popularităţii fiecărui copil – tipul de popularitate bazată pe agreabilitate. Rezultatele au dezvăluit că Putallaz a putut prezice care copii erau cei mai populari sau cei mai puţini populari doar pe baza puţinelor informaţii deţinute despre mamele lor.

Popularitatea s-a dovedit remarcabil de consecventă peste generaţii. Mamele cu amintiri pozitive despre interacţiunile cu colegii aveau copii care se situau peste medie din punctul de vedere al popularităţii. Mamele cu amintiri despre experienţe ostile aveau copii nepopulari. Dar, în mod neaşteptat, femeile cu amintiri de anxietate sau singurătate aveau copii care nu păreau deloc nepopulari. Dimpotrivă, copiii cu mame anxioase/ singuratice fie aveau o popularitate medie, fie, în anumite cazuri, erau la fel de simpatizaţi precum copiii cu mame pozitive.

Rezultatele lui Putallaz ridică două întrebări interesante. Popularitatea se moşteneşte? Dacă da, atunci de ce copiii mamelor cu amintiri plăcute şi copiii mamelor cu amintiri de anxietate/ singurătate de la grădiniţă sunt la fel de bine văzuţi de către cei de-o seamă cu ei?

Desigur, este imposibil să garantăm că mamele şi-au amintit cu acurateţe experienţele din copilărie. Amintirile nu sunt întotdeauna fiabile, iar, în cadrul acestui studiu, amintirile povestite de mame puteau fi şi o reflexie a vieţilor copiilor lor din prezent, nu neapărat ceva ce li se întâmplase cu decenii în urmă. Din acest motiv, Putallaz a denumit amintirile mamelor „cadre de referinţă sociale” – lentile prin care acestea îşi privesc experienţele sociale trecute, prezente şi viitoare. Ceea ce a descoperit a fost că mamele cu cadre de referinţă sociale pozitive şi cele cu cadre de referinţă sociale de anxietate/ singurătate se asemănau mult mai mult decât ne-am aştepta din cel puţin un punct de vedere: ambelor categorii le păsa foarte mult de modul în care interacţionau copiii lor cu colegii. Mai exact, ambele şi-au declarat mult mai hotărât intenţia de a-şi ajuta copiii să devină agreabili decât mamele cu cadre de referinţă sociale ostile. Şi se pare că asta a însemnat o diferenţă semnificativă.

Ceea ce ne conduce la cele două întrebări pe care mi le pun adesea părinţii îngrijoraţi. În primul rând, au cum să-şi ajute copiii să devină mai populari? Şi, în al doilea rând, ar trebui să facă asta?

Răspunsul scurt la prima întrebare este da: părinţii pot influenţa popularitatea copiilor în mai multe moduri. Unele dintre acestea stau destul de mult în puterea noastră – altele, nu.

De exemplu, părinţii influenţează popularitatea copiilor prin genetică. Nicio genă anume nu poate face popular pe cineva, din câte ştim, dar un grup de gene pare să le dea un avantaj anumitor copii, iar pe alţii să-i dezavantajeze toată viaţa.

Aspectul fizic este un exemplu de trăsătură moştenită. De obicei, ne gândim la frumuseţe ca la un factor ce contribuie la tipul de popularitate care începe în adolescenţă şi se bazează pe statut şi dominaţie. Însă atractivitatea fizică prezice şi agreabilitatea, iar părinţii atrăgători au în general copii atrăgători.

Nenumărate studii au demonstrat puternicul efect al frumuseţii fizice asupra popularităţii. Unele cercetări s-au concentrat pe atractivitatea corporală. De exemplu, copiii obezi au, încă de la grădiniţă, o probabilitate mai mare să fie tachinaţi decât cei cu un aspect corporal mediu. Dar majoritatea cercetărilor s-au concentrat în mod specific asupra trăsăturilor faciale, sugerând că frumuseţea joacă un rol important în adetermina de cine ne place şi de cine nu – chiar şi cu mult timp înainte ca atracţia sexuală în sine să se manifeste ca factor.

În cadrul unui experiment tipic, unui grup de adulţi li se cere să privească o serie de fotografii cu chipuri de copii şi să le noteze în funcţie de atractivitate. Pentru a se asigura că aceste note nu sunt influenţate de cât de bogat sau fericit ar putea părea fiecare copil, fotografiile sunt decupate, astfel că participanţii nu pot vedea părul sau hainele copiilor, iar toate chipurile au o expresie neutră. Apoi, notele acordate atractivităţii se compară cu agreabilitatea copiilor, așa cum este ea raportată de colegii lor. Genul acesta de cercetări arată că, în general, copiii cei mai atrăgători sunt şi cei mai populari. Copiii notaţi ca fiind cel mai puţin atrăgători sunt şi cei respinşi cel mai puternic, chiar printre copii de numai cinci ani.

Cum se poate aşa ceva? Oare copiii de grădiniţă au absorbit deja standardele după care societatea noastră evaluează frumuseţea? Şi-au dezvoltat biasuri împotriva semenilor mai puţin atrăgători?

Se pare că lucrurile sunt și mai profunde. Cercetările efectuate de psihologul Judith Langlois de la Universitatea Texas din Austin arată că până şi bebeluşii de numai trei luni ţintuiesc cu privirea mai mult timp chipurile atrăgătoare decât pe cele neatrăgătoare. Nu contează dacă feţele aparţin unor adulţi ori altor bebeluşi, sau dacă fac parte ori nu din acelaşi grup etnic. Bebeluşii tind să se agite mai mult când se află în preajma unor străini neatrăgători.

De ce suntem, încă de la naştere, croiţi să preferăm atractivitatea? Unii sunt de părere că asta se datorează faptului că suntem programaţi să ne înmulţim, iar feţele atrăgătoare semnalează o bună sănătate genetică, crescând şansele de reproducere reuşită. Alţii sugerează că feţele atrăgătoare sunt favorizate de bebeluşi deoarece ele reprezintă cel mai bine prototipul modului în care ar trebui să arate o faţă. Langlois a demonstrat că oamenii atrăgători au chipuri mai simetrice decât ceilalți şi mai „tipice”. Când a combinat digital fotografiile mai multor feţe şi a creat un compozit, rezultatul părea de fiecare dată să fie considerat mai atrăgător decât chipurile individuale folosite pentru a-l compune – chiar dacă toate feţele erau deja foate atrăgătoare. Ideea noastră despre atractivitatea facială se bazează, în mare parte, pe „medie”. În copilărie, suntem atraşi către ceea ce este mediu sau tipic, deoarece asta ne ajută să contextualizăm toate lucrurile noi la care suntem expuşi. Ne naştem cu acest instinct pentru că ne ajută să întelegem ce este prototipic, iar apoi putem înţelege totul în termeni de deviere de la şablonul mediu.

Întrucât preferinţa noastră pentru persoanele atrăgătoare este prezentă încă de la naştere, semenii noştri chipeşi au un avantaj din start, care îi ajută să devină cei mai plăcuţi din cercul nostru social. Cercetările arată că profesorii acordă mai multă atenţie copiilor mai frumoşi din clasele lor. Chiar şi părinţii, în moduri subtile, tind să ofere mai multă alinare şi susţinere copiilor lor mai frumuşei.

Totuşi, subliniez că frumuseţea nu este singura trăsătură transmisibilă care contribuie la popularitate. Mai există şi un fundament genetic pentru cât de confortabil ne simţim atunci când interacţionăm cu ceilalţi. Nu este vorba despre extraversiune în sine, ci mai degrabă despre un atribut numit „inhibiţie comportamentală”, asociat în linii mari cu interesul pentru ceea ce este nou şi diferit versus ceea ce este comod şi familiar. Aşa cum vă puteţi imagina, bebeluşii predispuşi genetic să fie inhibaţi din punct de vedere social sunt mai puţin interesaţi să interacţioneze cu ceilalţi, ceea ce are un efect direct asupra popularităţii lor. Fiecare interacţiune socială evitată este încă o ocazie pierdută de a-şi dezvolta abilităţi sociale de care vor avea nevoie, în viitor, pentru a deveni copii acceptaţi şi plăcuţi de ceilalţi.

Însă genele nu ne controlează întotdeauna destinul, în special când vine vorba despre vieţile noastre sociale. Cercetările au dovedit că, aşa cum aceia dintre noi care nu au datele genetice pentru a deveni fotomodele sau vedete de cinema pot fi,  totuşi, consideraţi frumoşi, la fel şi predispoziţia moştenită către popularitate sau lipsa popularității este substanţial influenţată de anumiţi factori de mediu puternici.

[…]

Fragmentul de mai sus face parte din cartea Popular de Mitch Prinstein și reprezintă începutul capitolului Parenting pentru popularitate.

Popular examinează motivele pentru care popularitatea joacă un rol atât de important în dezvoltarea noastră, influenţându-ne în moduri fascinante ADN-ul, fericirea, sănătatea și succesul pe termen lung.

Cartea va fi publicată în ianuarie 2018.