Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Dragostea modernă: opțiuni și alegeri

Căsătoria părinților mei a fost aranjată, iar asta m‑a fascinat întotdeauna. Sunt mereu indecis chiar și în privința lucrurilor mărunte și n‑aș putea să las astfel de decizii importante pe mâna altor oameni.

L‑am rugat pe tata să‑mi descrie experiența lui. A fost cam așa:

Le‑a spus părinților că e gata să se însoare, așa că familia lui a aranjat întâlniri cu trei familii vecine. Prima fată, a spus el, „era un pic prea înaltă“, iar a doua, „prea scundă“. Și apoi a cunoscut‑o pe mama. După ce a calculat rapid și și‑a dat seama că are înălțimea potrivită (în sfârșit!), au stat de vorbă cam 30 de minute și au hotărât că ar putea să meargă. O săptămână mai târziu se căsătoreau.

Și încă sunt căsătoriți – 35 de ani mai târziu. Au o căsnicie fericită, care e probabil mult mai bună decât a multor cupluri de albi, în vârstă, cărora nu le‑a fost aranjată căsătoria.Așa a hotărât tata cine avea să fie persoana cu care urma să își petreacă restul vieții. S‑a întâlnit cu câteva fete, le‑a analizat înălțimea și s‑a hotărât la una dintre ele, după ce au stat de vorbă vreo 30 de minute.

E ca și cum s‑ar fi dus la emisiunea de pe MTV, Next, și ar fi luat‑o în căsătorie pe mama. Acum, să vedem cum fac eu lucrurile, chiar și când e vorba despre decizii mai puțin importante. De exemplu, când a trebuit să mă hotărăsc unde să iau cina, când eram în turneu, la Seattle, în 2014.

Mai întâi, am trimis mesaje către patru dintre prietenii mei, care călătoresc mult, mănâncă în oraș și în a căror judecată cu privire la mâncare mă pot încrede. Cât timp am așteptat să îmi răspundă, am intrat pe site‑ul Eater, m‑am dus pe Heat Map, care conține cele mai noi și mai bune restaurante din oraș. M‑am uitat și pe „Eater 38“, ca să văd care este lista de pe site cu cele mai importante 38 de restaurante din Seattle. Apoi m‑am uitat pe comentariile de pe Yelp ca să văd ce părere au oamenii de acolo. M‑am uitat și pe un ghid online despre Seattle, din revista GQ. Am ales câteva restaurante pe baza diferitelor recomandări și am intrat pe paginile web ale restaurantelor ca să mă uit pe meniuri. În acel moment m‑am hotărât în funcție de ceea ce îmi era poftă, de distanță, dar și de ceea ce îmi spunea stomăcelul că ar vrea să mănânce.

Într‑un final, m‑am hotărât pentru Il Corvo, un restaurant italian care suna delicios: paste proaspete; doar trei tipuri de paste pe zi. Eram foarte entuziasmat, dar, din păcate, nu deschidea decât la prânz. Se făcuse destul de târziu, trebuia să ajung la spectacol, așa că am sfârșit prin a mânca un sendviș cu unt de arahide și banane, în autobuz. (A doua zi am mâncat de prânz la Il Corvo și a fost delicios)

Așa fac de cele mai multe ori când trebuie să iau o hotărâre. Fie că trebuie să mănânc, să călătoresc sau, Doamne ferește!, să cumpăr ceva, mă simt obligat să mă documentez foarte mult, ca să fiu sigur că iau ceea ce e mai bun.

Uneori însă, o astfel de mentalitate de tipul „am nevoie de ceea ce e mai bun“ nu e neapărat cea mai indicată. Aș vrea să pot să mănânc ceva care arată bine și să fiu fericit cu alegerea făcută. Dar nu pot. Problema e că știu că undeva așteaptă mâncarea potrivită pentru mine și atunci trebuie să mă documentez, oricât e nevoie, ca să o găsesc.

Uite care e chestia cu internetul: nu doar că ne ajută să găsim ceea ce e mai bun, dar ne‑a și indus ideea că există cel mai bun, pe care îl vom găsi doar dacă îl căutăm suficient de mult. Iată o scurtă listă de lucruri pentru care mi‑am pierdut între cinci și zece minute ca să mă documentez:

Nu sunt singurul care împinge uneori lucrurile la extrem, dar trăim într‑o lume care ne spune că vrem și că merităm ceea ce e mai bun și că acum avem tehnologia să îl obținem. Gândește‑te numai la cât de populare sunt site‑urile care ne ajută să găsim tot ce e mai bun: Yelp, pentru restaurant; TripAdvisor, pentru călătorii; Rotten Tomatoes și Metacritic, pentru filme. Ce aș fi putut face, acum 20 de ani, ca să mă interesez de înghețata de vanilie? Să mă apropii relaxat de tipi grăsuți și să strunesc încetișor conversația spre înghețată, ca să văd ce părere au? Nu, mulțumesc.

Acum, internetul este prietenul meu grăsuț. E prietenul grăsuț al lumii întregi.

Dacă o astfel de mentalitate ne‑a influențat modul de a lua decizii, asta înseamnă că ne influențează și modul în care ne căutăm perechea, mai ales pe termen lung. Într‑un fel, asta s‑a întâmplat deja. Nu mai suntem generația care își dorește o căsnicie „suficient de bună“. Noi ne căutăm sufletul‑pereche. Și, chiar și atunci când ne căutăm sufletul‑pereche, divorțăm dacă începem să fim nefericiți.

Dacă îți cauți sufletul‑pereche, acum e timpul să o faci. Gândește‑te numai la infrastructura disponibilă, cu toate barurile, cluburile de noapte și restaurantele. Adaugă uriașa industrie de online dating. Gândește‑te și la faptul că oamenii se căsătoresc mult mai târziu acum și că își petrec primii 20 de ani într‑o primă maturitate, în care își explorează opțiunile romantice și au experiențe pe care generațiile trecute nici nu și le puteau imagina. Mergem la facultate, ne preocupăm de cariere, ne mutăm în orașe și țări diferite – ca tineri adulți, ni se oferă constant opțiuni romantice noi și excitante.

Chiar și inovațiile din ultimii ani sunt, pur și simplu, uimitoare. Stai la coadă și poți să te uiți la vreo 50 de fețe pe Tinder, în timp ce aștepți să cumperi hamburgeri. Asta înseamnă de 20 de ori mai multe persoane decât a întâlnit tata în călătoria lui spre mariaj.

Când ne gândim la toate astea, trebuie să admitem ceva esențial despre situația din prezent. Niciun grup din toată istoria speciei noastre nu a avut atâtea opțiuni romantice câte avem noi. În teorie, lucrurile stau grozav, nu? Mai multe opțiuni, mai bine, nu?

În fapt, nu e chiar așa ușor.

Barry Schwartz, profesor de psihologie la Swarthmore College, și‑a petrecut o parte importantă din carieră studiind problemele care apar odată cu abundența de opțiuni. Potrivit cercetării lui Schwartz, dar și altor specialiști în domeniul social, atunci când avem mai multe opțiuni ne simțim mai puțin satisfăcuți și uneori ne e mai greu să facem orice fel de alegere. Ideea asta a rezonat în cazul meu, mai ales când m‑am gândit la sandvișul cu unt de arahide și banane, din Seattle.

Gândirea lui Schwartz cu privire la alegere a devenit din ce în ce mai populară după ce și‑a publicat cartea The Paradox of Choice. Dar, timp de decenii, oamenii au crezut contrariul: cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât cresc șansele noastre la fericire.

În anii 1950, cercetătorul care a făcut pionierat în domeniu, Herbert Simon, le‑a deschis drumul unor oameni ca Schwartz, aleagă cea mai bună opțiune. În general, a afirmat Simon, oamenilor și instituțiilor le lipsesc timpul, cunoștințele și dorința să caute ceea ce e „mai bun“ și se mulțumesc, în mod surprinzător, cu un rezultat mai puțin bun. E prea complicat să maximizezi, așa că ajungem să fim „satisficienți“ (un termen care combină „satisfied“ (satisfăcut) cu „efficient“ (eficient)).

Potrivit lui Simon, există două tipuri de oameni: cei care caută ceea ce e mai bun și cei care se mulțumesc cu ceea ce e mai bun (în original, „maximizer“ și „satisficer“). De exemplu, când e vorba să cumpăr taco, caut ceea ce e mai bun. Mă documentez serios, ca să fiu sigur că o să cumpăr cel mai bun taco pe care l‑aș putea găsi, pentru că, pentru mine, gustul de taco poate duce la experiențe complet diferite. Pe de altă parte, o persoană care se mulțumește cu ceea ce e mai bun va lua pur și simplu un taco atunci când vede o tarabă decentă, și asta e tot. Am mai mâncat taco cu astfel de oameni. Bucurați‑vă de mâncarea voastră de calitate proastă, rataților!

Dar când vine vorba să cumpăr benzină pentru mașină, mă mulțumesc cu ceea ce găsesc. Mă duc la cea mai apropiată stație de benzină, îmi umplu rezervorul cu cea mai ieftină chestie pe care o găsesc și plec naibii de acolo. Pare destul de aiurea pentru mașina mea, dar nu‑mi pasă deloc și nu văd nicio diferență de eficiență în raport cu calitatea benzinei. Scuze, Prius.

Dar pot să înțeleg faptul că există pe lume și „persoane care au mare grijă de mașini“ și care ar fi pur și simplu la fel de oripilate de comportamentul meu, așa cum sunt eu de alții, care nu dau importanță tipului de taco ales. Reacția mea e să vă spun: nu vă mai îngrijorați atâta de benzină, țicniților! Mai bine cheltuiți‑vă banii pe un taco bun, ca orice persoană normală.

Dar ceea ce sugerează Schwartz e că toate schimbările tehnologice, economice și culturale apărute după cartea lui Simon au modificat contextul în care facem alegerile. Datorită smartphone‑ului și internetului, opțiunile mele nu se mai limitează la ceea ce se găsește în magazinul în care ne aflăm. Acum putem să alegem în funcție de ceea ce se găsește în fiecare magazin, oriunde în lume. Spre deosebire de acum câteva decenii, astăzi avem mult mai multe oportunități să căutăm ce e mai bun. Iar acest nou context schimbă ceea ce suntem și modul în care trăim.

Am experimentat asta pe propria piele, cu ornamentele de Crăciun. De ce nu m‑aș mulțumi pur și simplu cu ceea ce e disponibil în materie de ornamente de Crăciun? Până la urmă, e vorba despre ceva standard. Globuri, instalație de pom etc. Ei, bine, dacă vei căuta un pic pe internet, o să găsești niște ornamente uimitoare: un DeLorean, din Back to the Future, niște dinozauri mici (!), un tip simpatic pe o motocicletă. I‑am comandat pe toți!

Nu m‑aș fi gândit la ornamentele astea, dacă nu ar fi fost internetul, care îmi permite să am multe opțiuni. Acum, standardele mele în materie de ornamente de Crăciun sunt foarte ridicate și vreau ceea ce e mai bun. Din păcate, din cauza unor întârzieri la transport, majoritatea ornamentelor comandate au ajuns la sfârșitul lui ianuarie, iar pomul meu de Crăciun a arătat super în februarie.

[…]

Atunci când sunt aplicate la dragostea modernă, efectele unor astfel de idei despre opțiuni sunt cam înspăimântătoare.

Dacă noi suntem generația cu cele mai multe opțiuni, ce se va alege de modul în care facem alegeri? Conform logicii lui Schwartz, probabil că ne căutăm „cel mai bun“ partener și, de ce nu, sufletul‑pereche. E posibil să îl găsim? „Cam câți oameni ar trebui să cunoști înainte să îți dai seama că l‑ai găsit pe cel mai bun pentru tine?“, a întrebat Schwartz. „Răspunsul e: fiecare persoană care îți iese în cale. Altfel cum vei ști că e cel mai potrivit? Dacă îl cauți pe cel mai bun, asta e rețeta pentru nefericire totală.“

[…]

Textul de mai sus este extras din capitolul 4 al cărții Dragostea modernă de Aziz Ansari. Credit foto: Time.com

Euro: defect din fabricație

În Euro, economistul și laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz susține că, în ciuda faptului că moneda euro trebuia să acționeze ca o pârghie care să unească Europa și să aducă prosperitate, aceasta a făcut exact contrariul, iar criza a scos la suprafață defectele euro.

Mandatul limitat al Băncii Centrale Europene de a ținti doar inflația explică modul în care politicile aplicate în țările lovite de criză au accentuat și mai mult greșelile proiectului monedei unice.

Zona euro a fost defectă de la apariția sa. Structura zonei euro – regulile, reglementările și instituțiile care o guvernează – sunt de blamat pentru performanța slabă din regiune, incluzând aici și multiplele ei crize. Diversitatea Europei a fost punctul ei forte. Dar, pentru a face o monedă unică să funcționeze în cadrul unei regiuni cu o profundă diversitate economică și politică nu este ușor. O monedă unică implică o rată de schimb fixă între țări și o rată unică a dobânzii. Chiar dacă acestea sunt stabilite pentru a reflecta circumstanțele existente în majoritatea țărilor membre, dată fiind diversitatea economică, acolo trebuie să existe o matrice de instituții care să poată ajuta acele țări cărora nu li se potrivesc politicile în curs. Europa a eșuat în a crea aceste instituții.

Mai mult, trebuie să existe suficientă flexibilitate în reglementări pentru a permite adaptarea la diferențele de circumstanțe, credințe și valori. În general, Europa a inclus acestea în principiul subsidiarității, care implică transferul responsabilității pentru politicile publice la nivel național, mai degrabă decât păstrarea acesteia la nivel central, pentru cât mai multe decizii posibil. Într‑adevăr, cum bugetul Uniunii Europene este doar aproximativ 1% din PIB‑ul său (în contrast cu Statele Unite ale Americii, ale căror cheltuieli federale reprezintă mai mult de 20% din PIB), se fac foarte puține cheltuieli la nivelul Uniunii Europene. Într‑un domeniu crucial pentru bunăstarea cetățenilor – politicile monetare, având un impact enorm în lupta împotriva șomajului și în stabilirea condițiilor minime de trai –, puterea a fost centralizată la nivelul Băncii Centrale Europene, înființată în anul 1998. Și, având restricții puternice asupra deficitului bugetar, țările individuale nu mai au suficientă flexibilitate în stabilirea politicii lor fiscale (taxe și cheltuieli) pentru a permite unei țări care se află în fața unor circumstanțe potrivnice să evite o recesiune profundă.

Mai mult decât atât, structura zonei euro este ea însăși construită în funcție de un anumit set de idei necesare pentru atingerea succesului economic – de exemplu, Banca Centrală trebuie să se concentreze asupra inflației, contrar mandatului Băncii Rezervelor Federale ale Statelor Unite care încorporează șomajul, creșterea economică, precum și stabilitatea. Nu doar din cauza faptului că zona euro nu a fost astfel structurată încât să adapteze diversitatea economică din Europa; structura zonei euro, regulile și reglementările acesteia nu au fost proiectate să faciliteze creșterea, crearea de locuri de muncă și stabilitatea.

Problemele referitoare la structura zonei euro au fost determinate de politicile pe care regiunea le‑a urmărit, mai ales în ajunul crizei și în interiorul țărilor aflate în criză. Chiar dacă se valida structura defectuoasă a zonei euro, existau și modele alternative la aceste politici. Europa le‑a ales pe cele greșite. A impus austeritate – tăieri excesive ale cheltuielilor guvernamentale. A cerut anumite „reforme structurale”, modificări ale modului în care, de exemplu, țările afectate de criză își pot reglementa piețele muncii și sistemele de pensii. Dar, în cea mai mare parte, nu a reușit să se concentreze asupra acelor reforme care aveau cele mai mari șanse să oprească recesiunile profunde pe care le înfruntau țările. Chiar și dacă ar fi fost perfect implementate, politicile impuse țărilor aflate în criză nu ar fi însănătoșit țările bolnave sau zona euro.

Astfel, cele mai urgente reforme necesare se referă chiar la structura zonei euro înseși – nu la țările individuale – în această direcție fiind făcuți pași puțini și șovăitori. Acei pași au fost prea puțini și prea lenți. Germania și alte țări s‑au grăbit să condamne victimele, respectiv țările care aveau de suferit ca rezultat al politicilor și structurii greșite ale zonei euro. Totuși, fără reformele necesare ale structurii zonei euro, Europa nu se poate întoarce la creștere.

Fragment extras din primul capitol al cărții Euro. Cum amenință moneda comună viitorul Europei de Joseph Stiglitz. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română. Mai multe și în interviul de mai jos:

Curcubeul apare și dispare

Mama mea vine dintr-o lume dispărută, dintr-un loc și o eră care au apus de mult. Întotdeauna am considerat-o un musafir ajuns fără voie în lumea noastră; un emisar trimis de pe o stea îndepărtată, care s-a stins de mult.

Numele ei este Gloria Vanderbilt. Când eram mai tânăr, obișnuiam să țin secret numele mamei nu pentru că mi-ar fi fost rușine cu ea – nici gând de așa ceva –, ci pentru că îmi doream ca oamenii să ajungă să mă cunoască înainte să afle că eram fiul ei.

Vanderbilt era un nume cu o mare însemnătate și, din acest motiv, am fost mulțumit că nu l-am purtat și eu. Mie îmi place să fiu Cooper. Nu este la fel de împovărător și este puțin probabil să producă o pauză stânjenitoare după ce mă prezint. Trebuie să admitem: numele Vanderbilt are în spate o istorie, o moștenire. Chiar dacă nu cunoști toate detaliile extraordinarei povești de viață a mamei mele, numele său generează un întreg set de așteptări și de presupuneri legate de felul în care ar trebui să fie ca om.

Mama este mai celebră decât oricare altă persoană de pe planetă. Venirea ei pe lume a ținut prima pagină a ziarelor și, indiferent de lucrurile bune sau mai puțin bune care i s-au întâmplat de-a lungul timpului, a fost în centrul atenției opiniei publice fără încetare. Succesele și eșecurile ei au fost mereu în lumina reflectoarelor. În plus, a dus mai multe vieți: a fost actriță, artistă, designer și autoare de cărți; a clădit averi, le-a văzut ruinându-se și le-a reclădit. A trebuit să îndure un abuz, moartea părinților, decesul unui partener de viață, sinuciderea unui fiu și un număr infinit de traume și trădări care ar fi putut răpune un om fără o determinare de nezdruncinat.

Deși este o supraviețuitoare, mama nu are nimic din duritatea acestui cuvânt. Este cea mai puternică persoană pe care o cunosc, dar nicidecum una dură.  Nu și-a permis niciodată să-și formeze un scut protector. A ales să rămână vulnerabilă, deschisă către noi experiențe și posibilități și, din acest motiv, este cea mai vivace persoană din câte cunosc.

Mama are acum 92 de ani, dar nu și-a arătat vârsta niciodată și nu a simțit-o decât foarte rar. Oamenii spun des despre unele persoane ajunse la vârsta mamei: „Este verde ca un lăstar”, dar mama mea este chiar mai verde. Își vede trecutul în perspectivă. Lucrurile pe care le considera importante odată nu mai prezintă niciun fel de importanță acum. Ea își vede viața cu o claritate cu care eu abia acum încep să o văd pe a mea.

La începutul lui 2015, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea de 91 de ani, mama a contractat o infecție respiratorie de care nu a mai putut scăpa și din cauza căreia s-a îmbolnăvit extrem de grav pentru prima dată în viață. Mie nu mi-a spus cât de rău se simțea. În timp ce mă îmbarcam într-un avion pentru o călătorie în străinătate unde aveam să filmez un reportaj, am sunat-o să-i spun că plec – evident, făceam acest lucru în ultimul moment, pentru că nu voiam să-i dau motive de îngrijorare. Când a răspuns la telefon, mi-am dat seama instantaneu că era ceva în neregulă cu ea. Respira sacadat și abia putea să vorbească.

Mi-ar plăcea să vă pot spune că mi-am anulat plecarea și că m-am dus într-un suflet la ea, dar nu a fost așa. La momentul respectiv, nu cred că mi-am imaginat cât de bolnavă putea fi; sau poate că mi-am imaginat, dar mi-am spus că nu era cazul să reacționez instinctual, pentru că aș fi creat numai neplăceri și am refuzat să mă mai gândesc la acel lucru. Trebuia să plec într-o delegație și membrii echipei mele erau deja în alte avioane, în zbor spre destinație. Era prea târziu ca să mă răzgândesc.

La scurt timp după plecarea mea, mama a fost dusă de urgență la spital, lucru pe care nu l-am aflat decât după ce am revenit în țară; la momentul respectiv, mama fusese deja externată.

Patru luni după aceea, a trebuit să se lupte cu astmul și cu o infecție respiratorie recurentă. Din când în când, simțea că nu se mai putea ține pe picioare. Faptul că nu mai avea aceeași mobilitate a fost dificil de îndurat pentru ea și multe zile nu s-a dat jos din pat. Câțiva dintre prietenii ei apropiați decedaseră de curând și din această cauză își conștientiza vârsta pentru prima dată.

„Mi-ar plăcea să mai trăiesc câțiva ani”, mi-a spus. „Mai sunt câteva lucruri pe care mi-ar plăcea să le duc la bun sfârșit și sunt foarte curioasă să văd cum va decurge totul. Oare ce ne rezervă viitorul?”

Pe măsură ce mama se apropia de aniversarea de 91 de ani, am început să meditez asupra relației noastre: cum a fost când eram copil și cum era în prezent. Am început să mă întreb cât de apropiați eram.

După ce au murit tata și fratele meu, nu ne-am mai avut decât unul pe celălalt și am încercat să depășim pierderea lor cu câtă demnitate am putut, fiecare în felul său. Tata a murit în 1978, când eu aveam 10 ani; cât despre Carter, fratele meu, acesta s-a sinucis în 1988, când aveam 21 de ani, așa că mama a rămas singura rudă apropiată pe care o mai am și singura persoană în viață care mi-a fost aproape în copilărie.

Eu și mama nu am avut niciodată ceea ce s-ar numi o relație bazată pe comunicare. Mama nu a fost genul de părinte la care să te duci pentru un sfat legat de școală sau de slujbă. Ea deține niște adevăruri despre viață pe care le-a descoperit cu greu, genul de adevăruri la care nu poți ajunge decât dacă duci o viață ca o poveste, plină de dragoste și de dezamăgire, de tragedii și de preamăriri, de visuri mărețe și de dureri crâncene de cap.

Cu toate acestea, când eram copil, mi se întâmpla foarte rar să vorbesc cu mama despre viața ei. Trecutul său era mereu învăluit în mister. Bunicii și părinții ei au murit înainte să mă nasc eu și nu știam foarte multe despre evenimentele tumultuoase petrecute în copilăria ei sau în anii de dinainte să-l cunoască pe tata, o perioadă care a creionat practic personalitatea omului care a devenit. După ce am mai crescut, mi-am dat seama că erau multe lucruri pe care nu le știam despre mama – experiențele prin care trecuse și lecțiile pe care le învățase, dar pe care nu le-a transmis mai departe. În multe cazuri, a fost și vina mea – pur și simplu nu am întrebat-o despre ele. Cât despre mama, nici ea nu știa multe lucruri despre mine. Când suntem tineri, pierdem timp prețios fiind rezervați sau simțindu-ne jenați față de părinții noștri, detestându-i sau dorindu-ne să fi fost cu totul altfel.

Acest lucru se schimbă când devenim adulți, dar tot ni se întâmplă des să nu valorificăm noile posibilități de a discuta și de a comunica cu părinții noștri și amânăm să discutăm cu ei despre subiectele tabu sau să le punem întrebări dificile. Ne gândim că o vom face într-o zi, dar viața merge înainte și, la un moment dat, devine prea târziu.

Nu am vrut să rămână ceva nespus între mine și mama, astfel că, la aniversarea sa de 91 de ani, am luat hotărârea de a porni o nouă conversație cu ea, o conversație despre ea. Nu doream să aflu detaliile vieții sale de zi cu zi, ci lucrurile care contau cu adevărat, experiențele ei de viață, pe care nu le știam sau pe care nu le înțelegeam pe deplin.

Am început această conversație pe e-mail și am continuat-o pe aproape toată durata anului următor. Mama nu folosea e-mailul de prea mult timp, astfel că primele ei mesaje nu aveau mai mult de două rânduri. Însă, pe măsură ce s-a obișnuit să tasteze, a început să-mi trimită mesaje foarte detaliate. După cum veți vedea în paginile care urmează, amintirile sale sunt foarte intime și dezvăluie amănunte pe care nu mi le-a spus niciodată față în față.

Am primit primul e-mail chiar de ziua ei.

M-am născut acum 91 de ani.
În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un răvaș primit de la mătușa Gertrude acum mulți ani, tot de ziua mea. „Gândește-te, astăzi împlinești fix 17 ani”, îmi spunea ea.
Ei bine, astăzi, când împlinesc fix 91 de ani, sunt mult mai înțeleaptă, dar, într-un fel, am tot 17 ani.
Care este răspunsul?
Care este secretul?
Există vreun secret?

Acel e-mail și cele trei întrebări scrise de mama au dat startul unei conversații care a ajuns să schimbe relația dintre noi și să ne aducă mai aproape unul de celălalt decât am fost vreodată.

Este tipul de conversație pe care cred că mulți părinți și-ar dori să o aibă cu copiii lor ajunși la vârsta maturității și care a transformat ultimul an în cea mai de preț perioadă a vieții mele. A pus la pământ zidurile de tăcere care existau între mine și mama și, în acest fel, am ajuns să o înțeleg atât pe ea, cât și pe mine, într-un fel în care nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să o fac.

Acum știu că nu este niciodată prea târziu să schimbi relația pe care o ai cu o persoană importantă din viața ta: un părinte, un copil, un iubit, un prieten. Nu trebuie decât să vrei să fii sincer, să lași trecutul în urmă și să renunți la presupunerile și nemulțumirile pe care le ai.

Sper ca poveștile care urmează să vă încurajeze să analizați legăturile pe care le aveți cu ceilalți și, cine știe, poate să vă ajute să începeți un nou tip de conversație cu o persoană dragă.

În definitiv, dacă nu acum, atunci când?

Textul de mai sus este introducerea cărții Curcubeul apare și dispare și este semnat de Anderson Cooper. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română. Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Credit foto copertă: Ben Baker

Cum să ai un Crăciun hygge

Crăciunul în Danemarca este perioada cea mai hyggelig din an.

Decembrie este o lună care străluceşte datorită luminii lumânărilor şi a căldurii inimilor roşii care decorează casele din întreaga ţară. Mulţi danezi îşi decorează căminul cu crengi de brad, pentru a aduce viaţă în interior în timpul uneia dintre cele mai întunecate luni ale anului şi pentru a simboliza speranţa reînnoirii. În Ajunul Crăciunului, un brad este aşezat la loc de cinste şi împodobit cu lumânări adevărate. După festin şi băutură, instalaţia electrică se stinge şi se aprind lumânările din pom. […]

Hygge este firul roşu care uneşte viaţa în Danemarca. Pe el sunt împletite momente de sărbătoare, ritualuri şi epifanii tăcute.

Spiritul festiv este asemenea unui mic câmp pe care fiecare dintre noi îl cultivă în interior, un spaţiu al libertăţii şi al spontaneităţii. Se manifestă de-a lungul anului, cu ocazia sărbătorilor pe care alegem să le ţinem. În Danemarca, spiritul festiv se numeşte festlighed. Toate petrecerile, nunţile, botezurile, serbările de absolvire şi zilele de naştere sunt atinse de acest spirit, care îşi face apariţia în viaţa cotidiană şi la reuniunile obişnuite sau de câte ori oamenii decid să învestească un moment cu atribute speciale. Hygge şi festlighed merg mână-n mână, dar cu cât este mai importantă ocazia, cu atât hygge devine mai difuz, deoarece se bazează pe intimitate şi pe un cadru restrâns.

Hygge se păstrează cu efort. Pentru a crea un spaţiu sau o ocazie de a practica hygge ai nevoie de timp şi de grijă. Dar pregătirile fac parte din întreg – să tai lemne pentru foc sau să montezi un cort, să duci afară rogojini pentru a sta sub un copac, să instalezi beculeţe electrice, să cumperi flori proaspete sau să creezi decoraţiuni, toate acestea fac parte din plăcerea unui eveniment hyggelig.

Pentru ca hygge să se reverse la o petrecere, trebuie să ne pregătim şi să ne întâlnim în spiritul generozităţii şi al dorinţei de a participa şi a aprecia momentul şi pe cei din jurul nostru. Hygge invită pe toată lumea să vină cu inima deschisă şi să contribuie la atmosfera de căldură şi voioşie. Textura unei petreceri trebuie ţesută împreună de către toţi cei prezenţi, cu disponibilitatea sufletească de a ne abandona ritmului distracţiei fără rezerve, până când atmosfera ne învăluie pe toţi. Fiecare dintre noi face un efort să se asigure că reuniunea va rămâne de neuitat, să capteze momentele principale, să le împletească în istorie şi să le ridice la nivelul unei amintiri preţioase, la care ne putem întoarce pentru a o savura în anii ce vor urma.

În Danemarca, majoritatea ocaziilor festive urmează un tipar similar. Pregătirile se fac cu suficient timp înainte – mâncarea se găteşte acasă, se coc biscuiţi, pâine şi prăjituri, cadourile sunt ambalate cu grijă, se pun steaguri, iar masa este atent pusă şi decorată cu flori proaspete şi lumânări. În timpul mesei se cântă cântece din patrimoniul naţional şi se ţin multe discursuri – oricine poate ciocăni în pahar şi poate profita de ocazie pentru a spune lucruri pe care nu le-ar exprima în viaţa de zi cu zi.

Când ridică paharul, danezii se uită în ochii tuturor celor prezenţi în jurul mesei, spun skål la unison şi beau în cinstea celorlalţi, mărturisind plăcerea de a se afla acolo, iar atmosfera se topeşte într-un moment de pur hygge.

Ritualul scrie scenariul vieţilor noastre, creând poveşti care vor fi spuse în alte situaţii hyggelig, când ne vom aminti de un anumit moment. Tradiţiile şi obiceiurile variază de la o gospodărie şi de la o cultură la alta, dar dorinţa de a sărbători viaţa ne uneşte pe toţi.

Datorită setei noastre de conectare sufletească, ne creăm viitorul prin fiecare adunare, fiecare întâlnire, fiecare moment. Hygge ne ajută să conştientizăm de fiecare dată importanţa şi plăcerea reciprocităţii şi sărbătoreşte legăturile strânse dintre noi. Ne menţine
implicaţi în sarcina de o viaţă de a trăi într-o relaţie intimă şi iubitoare cu lumea din jurul nostru.

Transmitem mai departe spiritul hygge prin calitatea prezenţei noastre. Ideile şi valorile călătoresc. Prin intermediul hygge, fiecare dintre noi poate cunoaşte sentimentul unei satisfacţii mai profunde, care va radia dinspre noi către comunitatea globală căreia simţim că-i aparţinem.

Credit foto: Susan Bell; fragmente și poză extrase din Cartea despre Hygge. Arta daneză de a trăi bine.

34567