Omul din spatele demnitarului bisericesc

Pentru prima dată, nu‐i adresam întrebări despre chestiuni religioase, sociale sau culturale. Doream să cunoaştem aspectele vieţii sale zilnice, obiceiurile, gusturile şi sentimentele sale. Nu în ultimul rând, doream să‐l cunoaştem pe omul din spatele înaltului demnitar bisericesc, am spune, apelând la o banalitate jurnalistică.
Pope-Francis-21152349-2-402

 Și am început…

— Cum v‐aţi prezenta în faţa unui grup care nu vă cunoaşte?
— Mă numesc Jorge Bergoglio şi sunt preot. Chiar îmi place că sunt preot.
— Un loc în lume?
— Buenos Aires.
— O persoană?
— Bunica mea.
— Cum preferaţi să aflaţi noutăţile?
— Citind ziarele. Radioul îl deschid pentru a asculta muzică clasică.
— Internet?
— Cel mai probabil voi face ca unul dintre predecesorii mei, cardinalul Aramburu, care a început să navigheze pe internet la pensie, după ce a împlinit 75 de ani.
— Aţi avut iubită?
— Da. Făcea parte din grupul de prieteni cu care mergeam la dans.
— De ce aţi rupt această relaţie?
— Pentru că mi‐am descoperit vocaţia religioasă.
— Vreo pasiune?
— Când eram tânăr, colecţionam timbre. Acum, lectura, care îmi place enorm, dar și să ascult muzică.
— O operă literară?
— Îmi place poezia lui Hölderlin. Totodată, îmi plac multe opere ale literaturii italiene.
— De exemplu?
I promessi sposi am citit‐o de vreo patru ori. Tot de‐atâtea ori Divina Comedie. Îmi plac şi Dostoievski, şi Marechal.
— Borges? Aţi încercat?
— Evident. În plus, Borges avea genialitatea de a vorbi despre orice lucru, fără a apăra ceva anume. Era un om profund sapienţial, extrem de profund. Imaginea lui Borges despre viaţă este cea a unui om care aşază lucrurile la locul lor, respectiv aranjează cărţile pe rafturi, ca un bibliotecar ce era.
— Borges era agnostic.
— Un agnostic care în fiecare seară rostea „Tatăl Nostru“, deoarece îi promisese acest lucru mamei sale, respectiv un agnostic care a fost îngropat creştineşte.
— O compoziţie muzicală?
— Cel mai mult îmi place Uvertura „Leonora“ numărul 3 a lui Beethoven, în versiunea lui Furtwängler, unul dintre cei mai buni dirijori ai simfoniilor lui Beethoven şi Wagner.
— Vă place tangoul?
— Foarte mult. E ceva ce vine din interior. Cunosc destul de bine două dintre perioadele acestuia. Din prima, îmi plac orchestra D’Arienzo şi, ca solişti, Carlos Gardel, Julio Sosa şi Ada Falcón, care ulterior s‐a călugărit. Azucenei Maizani i‐am dat ultima împărtăşanie. O cunoşteam pentru că eram vecini, iar când am aflat că era internată, am vizitat‐o. Îmi aduc aminte că m‐am întâlnit cu Virginia Luque şi Hugo del Carril. Din cea de‐a doua perioadă îi admir, în mod deosebit, pe Astor Piazzola şi Amelita Baltar, care interpreta extraordinar cântecele compozitorului.
— Ştiţi să dansaţi tango?
— Da, dansam tango tânăr fiind, dar preferam milonga.
— Un tablou?
— Răstignirea albă a lui Marc Chagall.
— Ce filme vă plac?
— Cele ale Titei Merello, desigur, precum şi cele care prezentau neorealismul italian, curent în care părinţii mei ne‐au iniţiat pe mine şi pe fraţii mei. Nu am ratat nici filmele cu Ana Magnani şi Aldo Fabrizi, care – la fel ca operele – ne erau explicate. Ne indicau două sau trei lucruri pentru a ne ajuta; totodată, mergeam la cinematograful din cartier unde puteam viziona trei filme unul după altul.
— Vreun film de care vă amintiţi în mod special?
— Recent, mi‐a plăcut foarte mult Ospăţul Babettei. Dar şi multe alte filme ale cinematografiei argentiniene. Îmi aduc aminte de surorile Legrand, Mirtha şi Silvia, în filmul Clar de lună. Aveam opt sau nouă ani. Un alt film extraordinar a fost Los Isleros, regizat de Lucas Demare, o operă de artă. Şi acum câţiva ani m‐am amuzat cu Aşteptând dricul, dar acum nu mai merg la cinema.
— Sportul preferat?
— De tânăr jucam baschet, dar îmi plăcea să merg pe stadion să văd un meci de fotbal. Mergeam întreaga familie, inclusiv mama – care ne‐a însoţit până în 1946 –, să vedem echipa clubului San Lorenzo, echipa noastră preferată: părinţii mei erau din Almagro, cartierul din care făcea parte clubul.
— Vreo amintire fotbalistică în mod special?
— Campionatul extraordinar pe care echipa l‐a avut în acel an. Acel gol al lui Pontoni aproape că merita Premiul Nobel. Erau alte timpuri. Ceea ce i se spunea arbitrului era cel mult golanule, neruşinatule, trădătorule… Mai nimic în comparaţie cu epitetele aruncate la meciurile din ziua de astăzi.
— Ce limbi vorbiţi?
— Vorbesc ceva italiană [de fapt, am putut constata că vorbeşte perfect]. Referitor la alte limbi, aş spune că, din lipsa exerciţiului, „le vorbeam“. Franceza o vorbeam cursiv, iar cu germana mă descurcam. Engleza mi‐a pus cele mai multe piedici, mai ales din cauza foneticii, pentru că nu aud bine. Şi, firește, înţeleg piemonteza, care a fost sunetul copilăriei mele.
— Unde aţi călătorit pentru prima dată în afara ţării?
— În Columbia, în 1970. Mai apoi, am vizitat noviciatele din America Latină. În Mexic, am văzut pentru prima dată un cartier cu circuit închis, ceva ce în Argentina nu exista pe atunci. M‐a uimit să văd cum un grup se separa de restul societăţii.
— Când aţi călătorit în Europa pentru prima oară?
— Pe 4 septembrie 1970. Mai întâi, am fost la Madrid, iar mai apoi, am vizitat noviciatele din restul Europei. O altă călătorie a fost în Irlanda, pentru a‐mi exersa limba engleză. Îmi amintesc că luasem zborul tocmai de Crăciun (în anii ’80), iar lângă mine era un cuplu de evrei în vârstă, care mergeau la Ierusalim. Adorabili. Atunci când, după cină, ne‐au anunţat că, dat fiind faptul că era o zi de sărbătoare, aveau să ne servească îngheţată, bărbatul a spus cu tristeţe că nu putea să se bucure de acest desert, deoarece mâncase carne. După cum se ştie, ei nu combină carnea cu laptele, care este ingredientul de bază pentru prepararea îngheţatei. Totuşi, câteva minute mai târziu, mă privi cu un zâmbet complice şi exclamă: „Dar e ziua de Crăciun, părinte!“ Şi a devorat îngheţata numaidecât. Aproape că‐mi venea să‐l pup…

— Care este pentru dumneavoastră cea mai mare virtute?
— Virtutea iubirii, de a‐i oferi celuilalt locul meritat, iar toate acestea cu smerenie. Smerenia mă vrăjeşte! Întotdeauna îi cer Domnului să‐mi dea un suflet blând.
— Dar cel mai rău dintre păcate?
— Dacă iubirea e cea mai mare virtute, în mod logic ar trebui să spun că cel mai rău dintre păcate îl reprezintă ura, dar ceea ce mă dezgustă cel mai mult e trufia, a te „da mare“. Când şi eu „mă dădeam mare“, o ruşine copleşitoare mă învăluia şi îi ceream mereu iertare lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu e scutit de aceste situaţii.

papa

Fragmentele de mai sus fac parte din cartea Papa Francisc: Convorbiri cu Jorge Bergoglio, pag. 120 – 129.

Această carte, publicată inițial în anul 2010 la inițiativa editorială a lui Javier Vergara (Ediciones B), este rezultatul unor conversații purtate pe timpul a doi ani între cardinalul Jorge Bergoglio și jurnalistul Sergio Rubin.

Cartea, publicată inițial sub titlul de Iezuitul, reprezintă testamentul spiritual al Papei Francisc.