Despre inegalitatea socială și economică

Fragmentele de mai jos sunt extrase din cartea Despre inegalitate: teoria inegalității economice pe înțelesul tuturor. Economistul american James K. Galbraith explică într-un limbaj simplu și clar conceptul inegalității și aduce în actualitate una dintre cele mai aprinse dezbateri economice și politice ale generației noastre.

InegalitateOrganizată într-un format ușor de citit și înțeles, cartea răspunde concis tuturor întrebărilor legate de tema inegalității: de la originile filosofice și teoretice ale acestui termen, până la varietatea de concepte folosite pe scară largă, la indicatorii empirici, precum și avantajele și dezavantajele acestora. Autorul nu se oprește aici, ci avansează teorii moderne despre cauzele și efectele creșterii inegalității din întreaga lume și propune o serie de măsuri politice în acest sens.

Iată două fragmente din carte:

Care sunt efectele migrației asupra inegalității?

Imigranții sunt adesea blamați pentru declinul salariilor muncitorilor necalificați; argumentul este, din nou, unul simplu de tipul cerere‑ofertă, în care o ofertă în creștere de non‑nativi dornici să muncească pentru salarii mai mici duce la scăderea salariului de echilibru în acele segmente ale pieței muncii în care imigranții pot ocupa posturi ce necesită calificare. Acestea pot include munca în ferme, în construcții, hoteluri și restaurante, pază și treburi casnice și slujbele de jos din fabrici, mai ales în sectorul de procesare a alimentelor. În trecut, puterea acestui argument era suficientă pentru a motiva sindicatele să preia o poziție puternică împotriva imigrației, având interesul protejării propriilor salarii.

Și în acest caz, există totuși un contraargument plauzibil, care constă în faptul că muncitorii neorganizați au o influență mai mică asupra salariilor lor și care ia, de asemenea, notă de faptul că Statele Unite au un venit federal minim, cu minime la nivel statal și municipal care sunt, în multe cazuri, cumva mai mari (de exemplu, în timp ce minimul federal a fost fixat la 7,25 dolari pe oră, California a stabilit un venit minim de zece dolari pe oră, iar Los Angeles a votat ca acesta să ajungă, gradual, la cincisprezece dolari pe oră).

Ideea alternativă este că salariile mici, în special salariul minim, sunt profitabile pentru angajatori în căutarea muncitorilor imigranți. Motivul este simplu: atunci când salariul minim este foarte mic, este foarte greu să găsești muncitori indigeni competenți și care să–și dorească această slujbă, cu excepția, probabil, câtorva medii de lucru atent supervizate pentru adolescenți și (din ce în ce mai mult) tineri adulți, cum ar fi cafenele și restaurante fast‑food. Prin urmare, angajatorii sunt în căutarea angajaților migratori și a celor imigranți – adesea fără documente legale –, care vor accepta slujba și nu vor cauza probleme, din moment ce vor fi întotdeauna îngrijorați în legătură cu posibilitatea încarcerării sau deportării. Invers, un salariu minim mult mai mare va face slujbele proaste mai
atractive pentru cetățeni și, prin urmare, va reduce imigrația (în special pe cea ilegală).

Duce imigrația la scăderea salariilor sau este determinată de salariile mici? Nu este ușor să deosebești cele două modele în mod clar, dar există câteva metode. Cu câțiva ani în urmă, într‑un schimb de scrisori cu profesorul Christopher Jencks publicate în The New York Review of Books, autorul a remarcat că orașul Cambridge din Massachussetts are două universități majore, Harvard și MIT, aflate la aproximativ 20 de minute de mers pe jos una de cealaltă. Dacă piața muncii ar funcționa așa cum sugerează teoria economică clasică, ele nu ar trebui să aibă salarii diferite de încadrare pentru personalul administrativ. Și totuși au: deși Harvard este o instituție mult mai bogată, salariul de încadrare pentru personalul administrativ de la MIT este mai mare cu aproape șase dolari pe oră. O predicție a teoriei alternative ar fi aceea că Harvard ar angaja forță de muncă mai vulnerabilă, mai ușor de administrat – în mare parte, constituită din imigranți – decât ar face‑o MIT, deși, în mod sigur, și MIT ar fi putut să aibă acces la aceeași forță de muncă ieftină dacă ar fi dorit să aibă un avantaj. Nu am putut să verific această predicție decât prin intermediul observărilor ocazionale făcute de colegi la ambele instituții.

[…]

Care este legătura dintre inegalitate și creșterea productivității?

La începutul anilor 1950, doi economiști suedezi specializați în studiul sindicatelor, Rudolf Meidner și Gösta Rehn, au formulat o teorie a structurilor salariale egalitare care a ghidat politica social‑democrată de la jumătatea anilor 1930 pentru o perioadă de aproximativ 30 de ani.

Argumentul lui Meidner și al lui Rehn s‑a bazat pe faptul că în toate industriile și în majoritatea altor sectoare economice există un spectru disponibil de grade de eficiență și productivitate, de la cele mai bune practici, trecând prin cele progresive și ajungând la cele retrograde și inferioare. Firește, cu cât mai productivă este o firmă, cu atât mai puțină muncă pe unitatea de produs este folosită și cu atât mai mari pot fi salariile plătite și viceversa.

Prin urmare, au dedus ei, politica salarială trebuie să interzică plata salariilor mici, din cauză că acest lucru va forța firmele neperformante să se îmbunătățească și va da firmelor avangardiste un avantaj competitiv puternic. De‑a lungul timpului, firmele mai avansate vor avea o pondere mai mare din economia națională, reacționarii incorigibili vor fi puși la zid, iar productivitatea și standardele de viață se vor îmbunătăți. Acest proces este compatibil cu liberul schimb – într‑adevăr, nu poate funcționa dacă există bariere protecționiste și necesită doar recalificarea muncitorilor concediați (de către stat), dacă aceștia nu se pot adapta sectoarelor avansate.

Se poate susține că acest model „scandinav” sau „LO” a jucat un rol important în transformarea Suediei dintr‑o țară cu un venit echivalent venitului mediu european, foarte dependentă de cherestea, fier și alte resurse naturale, într‑o putere inginerească, aeronautică și auto. Totuși, ne putem întreba dacă acest principiu poate funcționa într‑o țară mare, care nu‑și poate transforma atât de eficace toate industriile sale în performeri mondiali și care trebuie să accepte o combinație între foarte competitivitatea ridicată și cea aproape de medie – și, prin urmare, o combinație de salarii mari și mici.