Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Curcubeul apare și dispare

Mama mea vine dintr-o lume dispărută, dintr-un loc și o eră care au apus de mult. Întotdeauna am considerat-o un musafir ajuns fără voie în lumea noastră; un emisar trimis de pe o stea îndepărtată, care s-a stins de mult.

Numele ei este Gloria Vanderbilt. Când eram mai tânăr, obișnuiam să țin secret numele mamei nu pentru că mi-ar fi fost rușine cu ea – nici gând de așa ceva –, ci pentru că îmi doream ca oamenii să ajungă să mă cunoască înainte să afle că eram fiul ei.

Vanderbilt era un nume cu o mare însemnătate și, din acest motiv, am fost mulțumit că nu l-am purtat și eu. Mie îmi place să fiu Cooper. Nu este la fel de împovărător și este puțin probabil să producă o pauză stânjenitoare după ce mă prezint. Trebuie să admitem: numele Vanderbilt are în spate o istorie, o moștenire. Chiar dacă nu cunoști toate detaliile extraordinarei povești de viață a mamei mele, numele său generează un întreg set de așteptări și de presupuneri legate de felul în care ar trebui să fie ca om.

Mama este mai celebră decât oricare altă persoană de pe planetă. Venirea ei pe lume a ținut prima pagină a ziarelor și, indiferent de lucrurile bune sau mai puțin bune care i s-au întâmplat de-a lungul timpului, a fost în centrul atenției opiniei publice fără încetare. Succesele și eșecurile ei au fost mereu în lumina reflectoarelor. În plus, a dus mai multe vieți: a fost actriță, artistă, designer și autoare de cărți; a clădit averi, le-a văzut ruinându-se și le-a reclădit. A trebuit să îndure un abuz, moartea părinților, decesul unui partener de viață, sinuciderea unui fiu și un număr infinit de traume și trădări care ar fi putut răpune un om fără o determinare de nezdruncinat.

Deși este o supraviețuitoare, mama nu are nimic din duritatea acestui cuvânt. Este cea mai puternică persoană pe care o cunosc, dar nicidecum una dură.  Nu și-a permis niciodată să-și formeze un scut protector. A ales să rămână vulnerabilă, deschisă către noi experiențe și posibilități și, din acest motiv, este cea mai vivace persoană din câte cunosc.

Mama are acum 92 de ani, dar nu și-a arătat vârsta niciodată și nu a simțit-o decât foarte rar. Oamenii spun des despre unele persoane ajunse la vârsta mamei: „Este verde ca un lăstar”, dar mama mea este chiar mai verde. Își vede trecutul în perspectivă. Lucrurile pe care le considera importante odată nu mai prezintă niciun fel de importanță acum. Ea își vede viața cu o claritate cu care eu abia acum încep să o văd pe a mea.

La începutul lui 2015, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea de 91 de ani, mama a contractat o infecție respiratorie de care nu a mai putut scăpa și din cauza căreia s-a îmbolnăvit extrem de grav pentru prima dată în viață. Mie nu mi-a spus cât de rău se simțea. În timp ce mă îmbarcam într-un avion pentru o călătorie în străinătate unde aveam să filmez un reportaj, am sunat-o să-i spun că plec – evident, făceam acest lucru în ultimul moment, pentru că nu voiam să-i dau motive de îngrijorare. Când a răspuns la telefon, mi-am dat seama instantaneu că era ceva în neregulă cu ea. Respira sacadat și abia putea să vorbească.

Mi-ar plăcea să vă pot spune că mi-am anulat plecarea și că m-am dus într-un suflet la ea, dar nu a fost așa. La momentul respectiv, nu cred că mi-am imaginat cât de bolnavă putea fi; sau poate că mi-am imaginat, dar mi-am spus că nu era cazul să reacționez instinctual, pentru că aș fi creat numai neplăceri și am refuzat să mă mai gândesc la acel lucru. Trebuia să plec într-o delegație și membrii echipei mele erau deja în alte avioane, în zbor spre destinație. Era prea târziu ca să mă răzgândesc.

La scurt timp după plecarea mea, mama a fost dusă de urgență la spital, lucru pe care nu l-am aflat decât după ce am revenit în țară; la momentul respectiv, mama fusese deja externată.

Patru luni după aceea, a trebuit să se lupte cu astmul și cu o infecție respiratorie recurentă. Din când în când, simțea că nu se mai putea ține pe picioare. Faptul că nu mai avea aceeași mobilitate a fost dificil de îndurat pentru ea și multe zile nu s-a dat jos din pat. Câțiva dintre prietenii ei apropiați decedaseră de curând și din această cauză își conștientiza vârsta pentru prima dată.

„Mi-ar plăcea să mai trăiesc câțiva ani”, mi-a spus. „Mai sunt câteva lucruri pe care mi-ar plăcea să le duc la bun sfârșit și sunt foarte curioasă să văd cum va decurge totul. Oare ce ne rezervă viitorul?”

Pe măsură ce mama se apropia de aniversarea de 91 de ani, am început să meditez asupra relației noastre: cum a fost când eram copil și cum era în prezent. Am început să mă întreb cât de apropiați eram.

După ce au murit tata și fratele meu, nu ne-am mai avut decât unul pe celălalt și am încercat să depășim pierderea lor cu câtă demnitate am putut, fiecare în felul său. Tata a murit în 1978, când eu aveam 10 ani; cât despre Carter, fratele meu, acesta s-a sinucis în 1988, când aveam 21 de ani, așa că mama a rămas singura rudă apropiată pe care o mai am și singura persoană în viață care mi-a fost aproape în copilărie.

Eu și mama nu am avut niciodată ceea ce s-ar numi o relație bazată pe comunicare. Mama nu a fost genul de părinte la care să te duci pentru un sfat legat de școală sau de slujbă. Ea deține niște adevăruri despre viață pe care le-a descoperit cu greu, genul de adevăruri la care nu poți ajunge decât dacă duci o viață ca o poveste, plină de dragoste și de dezamăgire, de tragedii și de preamăriri, de visuri mărețe și de dureri crâncene de cap.

Cu toate acestea, când eram copil, mi se întâmpla foarte rar să vorbesc cu mama despre viața ei. Trecutul său era mereu învăluit în mister. Bunicii și părinții ei au murit înainte să mă nasc eu și nu știam foarte multe despre evenimentele tumultuoase petrecute în copilăria ei sau în anii de dinainte să-l cunoască pe tata, o perioadă care a creionat practic personalitatea omului care a devenit. După ce am mai crescut, mi-am dat seama că erau multe lucruri pe care nu le știam despre mama – experiențele prin care trecuse și lecțiile pe care le învățase, dar pe care nu le-a transmis mai departe. În multe cazuri, a fost și vina mea – pur și simplu nu am întrebat-o despre ele. Cât despre mama, nici ea nu știa multe lucruri despre mine. Când suntem tineri, pierdem timp prețios fiind rezervați sau simțindu-ne jenați față de părinții noștri, detestându-i sau dorindu-ne să fi fost cu totul altfel.

Acest lucru se schimbă când devenim adulți, dar tot ni se întâmplă des să nu valorificăm noile posibilități de a discuta și de a comunica cu părinții noștri și amânăm să discutăm cu ei despre subiectele tabu sau să le punem întrebări dificile. Ne gândim că o vom face într-o zi, dar viața merge înainte și, la un moment dat, devine prea târziu.

Nu am vrut să rămână ceva nespus între mine și mama, astfel că, la aniversarea sa de 91 de ani, am luat hotărârea de a porni o nouă conversație cu ea, o conversație despre ea. Nu doream să aflu detaliile vieții sale de zi cu zi, ci lucrurile care contau cu adevărat, experiențele ei de viață, pe care nu le știam sau pe care nu le înțelegeam pe deplin.

Am început această conversație pe e-mail și am continuat-o pe aproape toată durata anului următor. Mama nu folosea e-mailul de prea mult timp, astfel că primele ei mesaje nu aveau mai mult de două rânduri. Însă, pe măsură ce s-a obișnuit să tasteze, a început să-mi trimită mesaje foarte detaliate. După cum veți vedea în paginile care urmează, amintirile sale sunt foarte intime și dezvăluie amănunte pe care nu mi le-a spus niciodată față în față.

Am primit primul e-mail chiar de ziua ei.

M-am născut acum 91 de ani.
În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un răvaș primit de la mătușa Gertrude acum mulți ani, tot de ziua mea. „Gândește-te, astăzi împlinești fix 17 ani”, îmi spunea ea.
Ei bine, astăzi, când împlinesc fix 91 de ani, sunt mult mai înțeleaptă, dar, într-un fel, am tot 17 ani.
Care este răspunsul?
Care este secretul?
Există vreun secret?

Acel e-mail și cele trei întrebări scrise de mama au dat startul unei conversații care a ajuns să schimbe relația dintre noi și să ne aducă mai aproape unul de celălalt decât am fost vreodată.

Este tipul de conversație pe care cred că mulți părinți și-ar dori să o aibă cu copiii lor ajunși la vârsta maturității și care a transformat ultimul an în cea mai de preț perioadă a vieții mele. A pus la pământ zidurile de tăcere care existau între mine și mama și, în acest fel, am ajuns să o înțeleg atât pe ea, cât și pe mine, într-un fel în care nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să o fac.

Acum știu că nu este niciodată prea târziu să schimbi relația pe care o ai cu o persoană importantă din viața ta: un părinte, un copil, un iubit, un prieten. Nu trebuie decât să vrei să fii sincer, să lași trecutul în urmă și să renunți la presupunerile și nemulțumirile pe care le ai.

Sper ca poveștile care urmează să vă încurajeze să analizați legăturile pe care le aveți cu ceilalți și, cine știe, poate să vă ajute să începeți un nou tip de conversație cu o persoană dragă.

În definitiv, dacă nu acum, atunci când?

Textul de mai sus este introducerea cărții Curcubeul apare și dispare și este semnat de Anderson Cooper. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română. Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Credit foto copertă: Ben Baker

Cum să ai un Crăciun hygge

Crăciunul în Danemarca este perioada cea mai hyggelig din an.

Decembrie este o lună care străluceşte datorită luminii lumânărilor şi a căldurii inimilor roşii care decorează casele din întreaga ţară. Mulţi danezi îşi decorează căminul cu crengi de brad, pentru a aduce viaţă în interior în timpul uneia dintre cele mai întunecate luni ale anului şi pentru a simboliza speranţa reînnoirii. În Ajunul Crăciunului, un brad este aşezat la loc de cinste şi împodobit cu lumânări adevărate. După festin şi băutură, instalaţia electrică se stinge şi se aprind lumânările din pom. […]

Hygge este firul roşu care uneşte viaţa în Danemarca. Pe el sunt împletite momente de sărbătoare, ritualuri şi epifanii tăcute.

Spiritul festiv este asemenea unui mic câmp pe care fiecare dintre noi îl cultivă în interior, un spaţiu al libertăţii şi al spontaneităţii. Se manifestă de-a lungul anului, cu ocazia sărbătorilor pe care alegem să le ţinem. În Danemarca, spiritul festiv se numeşte festlighed. Toate petrecerile, nunţile, botezurile, serbările de absolvire şi zilele de naştere sunt atinse de acest spirit, care îşi face apariţia în viaţa cotidiană şi la reuniunile obişnuite sau de câte ori oamenii decid să învestească un moment cu atribute speciale. Hygge şi festlighed merg mână-n mână, dar cu cât este mai importantă ocazia, cu atât hygge devine mai difuz, deoarece se bazează pe intimitate şi pe un cadru restrâns.

Hygge se păstrează cu efort. Pentru a crea un spaţiu sau o ocazie de a practica hygge ai nevoie de timp şi de grijă. Dar pregătirile fac parte din întreg – să tai lemne pentru foc sau să montezi un cort, să duci afară rogojini pentru a sta sub un copac, să instalezi beculeţe electrice, să cumperi flori proaspete sau să creezi decoraţiuni, toate acestea fac parte din plăcerea unui eveniment hyggelig.

Pentru ca hygge să se reverse la o petrecere, trebuie să ne pregătim şi să ne întâlnim în spiritul generozităţii şi al dorinţei de a participa şi a aprecia momentul şi pe cei din jurul nostru. Hygge invită pe toată lumea să vină cu inima deschisă şi să contribuie la atmosfera de căldură şi voioşie. Textura unei petreceri trebuie ţesută împreună de către toţi cei prezenţi, cu disponibilitatea sufletească de a ne abandona ritmului distracţiei fără rezerve, până când atmosfera ne învăluie pe toţi. Fiecare dintre noi face un efort să se asigure că reuniunea va rămâne de neuitat, să capteze momentele principale, să le împletească în istorie şi să le ridice la nivelul unei amintiri preţioase, la care ne putem întoarce pentru a o savura în anii ce vor urma.

În Danemarca, majoritatea ocaziilor festive urmează un tipar similar. Pregătirile se fac cu suficient timp înainte – mâncarea se găteşte acasă, se coc biscuiţi, pâine şi prăjituri, cadourile sunt ambalate cu grijă, se pun steaguri, iar masa este atent pusă şi decorată cu flori proaspete şi lumânări. În timpul mesei se cântă cântece din patrimoniul naţional şi se ţin multe discursuri – oricine poate ciocăni în pahar şi poate profita de ocazie pentru a spune lucruri pe care nu le-ar exprima în viaţa de zi cu zi.

Când ridică paharul, danezii se uită în ochii tuturor celor prezenţi în jurul mesei, spun skål la unison şi beau în cinstea celorlalţi, mărturisind plăcerea de a se afla acolo, iar atmosfera se topeşte într-un moment de pur hygge.

Ritualul scrie scenariul vieţilor noastre, creând poveşti care vor fi spuse în alte situaţii hyggelig, când ne vom aminti de un anumit moment. Tradiţiile şi obiceiurile variază de la o gospodărie şi de la o cultură la alta, dar dorinţa de a sărbători viaţa ne uneşte pe toţi.

Datorită setei noastre de conectare sufletească, ne creăm viitorul prin fiecare adunare, fiecare întâlnire, fiecare moment. Hygge ne ajută să conştientizăm de fiecare dată importanţa şi plăcerea reciprocităţii şi sărbătoreşte legăturile strânse dintre noi. Ne menţine
implicaţi în sarcina de o viaţă de a trăi într-o relaţie intimă şi iubitoare cu lumea din jurul nostru.

Transmitem mai departe spiritul hygge prin calitatea prezenţei noastre. Ideile şi valorile călătoresc. Prin intermediul hygge, fiecare dintre noi poate cunoaşte sentimentul unei satisfacţii mai profunde, care va radia dinspre noi către comunitatea globală căreia simţim că-i aparţinem.

Credit foto: Susan Bell; fragmente și poză extrase din Cartea despre Hygge. Arta daneză de a trăi bine.

Arta interviului: un dialog cu viitorii cititori

Larry Grobel, celebru în rândul jurnaliștilor, numit „intervievatorul intervievatorilor” sau „un Mozart al intervievatorilor”, a scris nenumărate biografii – printre care Al Pacino, Truman Capote, Marlon Brando, James Michener și familia Houston – și articole pentru Rolling Stone, Playboy și New York Times.arta-interviului_editurapublica

În Arta interviului, Grobel povestește cele mai interesante întâmplări din cariera sa, dar și cele mai savuroase momente din lista sa lungă de interviuri cu actori care au primit Premiul Oscar, cu scriitori laureați ai Premiului Pulitzer sau cu sportivi celebri. Grobel explică pas cu pas ce presupune un interviu – de la munca de documentare, la retușurile finale –, astfel că Arta interviului va fi un răsfăț atât pentru jurnaliști, cât și pentru devoratorii de cultură.

Probabil, dacă citești aceste rânduri, știi că ai avut un cuvânt de zis legat de traducerea cărții în limba română. Cristina Bazavan:

„M‑am întâlnit pentru prima dată cu ediția în limba engleză a cărții Arta interviului în 2010, când în România tocmai apăruse biografia lui Al Pacino, realizată de Lawrence Grobel sub formă de interviuri. Erau surprinzătoare interviurile din carte și felul în care autorul alesese să le editeze (îți dezvăluiau în layere personalitatea actorului), dar era și o ușoară urmă de aroganță printre rânduri. Nu din partea lui Grobel, ci a lui Al Pacino care mărturisea că acceptase un interviu cu presa, la 39 de ani, doar cu condiția să fie făcut de Grobel, jurnalistul ale cărui interviuri le citea.

Cu informațiile acestea încă de când citeam biografia lui Pacino, am comandat cartea The Art of the Interview de pe Amazon. Voiam să văd cine naiba era Grobel, care era metoda lui de lucru și ce avea în plus față de alți jurnaliști încât a reușit să‑l convingă pe Pacino că el e cel mai cel, ba mai mult, au dezvoltat și o prietenie.

Cinci ani mai târziu de la prima mea întâlnire cu această carte, m‑am regăsit în biroul‑bibliotecă al celor de la editura Publica, povestind despre cât de mult a însemnat cartea lui Grobel pentru mine ca jurnalist. Despre cât de mult m‑a încurajat că merg într‑o direcție bună în meseria mea, despre cum mi‑a validat efortul nebunesc de a mă documenta uneori ca o obsedată, despre cât de important ar putea fi acest volum în România, într‑o vreme în care se produce mult conținut (online și offline), dar care nu are un standard ridicat. Am plecat din biroul Publica făcând un mic pariu și o promisiune. Am pariat pe traducerea cărții în română într‑un fel care a unit cele două medii prin care jurnaliștii se exprimă astăzi – online și offline. Am pariat pe numărul de like‑uri și de share‑uri pe care l‑ar putea avea postarea în care întreb oamenii dacă vor să fie tradusă această carte. Am spus 500 și au fost mai mult de 1000.

Cred că pariul a fost doar o joacă pentru că reprezentații editurii se hotărâseră să o traducă încă din timpul întâlnirii noastre, dar și un semn frumos că această carte avea să‑și înceapă viața în România, atât de dorită.

La momentul la care scriu aceste rânduri, în România sunt din ce în ce mai puține ziare și reviste care publică interviuri de formă lungă, așa că apariția acestei cărți este o nebunie frumoasă. Dar știu sigur că ea va marca activitatea unor tineri jurnaliști care își încep carierele. Indiferent de mediul în care va fi expusă informația în viitor (online sau offline), ea va avea la bază un interviu. Cineva se va fi dus să întrebe pe altcineva despre un subiect. Așa că această carte va fi de actualitate și peste 10 ani, și peste 20 de ani. Și va continua să fie de referință pentru cineva care are treabă cu jurnalismul (sau cu comunicarea) pentru că vorbește despre resursele interioare la care trebuie să apelezi ca să ți se spună o poveste bună și adevarată.”

arta

Bogdan Ion: despre discursurile excelente

ted2016_021716_1ma6619

Discursurile TED – amuzante, surprinzătoare, educative, inspiraționale. Peste un miliard de vizualizări online, anul trecut. Oare există cineva mai îndreptățit să scrie un ghid pentru vorbit în public decât Chris Anderson, fost jurnalist, curatorul conferințelor TED de aproape 15 ani?

Și totuși, așa cum spune chiar el, nu există o singură modalitate bună de a susține un discurs excelent. Tipurile de vorbitori, de public şi de contexte sunt mult prea variate pentru a putea crea o rețetă standard a discursului eficient. Cartea de față nu este o acumulare seacă de reguli, ci o înșiruire de povești despre… povești. Pentru că, în fond, un discurs bun te atrage și te ține acolo, în lumea imaginată de vorbitor, exact ca o poveste spusă la gura sobei. Nu există o rețetă universală – spune Anderson –, însă avem numeroase instrumente de care ne putem folosi când pregătim un discurs.

Alte instrumente sunt surprinzătoare și se întâlnesc rar în discursurile politicienilor sau ale oamenilor de afaceri, ca de exemplu manifestarea vulnerabilității și stimularea senzorială. Însă indiferent de metoda folosită, un lucru este cert: cuvântul rostit şi‑a câştigat noi puteri. Dacă înainte un actor sau un politician putea să spere la un public de sute de mii de oameni, acum, datorită internetului, un singur discurs dintr‑o singură sală poate ajunge să fie vizualizat de milioane de oameni.

Pentru toți cei care vor să‑și împărtășească ideile într‑un mod eficient și atractiv, acest ghid reprezintă nu doar o lectură incitantă, ci și o sursă de inspirație.

Bogdan Ion este Country Managing Partener EY România & Moldova, și semnează prefața cărții TED Talks – Ghidul oficial TED pentru vorbit în public

Credit foto: Marla Aufmuth / Autorul Chris Anderson la TED2016 – Dream, February 15-19, 2016, Vancouver Convention Center, Vancouver, Canada

34567