Narator: Viața păstorului din Lake District

James Rebanks a devenit cunoscut prin contul lui de Twitter care adună poze cu peisaje mirifice și cele mai simpatice animale de la ferma lui din Lake District. Contul a adunat o turmă de followers, dar și o propunere pentru publicare.

Cartea lui nu a dezamăgit; are parte de recenzii bune și a fost tradusă deja în peste 20 de limbi.

Celebra Michiko Kakutani, critic literar la New York Times a spus despre Viața păstorului:

Captivantă… O carte despre continuitate, rădăcini şi sentimentul apartenenţei într-o epocă tot mai centrată pe mobilitate şi inventare de sine. Irezistibilă la un nivel foarte profund.

James Rebanks:

Iată câteva fragmente din carte, în ton cu sezonul sărbătorilor:

***

Fiica mea cea mică a făcut niște ochi atât de entuziasmați, încât mă tem să nu-i iasă din orbite.
— Tati, trezește-te… a venit.
— Ăhh? Cine?
— Moș Crăciun!
— Nu te cred!
— Pe cuvânt… Tati, mi-a umplut șoseta cu daruri.

Crăciunul arată la fel ca în copilăria mea. Mereu a existat obiceiul ca cei mici să-și poată verifica dimineața „ciorapii cu cadouri” din partea lui Moș Crăciun, atât timp cât nu se trezesc prea devreme. Așa că vin peste noi în pat. Apoi, în sunet frenetic de hârtie sfâșiată, începe Crăciunul. În câteva clipe, patul geme de ambalaje mototolite, bandă adezivă și copii care mestecă bomboane. După desfacerea cadourilor, eu merg afară să hrănesc oile, Helen pune curcanul la cuptor, iar copiii fac ce doresc, se bucură de daruri și se joacă împreună, până ce mă întorc eu. Nu au voie să se atingă de cadourile mari de sub brad până ce nu dau de mâncare la oi și nu-mi iau micul dejun. Nu știu de când e tradiția asta la noi în familie, dar lecția e simplă: întâi ferma și turmele, apoi bărbații și femeile care muncesc.

Și de Crăciun muncim. Oile au nevoie de hrană și atenție ca în orice altă zi. Pare o corvoadă, dar nu e. Să îngrijești o turmă de oi sau să hrănești niște vaci e cel mai natural lucru pe care-l poți face de ziua cuiva născut într-o iesle, într-o țară îndepărtată de păstori. […] După ce-am hrănit animalele, nu rămâne decât să ne bucurăm de o zi de cadouri și lăcomie.

Cum a făcut și tatăl meu, îi las pe copii să aștepte îndelung până mă întorc de la hrănitul animalelor. Când intru în casă, îmi servesc rapid un ou fiert și niște pâine prăjită și mă roagă să mă grăbesc. E singura zi din an când le pasă ce mănânc dimineața. Isaac, cel mai mic, vine și-mi spune că îl așteaptă niște cadouri pe canapeaua din sufragerie. E disperat să vin și eu, ca să le desfacă. Cedez. Ne bucurăm de Crăciunul nostru în familie. Isaac primește un braț de cărți despre animalele de la fermă, niște oi de jucărie pentru ferma lui și niște jocuri. Oițele sunt preferatele lui. Le „arată”, încercând parcă să copieze pe cineva care face asta de‑adevăratelea. Pare treabă serioasă. Mă anunță că are nevoie de un ciobănesc, așa ca Floss, după care e pregătit, poate să vină să ne ajute pe mine și pe bunicul. Îl ciufulesc și-i spun că poate să împrumute pentru o vreme câinele meu și că poate într-o zi Floss o să facă pui. Apoi îi spun că pe lume mai există și altceva în afară de oi și de câini ciobănești, iar el întoarce capul, de parcă aș fi spus o tâmpenie.

***

Pe lângă activitatea la fermă, Rebanks este consilier pe probleme de turism sustenabil în cadrul UNESCO.

Cealaltă muncă a mea m-a purtat prin ținuturi istorice din toată lumea, inclusiv prin acelea care se confruntă cu provocări similare cu cele din ținutul nostru. Am cunoscut și am discutat cu sute de fermieri, am vizitat câmpurile și casele lor, am aflat cum percep ei lumea și de ce fac ceea ce fac. Am observat schimbarea pieței turismului din ultimii zece ani, valorificarea mai bună a culturilor specifice, am văzut oamenii sătui de bazaconii din plastic și dorința lor sinceră de a cunoaște locuri și oameni care fac altfel lucrurile, cred în altceva și mănâncă diferit. Am văzut cât de plictisiți am ajuns de cultura vestică modernă și am înțeles că oamenii pot lupta și modela un viitor în care istoria să le fie aliat, nu povară. Toate acestea mi-au întărit încrederea în stilul nostru de viață de la fermă și în importanța acestuia în Lake District.

Astăzi, când privesc lumea și mă întreb dacă avem șanse să supraviețuim, sunt mai încrezător în viitor. Există tineri care îmbrățișează stilul de viață de aici. Le văd mândria din privire și le simt iubirea nordică, strașnică față de locul nostru și de cultura noastră. Acest stil de viață continuă, pentru că oamenii vor ca el să continue. Dacă nu ar fi vrut, ar fi fost mort de mult. Se va modifica și se va adapta, așa cum am făcut eu și alții, jonglând cu elemente mai moderne, dar esența lui va rămâne. Azi cred că vom supraviețui făcând ce știm să facem. Și, asemenea lui Wordsworth, cred că stilul nostru de viață înseamnă ceva mult mai important, de care se pot bucura, pe care îl pot experimenta și din care pot învăța și alții.

Pentru societate în ansamblul ei, dilema nu e dacă să continuăm să facem agricultură, ci cum anume s-o facem. Ne dorim un peisaj rural modelat la scară industrială, producție de hrană ieftină, punctată ici și colo de insule de sălbăticie, sau punem preț, măcar în unele locuri, pe ținutul tradițional, modelat de fermele tradiționale de familie?

Am ajuns, recent, în sudul Chinei, urmând un drum șerpuit, pe marginile abrupte ale unei văi. Pe la jumătatea coborârii am dat peste o femeie care vindea suveniruri într-un cort. Vindea lucruri drăguțe (deși nu de producție locală): mici ornamente înfățișând satul pe  care venisem să-l vizitez. Mi-a zâmbit, dar era în zâmbetul ei ceva ce nu-mi inspira încredere. Un zâmbet politicos, de carton. L-am rugat pe însoțitorul meu să o întrebe dacă îi plăcea să vândă lucrurile acelea, iar ea a răspuns că da și că financiar o duce foarte bine. Apoi am întrebat-o ce făcea familia ei înainte să se ocupe cu turismul și ne-a spus că erau crescători de rațe și porci. Au crescut gâște, au vândut carne și ouă și au îngrășat porci secole la rând.

I-am spus că eu acasă la mine sunt fermier și mi-a zâmbit din nou, de data asta un zâmbet adevărat, deschis și prietenos, care s-a spulberat imediat ce am întrebat-o dacă mai cresc rațe și porci. Nu, asta ținea de trecut. Cineva hotărâse că erau animale prea împuțite, că făceau prea multă mizerie și că turiștii nu vor să calce în rahat de porc sau de rață.

La fel ca în atât de multe locuri dragi din lumea asta, oamenii de aici încearcă să supraviețuiască conflictului dintre dorința de a face bani din turism și posibilitatea ca turismul să distrugă acele lucruri care fac ca locul să fie special. O scară, fie ea din piatră, se va distruge până nu mai rămâne nimic din ea dacă o urcă prea mulți oameni. Cineva a decis că să crești rațe și porci ține de trecut și să vinzi suveniruri, de prezent. Când am întrebat-o ce era mai bine, să faci agricultură sau să vinzi suveniruri, mi-a spus că suvenirurile aduc mai mulți bani, dar că ar prefera să crească rațe și porci, fiindcă asta îi definește familia și satele dimprejur. Mai târziu,  plimbându-mă prin sate, am admirat ce curate și bine conservate erau. Dar, privindu-mi pantofii lună, am simțit că e o prefăcătorie.

Pantofii ar fi trebuit să fie murdari.