Memorii Paul Grigoriu: vocea de la Radio

M‐a întrebat într‐o zi un fost coleg, Adrian Fulea (la începuturile sale de reporter la Radio): Paul, zice, cum faci de‐ţi păstrezi vocea? Văd că, în pofida recomandărilor ce se fac peste tot, inclusiv aici, la noi, fumezi în draci, bei rece și, când te apucă nervii, urli fără să‐ţi pese de noi, dar nici de corzile tale vocale…

Am înţeles pe dată și reproșurile, și curiozitatea amicului. Am decis să răspund doar curiozităţii, sperând ca tăcerea sub care treceam partea cu „urlatul la ei“ să nu‐mi fie luată în nume de rău…

Măi, copile, e un secret prea mare, l‐am aflat și eu de la alţii care m‐au pus să jur că nu‐l dezvălui nimănui. Jurământul acesta al meu nu poate fi călcat decât cu un altul. Al tău.

Curios nevoie mare și grijuliu pentru cariera lui pe care, la vremea aceea, nu o vedea decât în Radio, Adrian Fulea s‐a declarat pe dată „disponibil pentru legământ“:

Pe ce să jur?

Pe ce vrei, dar să fie ceva serios…

A jurat, cred, pe amintirea unei bunici pe care, mai mult ca sigur, nici nu o cunoscuse… A trebuit să trec la mărturisiri complete:

Mănânc în fiecare zi câte o lămâie…

Toţi mâncăm, și ce?

Da, dar eu rod doar coaja, restul, miezul, îl arunc.

Nu e amară?

E amară, dar vezi și tu: deși fumez în draci, beau rece și mai și urlu la voi ca un apucat, cum zici tu, vocea este intactă.

Și l‐am pus pe candidatul‐vocalist să mai jure o dată. A făcut‐o și dus a fost, cu secretul care era acum și al lui. A doua sau a treia zi, ieșisem pe coridor să fumez o ţigară. În colţul unde se adunau de obicei „nicotiniștii“ învederaţi, Adrian Fulea și încă vreo doi, tot de vârsta și naivitatea lui, rodeau conștiincios lămâi…

Eu știu că vocea este un dar de la Cel de Sus și că nu reclamă remedii citrice sau de alt fel. De aceea, când o ai (noi îi mai zicem „glas“ ori „gâtlej“), trebuie doar să te socotești binecuvântat, mai ales dacă ai șansa să lucrezi într‐un loc unde se pune mare preţ pe ea, așa cum este, între altele, Radioul. Cel mai frumos compliment care mi s‐a făcut în această privinţă a fost de la un artist liric cunoscut, tenorul Florin Popescu, care m‐a prezentat unui grup de prieteni drept „vocea regală a Radioului“. Dincolo de această flatare, faţă de care sper că am reușit să‐mi ţin cumpătul, adevărul este că Radio România a deţinut și mai deţine o colecţie bogată de glasuri frumoase, multe dintre ele fiind serios și bine educate.

[…] Paul Grigoriu_VictoriaBooks_Publica

Fragmentul de mai sus este extras din capitolul Chiclazuri pentru glas. Ce înseamnă ”vocile Radioului”? Să auzi emisiunea sunând în propriul cap sau cât costă un minut la radio din cartea de memorii radiofonice a lui Paul Grigoriu: Cutele și cutrele memoriei. Scriind despre cele trăite de el, Paul Grigoriu povestește în același timp și despre una dintre perioadele cele mai tumultuoase ale istoriei României. Nota personală se îmbină cu privirea generală, instituția se dezvăluie prin oameni, nu lipsesc accentele polemice – însă fără implicații revanșarde –, nici amintirile impregnate de o anumită duioșie. Pentru a parafraza o mai veche carte a lui Paul Grigoriu, avem în față o „radio-grafie” unică în peisajul presei și al memorialisticii românești.