Povestea unei familii. O crimă din 1945

Un Sacha Batthyany ajuns la maturitate descoperă că o mătușă ar fi avut ceva de-a face cu un masacru întâmplat la finalul lui martie 1945. Povestea lui este de fapt căutarea adevărului despre ruda lui, precum și conturarea unui răspuns la întrebarea Ce are asta de-a face cu mine?

Sacha:

Totul a început într‑o zi de joi din aprilie. Pe atunci lucram la ediția de duminică a Neue Zürcher Zeitung. Era dis‑de‑dimineață, în redacție nu apăruse mai nimeni, era linişte şi pace. Scriam un text despre un donator de spermă din Olanda, când o colegă mai în vârstă, care de obicei nu prea stătea de vorbă cu mine, mi‑a aruncat pe birou o pagină dintr‑un ziar şi mi‑a spus:

— Ce familie mai ai şi tu!

Mi‑am ridicat privirea către ea, i‑am zâmbit şi mai apoi am citit articolul pe care îl decupase special pentru mine. Mă aşteptasem la o istorie din secolul al XIX‑lea, cu rochii înfoiate sau poate cu nişte bidivii. Sau poate un pod care căpătase numele unuia dintre strămoşii mei, vreun Ádám, Zsigmond sau Ladislaus Batthyány, după cum era ortografiat numele meu de familie în Ungaria. Familia Batthyány dăduse de‑a lungul vremii conți, principi, ba chiar şi episcopi. Un membru al familiei fusese prim‑ministru în 1848, iar altul, Ladislaus Batthyány‑Strattmann, fusese sanctificat în 2003 de Papa Ioan Paul al II‑lea pentru meritele sale în calitate de medic la Roma. Istoria familiei putea fi urmărită până la Cruciadele împotriva turcilor din secolul al XIV‑lea, însă la noi, în Occident, numele este practic necunoscut şi, în fond, de ce ar fi altfel? Cei mai mulți cred că este un nume tamil, sumedenia de igrecuri amintindu‑le de Sri Lanka. Doar în zilele din preajma Crăciunului ce mai vorbeşte lumea despre mine, dat fiind că atunci se difuzează trilogia Sissi, la unsprezece dimineața, în care Împărăteasa, jucată de Romy Schneider, valsează cu un conte pe nume Batthyány, îmbrăcat într‑o uniformă bleu‑bébé şi cu părul strălucind de briantină.

Prin urmare, la aşa ceva mă aşteptam când mi‑am aruncat privirea peste articolul din ziar, la ceva total inofensiv. În schimb, am citit următorul titlu: „Gazda din iad”, pe care nu l‑am înțeles. Însă femeia din fotografie îmi era perfect cunoscută. Tante Margit. Scria că, în martie 1945, aceasta ar fi participat la masacrarea a 180 de evrei în oraşul austriac de frontieră Rechnitz. Ar fi dat o petrecere, ar fi dansat şi ar fi băut, apoi, la miezul nopții, de amuzament, şi‑ar fi ațintit pistolul asupra oamenilor dezbrăcați din fața ei şi ar fi apăsat pe trăgaci.

— Mulțumesc, am răspuns, am dat textul deoparte şi am revenit cu ochii în monitor. Nu mai aveam decât două ore ca să îmi termin de scris textul despre donatorul de spermă olandez.

La începutul investigațiilor mele am vrut neapărat să aflu ce se întâmplase cu adevărat. Am cercetat arhivele, am trimis scrisori, am citit dosarele din procesul Rechnitz, am identificat dosarele pe care Siguranța elvețiană le avea despre Margit şi m‑am întrebat cine din familia noastră ştia ceva despre crimă şi de ce nu discute nimeni despre asta. De câte ori nu vorbiseră bunicii mei despre mătuşi de mult decedate, despre hachițele vreunui unchi, despre gloria apusă a Ungariei, pe când oamenii încă aveau maniere şi bun‑gust. Cum de nu a suflat nimeni nicio vorbă despre Rechnitz? Cum de nu menționase nimeni groapa comună de acolo?

Poate aveam să dau peste vreun indiciu legat de locul în care ar fi putut fi îngropate cele 180 de cadavre. Poate o să vorbească cineva cu mine, m‑am gândit, doar făceam parte din familie.

Şi, deodată, într‑o seară de iarnă, am ajuns să mă întâlnesc cu cineva, iar această întâlnire a declanşat evenimentele ce au urmat. Ieşisem în oraş, la restaurant, cu prietenii, iar acolo am dat peste un cunoscut care şedea la masă cu scriitorul german Maxim Biller. Ne‑am aşezat şi noi alături de ei şi, la un moment dat, am început să vorbim despre Tante Margit. Biller auzise de ea, ceea ce m‑a mirat, fiind, de altfel, şi primul care m‑a întrebat: „Şi ce are asta de‑a face cu tine?”

Contesa nazistă, aşa cum apare în presă şi în ziua de azi, ce are ea de‑a face cu mine?

Nu eram pregătit să răspund la o astfel de întrebare. Nu mi‑o pusesem niciodată, de altfel, pentru că părea absurdă. „Strict vorbind, i‑am răspuns eu jenat lui Biller, Margit nu era direct înrudită cu mine, era o Thyssen, se căsătorise cu unchiul meu. „Prin urmare ce are asta de‑a face cu mine?”, am repetat eu întrebarea pentru a câştiga timp. „Chiar nimic, de ce ar avea, a trecut atât de mult timp de atunci.”

Dar dacă mi‑ar pune azi aceeaşi întrebare, i‑aş da un alt răspuns. Cu timpul, interesul mi s‑a schimbat. M‑a interesat tot mai puțin să aflu ce se întâmplase cu adevărat, nu mai eram jurnalistul venit din afară, care îşi lua notițe, aduna faptele şi îi chestiona pe ceilalți. Acum era vorba doar despre mine.

Am tot citit despre asociațiile nepoților celor care trecuseră prin război, despre oameni de vârsta mea care, din pricina evenimentelor cu şaptezeci de ani în urmă, se simțeau dezrădăcinați, fără direcție, de parcă s‑ar fi născut într‑un vacuum. Au moştenit emoțiile neprocesate ale părinților lor, am citit, iar acum încearcă să se elibereze din lanțurile trecutului. Mulți se simțeau vinovați pentru că nu reuşiseră să diminueze suferința şi confuzia părinților lor. Am mai citit şi despre cum toți aceştia erau exagerat de duri cu ei înşişi, despre cum îşi înscenau lumi izbăvite, pentru a‑şi compensa frustrările resimțite. Unul dintre ei scria: Vreau să ajung, în sfârşit, să îmi trăiesc propria viață. Iar altul întreba: Cum am ajuns noi din cauză că părinții noştri au tăcut, au tăcut tot timpul?

M‑am recunoscut în aceste rânduri, deşi nu doresc să fac parte din nicio astfel de comunitate de suferinzi. Nu sunt genul care să frecventeze grupurile de autoajutorare.

Fiecare generație are misiunea ei, era scris pe o pagină de internet care tematizează astfel de probleme. Generația părinților şi‑a suflecat mânecile pentru a se îngriji de ruinele clădirilor distruse. Misiunea nepoților este să se îngrijească de ruinele din suflet.

Aşa să fie? Nu e însă prea simplu totul? Despre faptul că traumele sunt moştenite, mai ales de nepoți de la bunicii lor, mai citisem, dar nu prea voiam să cred. De parcă ploaia de bombe trăită de tatăl meu pe când era copil ar fi vreo scuză pentru melancoliile mele ocazionale. De parcă cei zece ani petrecuți de bunicul meu în gulagul din Siberia ar fi vreo justificare pentru ciudățeniile mele. Şi totuşi – exista vreo legătură între toate acestea sau doar îmi închipuiam eu totul? Nu eram eu oare cel care se simțea vinovat pentru faptul că îmi mergea prea bine în Elveția? N‑am tânjit cumva, pe ascuns, să izbucnească un mic război? Sau măcar vreo criză. Şi de câte ori scrisesem eu, ca jurnalist, despre imigranți? La un moment dat, am însoțit o familie care fugise din Irak, altă dată am petrecut câteva zile cu nişte africani în serele din sudul Spaniei, ba chiar am stat peste noapte cu refugiați din Bangladesh în nişte depozite vechi din Atena. De unde acest interes pentru oameni fugiți din țările lor? De unde şi până unde această atracție pentru suferință?

Ai crescut la Zürich, mi‑am spus, departe de obuze şi pereți ciuruiți, ce‑i cu tine? La şcoală ai pus plante la uscat, calcea calului, porumbar, ierbarul tău era mândria profesorului tău. Apoi, reverul din septembrie 1988, din setul al treilea, lovit cu o singură mână, din disperare, care te‑a ajutat să câştigi meciul, cu şosetele roşii de zgură – asta e viața ta, nu e destul? Nu, pentru că nu mi‑au ajuns niciodată. Întotdeauna era ceva, care îmi lipsea. Această lume netulburată care mă înconjura, imaculată ca tricourile polo pe care le purtam cu gulerul ridicat, pe la jumătatea anilor 1980, nu era lumea mea. Propoziția asta, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mi se părea mai potrivită: sunt un nepot de război. Tata şi‑a petrecut războiul în pivniță, bunicul a fost trimis de ruşi în Siberia, bunica şi‑a pierdut cel de‑al doilea fiu, iar mătuşa mea era răspunzătoare pentru masacrarea a 180 de evrei.

Oamenii aceştia au fost atât victime, cât şi vinovați, vânători şi vânați, mai întâi celebrați, apoi disprețuiți, nişte bastarzi ai istoriei. Viața i‑a ținut cu capul tot mai plecat, şi‑au pierdut mai întâi stima de sine, în cele din urmă şi vocea. Am fost o familie de cârtițe, nota bunica mea Maritta în jurnal: Ne‑am retras din lume, nu am mai crezut în nimic şi ne‑am prăbuşit în noi înşine, cu capul sub pământ, mereu ferindu‑ne.

Şi cu mine ce se întâmpla?