În pielea goală: O invazie de ticuri

coperta_sedaris NaratorFragment extras din cartea În pielea goală de David Sedaris
Copyright © Publica, 2014, pentru ediția în limba română. Imprint Narator.

Când profesoara m‐a întrebat dacă o poate vizita pe mama, am atins de opt ori pupitrul cu nasul.
— Să înțeleg că asta înseamnă „da“? m‐a întrebat.
După calculele ei, mă ridicasem de pe scaun de 28 de ori în acea zi.
— Sari ca un purice. Mă întorc cu spatele două minute și tu ți‐ai și lipit limba de întrerupătorul de la lumină. Poate că așa se face acolo, de unde vii tu, dar aici, în clasă, nu ne ridicăm de pe scaun să lingem lucrurile dimprejur când ne vine. Acela este întrerupătorul domnișoarei Chestnut și dânsei îi place să fie curat. Ție ți‐ar plăcea să vin și eu la tine acasă și să‐ncep să ling întrerupătoarele tale? Ce zici, ți‐ar plăcea?
Am încercat să mi‐o imaginez în acțiune, dar pantoful îmi tot spunea, în şoaptă: Dă‐mă jos. Dă‐ți cu tocul de trei ori de frunte. Fă‐o acum, nu va observa nimeni.
— Ei bine, m‐a întrebat domnișoara Chestnut, ridi­cându‐și sprâncenele subțiri și creionate. Ți‐am pus o întrebare. Ţi‐ar plăcea sau nu să ling întrerupătoarele de la tine de acasă?

Eu mi‐am dat jos pantoful, prefăcându‐mă că mă uit la inscripția de pe toc.
— Ai de gând să‐ți dai în cap cu pantoful ăla, așa‐i?
Nu se punea problema să‐mi trag în cap cu pantoful, ci doar să mă lovesc ușor; şi de unde ştia ea ce urma să fac?!
— Ai urme de toc pe toată fruntea, a răspuns ea întrebării mele tăcute. Ar trebui să te uiți în oglindă din când în când. Pantofii sunt murdari. Îi purtăm în picioare ca să ne protejăm de pământ. Nu e sănătos să ne lovim cu pantofii în cap, am dreptate?

Am presupus că da, avea dreptate.
— Presupui? Dar tu ai impresia că ne jucăm de‐a ghicitul, ca să‐ți dai tu cu presupusul? Eu nu „presupun“ că e periculos să ies în plin trafic, purtând un sac pe cap. Aici nu‐i nimic de presupus. Lucrurile astea sunt fapte reale, nu ghicitori.

A continuat să‐mi facă morală și după ce s‐a așezat la catedră, în timp ce a scris de mână o scurtă scrisoare.
— Aș vrea să stau de vorbă cu mama ta. Presupun că ai una, nu? Presupun că n‐ai fost crescut de animale. E oarbă? La mama ta mă refer. Ea nu vede felul în care te comporți sau toate giumbuşlucurile astea îi sunt adresate exclusiv domnișoarei Chestnut?

A împăturit biletul și mi l‐a dat.
— Poți pleca acum, dar, te rog, în drum spre ușă nu‐mi îneca întrerupătorul cu saliva ta plină de microbi. A avut o zi grea; de fapt, amândoi am avut o zi grea.

De la școală până la casa în care stăteam cu chirie nu era o distanță prea mare – maximum 637 de pași – și, în zilele bune, reușeam să o parcurg într‐o oră, oprindu‐mă însă după fiecare câțiva pași pentru a linge o cutie poștală sau pentru a atinge orice frunză sau fir de iarbă care îmi atrăgeau atenția. Dacă pierdeam numărătoarea pașilor, trebuia să mă reîntorc la școală și să pornesc din nou.

— Te‐ai întors așa de repede? mă întreba îngrijitorul. Nu te mai saturi de locul ăsta, așa‐i?
Nici că putea gândi mai greșit. Nu‐mi doream nimic altceva decât să fiu acasă, dar marea problemă era drumul până acolo. Mi se întâmpla să pun mâna pe un stâlp telefonic când ajungeam la pasul 314 și, cincisprezece pași mai încolo, să încep să‐mi fac griji că poate nu l‐am atins exact în locul în care ar fi trebuit. Trebuia să‐l mai ating o dată. Pentru o secundă, încercam să mă gândesc la altceva, dar apoi mă năpădeau îndoielile legate nu doar de telefon, ci chiar și de ornamentul de grădină, pe care îl atinsesem la pasul 219. Trebuia neapărat să mă întorc și să mai ling o dată ciuperca de beton, sperând că stăpâna nu o să mă ia din nou la goană strigând: „Dispari imediat de lângă ciuperca mea otrăvitoare!“.
Nu conta că ploua sau că trebuia să merg la toaletă, să fug direct acasă nici nu intra în discuţie. Acesta era un proces lung şi complicat, care necesita o atenţie obsedantă la detalii. Nu e ca şi când mi‐ar fi plăcut la nebunie să‐mi lipesc nasul de capota fierbinte a unei mașini – nu despre plăcere era vorba. Trebuia să faci aceste lucruri pentru că nimic nu era mai rău decât chinuitoarea părere de rău de a nu le fi făcut. Dacă doar treceam pe lângă o cutie poștală fără să fac nimic, creierul meu nu mi‐ar fi permis niciodată să uit. Aș fi putut să stau la masă îndrăznind să mă concentrez la altceva, dar gândurile mă năpădeau imediat. Nu te mai gândi la asta. Era deja prea târziu însă – știam exact ce aveam de făcut. Scuzându‐mă că trebuie să merg la baie, ieșeam pe ușa din față și mă duceam glonț la acea cutie poștală nu doar pentru a o atinge, dar mai ales pentru a o lovi, pentru a o bate la propriu, căci, gândeam eu, o uram din tot sufletul. Ceea ce uram cu adevărat, era, de fapt, propria‐mi minte. Undeva, acolo, înăuntru, trebuie că exista vreun buton cu care să pot opri asta, dar să fiu al naibii dacă reușeam să‐l găsesc.

Când stăteam în nord, nu‐mi amintesc ca lucrurile să fi stat la fel. Familia noastră fusese transferată din Endicott, New York, în Raleigh, Carolina de Nord. „Transferat“ era cuvântul folosit de cei de la IBM. Noua noastră casă era în construcție și, până la finalizarea lucrărilor, trebuia să ne mulțumim cu o locuință închiriată care, din punctul de vedere al designului, semăna cu o casă colonială. Clădirea era așezată într‐o curte cheală, fără niciun pom, și era ornată cu niște coloane albe care te făceau să te gândești la un interior maiestuos – dar care nu era nici pe departe astfel. Ușa de la intrare dădea într‐un hol întunecos și îngust, căptuşit cu uşile dormitoarelor care nu erau mai mari decât saltelele din ele – singurele piese de mobilier. Bucătăria se afla la cel de‐al doilea nivel, chiar lângă camera de zi, a cărei ferestruică dădea spre un perete de bolţari, construit pentru a ține la distanță mizeria care se scurgea din mormanul de gunoaie din vecinătate.
— Micul nostru colțişor de iad, spunea mama, făcându‐și vânt cu una dintre țiglele aruncate în curtea din față.

Oricât de deprimant ar fi fost, să ajung la veranda din față a casei însemna că voi fi făcut deja primul pas din infernala călătorie către dormitorul meu. Odată ce ajungeam acasă, atingeam ușa de la intrare de câte șapte ori cu fiecare cot, o sarcină cu atât mai dificilă dacă era cineva prin preajmă.
— De ce nu încerci cu clanța, mă întreba sora mea, Lisa. Noi, ăştialalţi, așa facem și pare că la noi funcționează.

[…]