Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Descoperă viața secretă a copacilor

Peter Wohlleben: „Când mi-am început activitatea ca pădurar, ştiam despre viaţa secretă a copacilor cam tot atât cât ştie un măcelar despre emoţiile animalelor.

Te invităm să descoperi pădurea într-o lumină cu totul nouă în cartea Viața secretă a copacilor, un instant bestseller în Germania și în Statele Unite. Promitem că o să te uiți cu alți ochi la copaci! Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice.

Mai jos găsești un capitol al cărții – numai bun pentru a ne reaminti cât de importante sunt pădurile și copacii pentru noi.

Aspiratorul de CO2

O imagine destul de răspândită încă şi uşor simplistă a ciclurilor din natură ne prezintă arborele ca simbol al echilibrului. Copacii absorb prin fotosinteză dioxid de carbon, pe care îl folosesc pentru a se dezvolta. Ei depozitează, de-a lungul vieţii, până la 20 de tone de dioxid de carbon în trunchi, în crengi şi în rădăcini. Atunci când copacul moare, el eliberează exact aceeaşi cantitate de gaze de seră, produse prin consumul lemnului de către ciuperci şi de către bacterii. Pe această idee se bazează şi afirmaţia că arderea lemnului nu are niciun impact asupra climei. Până la urmă nu contează dacă buştenii sunt transformaţi de micile organisme în particule gazoase sau dacă această activitate e lăsată în seama sobei de acasă.

Dar pădurea nu funcţionează atât de simplu. Ea este, în realitate, un imens aspirator de dioxid de carbon, care filtrează şi depozitează încontinuu acest element. Într-adevăr, după moartea ei, o parte revine în atmosferă, însă restul rămâne în ecosistem. Trunchiul zdrenţuit e transformat încet în aşchii şi mâncat de diverse specii, devenind centimetru cu centimetru una cu pământul şi îngropându-se tot mai adânc în el. Ultima lovitură o dă ploaia care spală şi duce cu ea resturile organice. Cu cât zona e mai la nord, cu atât e mai rece. Şi, odată cu temperaturile scăzute, ritmul vieţii încetineşte la rândul său, până când se opreşte complet. În acest moment, dioxidul de carbon îşi găseşte din nou liniştea, sub formă de humus, şi continuă să se acumuleze încet, dar sigur. Într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, el se va transforma, poate, în cărbune brun sau în huilă. Depozitele actuale ale acestor resurse fosile s-au format acum aproximativ 300 de milioane de ani, tot din copaci. Ei arătau puțin altfel pe atunci, asemănându-se mai mult unor ferigi uriaşe sau unor tufişuri de coada-calului înalte de 30 de metri, dar puteau ajunge la un diametru al trunchiului de doi metri, similar aşadar cu speciile din zilele noastre. Cei mai mulţi copaci creşteau în mlaştini şi, când mureau de bătrâneţe, trunchiul se prăbuşea în apa mlăştinoasă, unde nu putrezea. De-a lungul mileniilor, s-au format astfel straturi consistente de turbă, care au fost apoi acoperite de pietriş şi, datorită presiunii, ulterior, s-au transformat în cărbune. În marile centrale electrice convenţionale sunt arse astăzi pădurile fosile de ieri. Nu ar fi mai frumos şi mai cu folos dacă le-am da şansa copacilor noştri să urmeze exemplul înaintaşilor? Ar putea măcar să capteze din nou o parte a dioxidului de carbon şi s-o depoziteze în sol.

Astăzi însă se produce tot mai puţin cărbune, pentru că pădurile sunt tăiate constant în scopul comercializării lemnului. Razele calde ale soarelui ajung pe sol şi dezmorţesc speciile care trăiesc acolo. Acestea devorează şi ultimele rezerve de humus din straturile mai profunde şi le elimină în atmosferă sub formă de gaz. Cantitatea totală a gazelor emanate este aproape egală cu cea a lemnului tăiat. Pentru fiecare buştean ars în soba de acasă, pe solul din păduri se elimină în atmosferă o cantitate egală de dioxid de carbon. Depozitul de dioxid de carbon de sub copaci e golit pe măsură ce se formează.

Puteţi observa procesul incipient al producerii cărbunelui, la fiecare plimbare prin pădure. Săpaţi un pic în sol până daţi de un strat mai deschis la culoare. Până la acea linie, stratul superior, mai întunecat, este încărcat cu dioxid de carbon. Dacă pădurea ar fi lăsată în pace, aici ar începe să se producă gaz, cărbune sau ulei. Cel puţin în zonele protejate, cum ar fi zonele centrale din parcurile naturale, aceste procese îşi continuă nestingherite cursul. Straturile subţiri de humus nu sunt însă doar rezultatul actualei dezvoltări în domeniul forestier: romanii şi celţii îşi făceau şi ei cu sârguinţă loc prin pădure, doborând-o la pământ şi punând astfel capăt în mod brutal proceselor naturale.

Dar ce sens are pentru copaci să stea departe de felul de mâncare preferat? Şi nu e vorba doar despre copaci: toate plantele, inclusiv algele din ocean, filtrează dioxidul de carbon, care, după moarte, e depozitat în nămol sub formă de compuşi ai carbonului. Împreună cu resturile animale – cum ar fi calcarul din corali, care este unul dintre cei mai mari depozitari de dioxid de carbon existenţi –, din atmosferă s-a retras în sute de milioane de ani foarte mult carbon. La momentul apariţiei celor mai mari depozite de cărbune, în Carbonifer, concentraţia de dioxid de carbon era de nouă ori mai mare decât valoarea actuală, înainte ca pădurile din acea vreme s-o reducă la de trei ori valoarea din zilele noastre. Dar care este limita maximă a pădurilor? Vor continua să depoziteze dioxid de carbon până când, la un moment dat, acesta va dispărea din atmosferă? Din cauza foamei noastre de consum, nu ne mai punem această întrebare, pentru că am întors deja armele şi golim cu hărnicie depozitele de dioxid de carbon. Uleiul, gazul şi cărbunele sunt folosiți sub formă de combustibili și carburanți și sunt eliberați în atmosferă. Dacă facem abstracție de schimbarea climei, să fie oare o binecuvântare că eliberărăm gazele cu efect de seră din închisoarea lor subterană? N-aş merge atât de departe, însă deja poate fi observat un efect de îngrăşământ datorat concentraţiei crescute. Copacii cresc mai repede, aşa cum o dovedesc ultimele inventare în domeniu. Tabelele pentru estimarea producţiei de lemn trebuie readapatate, pentru că, între timp, biomasa creşte cu o treime mai mult decât acum câteva decenii. Dar vă aduceţi aminte de discuţia noastră? E nevoie de timp pentru îmbătrânirea propice a unui copac. Această creştere este nesănătoasă, fiind susţinută, în plus, şi de acumulările masive de azot din agricultură. Aşadar, regula rămâne: mai puţin (dioxid de carbon) înseamnă mai mult (ca durată de viaţă).

Încă din studenţie am învăţat că arborii tineri au o importanță vitală şi cresc mai repede decât arborii bătrâni. Această teorie este acceptată până în zilele noastre şi duce la necesitatea întineririi pădurilor. Întinerire? Un alt cuvânt pentru tăierea trunchiurilor bătrâne şi pentru înlocuirea lor cu puieţi. Conform asociaţiilor forestiere şi patronatelor din domeniu, doar aşa se poate menţine stabilitatea pădurilor şi se poate produce mai mult lemn, precum şi pentru a prelua şi fixa mai mult dioxid de carbon din atmosferă. În funcţie de specie, impulsul de creştere ar încetini la vârsta de 60 până la 120 de ani, aşa că atunci e deja momentul să punem în funcţiune utilajele de recoltat. Oare idealurile tinereţii veşnice, atât de discutate şi de controversate în societatea noastră, sunt pur şi simplu transferate asupra pădurii? Cel puţin aşa se pare, pentru că un arbore de 120 de ani, raportat la standardele umane, abia a ieşit de pe băncile şcolii. Într-adevăr, premisele acceptate de cercetători par a fi greşite, aşa cum demonstrează un studiu internaţional. Oamenii de ştiinţă au cercetat în jur de 700 000 de copaci de pe toate continentele. Rezultatul a fost surprinzător. Copacii cresc mai repede odată cu înaintarea în vârstă. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de trei ori mai multă biomasă decât arborii cu trunchiuri de două ori mai mici. În cazul copacilor, să fii bătrân nu înseamnă, aşadar, să fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivă, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pădurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbărilor climatice, aliaţi de nădejde ai oamenilor. Sloganul să întinerim pădurile ca să le regenerăm este cel puţin înşelător, în special după apariţia studiului mai sus menţionat. Singura scădere a valorii, după o anumită vârstă, este în sensul utilităţii lemnului. Ciupercile pot cauza putrezirea mijlocului trunchiului, însă asta nu împiedică deloc creşterea arborelui. Dacă ne dorim să ne folosim de păduri în lupta noastră împotriva schimbărilor climatice, atunci trebuie să le lăsăm să îmbătrânească, așa cum cer toate marile organizații de protecție a mediului.

 

 

Limbajul comun al inovării

Bogdan Ion, Country Managing Partner EY Romania & Moldova, semnează Cuvântul înainte al cărții Business Model Generation:

Într‑o perioadă în care industrii vechi se prăbușesc în timp ce altele de‑abia se nasc, este nevoie ca modelele de afaceri să fie schimbate, pentru a putea supraviețui pe termen lung. Business Model Generation nu oferă soluții, ci este un ghid detaliat pentru a crea modele inovatoare de afaceri. Spre deosebire de alte manuale de management, volumul semnat de Alexander Osterwalder și Yves Pigneur propune o „hartă” a unei organizații clădite pe nouă piloni (printre care segmentele de clienți, propunerea de valoare, canalele, resursele‑cheie) – o construcție dinamică, la care lucrează reprezentanți din mai multe departamente, nu doar directorii executivi.

Abordarea vizuală a conținutului facilitează lectura și stimulează imaginația. Fotografiile din sesiunile de brainstorming ale unei echipe și desenele prototipurilor sunt exemplificări ale felului în care se poate crea tabloul unui model de afaceri. În plus, volumul conține exerciții practice și povești de succes – modelele unor afaceri care au revoluționat lumea în care trăim, printre care Apple (cu iPod și iTunes), Google, Facebook.

Limbajul simplu, dar nu simplist, și la obiect este probabil cel mai important atu al cărții, foarte utilă celor care aspiră să devină antreprenori, dar și profesioniștilor din diverse domenii, care doresc să afle mai multe despre modelele de afaceri. În fond, pentru a putea reinterpreta sau inova strategii de afaceri, avem nevoie să pornim de la un limbaj comun.

 

Alege să fii inconfundabil

Srinivas Rao este fondatorul și gazda podcastului Unmistakable Creative, în care a intervievat peste 500 de oameni extrem de creativi care și-au bătătorit propriile căi precum Seth Godin, Tim Ferris, Gretchen Rubin, Simon Sinek, Adam Grant, Nancy Duarte sau Jocelyn Glei. Povestea lui, precum și concluziile interviurilor, au inspirat ideea cărții Inconfundabil: nu-ți propune să fii cel mai bun – propune-ți să fii unicul.

Când ești inconfundabil, competiția devine irelevantă. Nu ești cea mai bună opțiune; ești singura opțiune. Când ești singura opțiune oamenii nu compară, nu caută cea mai bună ofertă. Când ești singura opțiune, oamenii așteaptă să fii disponibil și pentru ei – indiferent dacă vinzi un produs sau un serviciu.

Cartea Inconfundabil îți va oferi inspirație, te va încuraja și te va pregăti pentru a schimba lumea: istorisirile sunt intense și sfaturile, excelente.

Srini Rao:

Când începusem să învăț cum să fac surf, întotdeauna intram în apă cu teamă și nu reușeam să-mi țin echilibrul, pentru că habar n-aveam ce făceam, iar placa mea mare și albastră simboliza, practic, faptul că eram un kook (argou al surferilor pentru „incompetent”). În fiecare dimineață, mă uitam la prognoza de vreme pentru surf cu speranța că valurile nu urmau să fie prea mari. Val după val, nenumărate ore petrecute în apă și șapte ani mai târziu eu încă învăț să fac surf. În unele zile încă mă intimidez. Niciodată nu te oprești cu adevărat din a învăța cum să faci surf.

Traiectoria mea de învățare a acestui sport a semănat mult cu cea a unui artist sau a unui creator. A fost un proces în care am renunțat la frică, la dubii, la așteptări și la imperativul de a fi perfect. A fost un proces de asumare a unui angajament, a unor riscuri și de acceptare a posibilității de a fi înghițit. Și de fiecare dată când merg puțin mai departe de granițele zonei mele de confort sunt capabil să-mi asum și mai multe riscuri, să mă avânt curajos către valuri mai mari. Fiecare val mic mă pregătește pentru unul mai mare. Încă mă înghit destule valuri, dar am învățat o lecție esențială: teama de a fi înghițit nu dispare niciodată până când nu te-ai avântat serios spre un val, iar căderea nu e aproape niciodată pe cât de rea ți-ai închipuit-o.

În mod inevitabil, surful trebuia să fie principiul în jurul căruia se organizează această carte, pentru că acest exercițiu de a urmări valurile mi-a definit viața și mi-a deschis calea spre a deveni inconfundabil. De la statul pe mal la înot pe placă, de la stăpânirea valului perfect la a fi înghițit de apă, surful oglindește orice demers artistic, antreprenorial sau ambițios. Fie că tânjești să îți schimbi cariera sau să începi propria afacere, să renunți la școală sau să te întorci la cursuri, să îți definești mediul artistic sau să îți rafinezi arta, eu sper că aceste pagini te vor ajuta să devii inconfundabil.

În orice demers creativ sau de urmărire a unui scop apar obstacole. Uneori, atingi acele scopuri rapid, iar în alte cazuri îți ia mai mult timp decât ai vrea. Poți citi, te poți pregăti și poți studia până când ești „pregătit”. Dar „pregătit” este o iluzie. Nu vei ști cu adevărat ce e de făcut până când nu intri în apă. Oportunitățile sunt ca valurile. Te poți avânta spre ele sau poți să le tot lași să treacă pe lângă tine. Dar cu cât mai devreme te avânți spre un val, cu atât mai repede va începe călătoria ta. Asemenea fiecărui val pe care am fost vreodată, drumul fiecărei persoane este diferit. Va avea propriul set de provocări, circumstanțe, propriul ritm de desfășurare. A face surf nu se rezumă doar la a merge pe val; este vorba despre senzația absolută de zen și trăirile asociate, ceea ce în argoul de surf se numește „lovitura”. Frumusețea loviturii este că nu poate fi măsurată sau cuantificată, pentru că este un dar nemărginit. Atunci când creația devine propria sa recompensă, te vei depăși pe tine. Vei fi pe cale de a deveni inconfundabil.

Scopul meu este să te fac să te ridici de pe plajă și să te avânți spre valuri citind despre ceea ce îi face pe alții inconfundabili. Derek Sivers spune că „primul om care îl urmează îl transformă pe nebunul singuratic într-un lider”. Toți ne începem drumul spre inconfundabil ca nebuni singuratici. Dar călătoria nu se rezumă la noi, la produse ori servicii; scopul este crearea unei inițiative făcând ceva de care inevitabil oamenii vor fi interesați, ceva din care vor vrea să facă parte.

De ce economia are nevoie de psihanaliză

Trebuie să fie o experienţă interesantă să psihanalizezi pe cineva care se socoteşte raţional, serios şi matur (şi se mai şi laudă cu asta). Şi, dacă este legitim (şi eventual util) să-i aplici această metodă unui om – influenţat de structurile şi instituţiile sociale în mijlocul cărora trăieşte –, de ce nu s-ar putea face acelaşi lucru cu un sistem? Pe mine m-a împins dintotdeauna curiozitatea să fac acest lucru cu disciplina mea iubită, economia. Dar nu doar din curiozitate: viziunea economică asupra lumii devine o parte din ce în ce mai importantă a gândirii noastre. Modelează politica şi societatea globală.

[…]

Imaginea clasică a psihanalizei este cea cu pacientul care stă întins pe canapea şi povesteşte. Psihanalistul ascultă, îşi face însemnări şi se gândeşte la cele spuse. Vom încerca să facem ceva asemănător la nivelul societăţii. Metoda de bază a unei părţi a cărţii de faţă este să punem economia să se întindă pe canapea şi să o ascultăm. Ce anume verbalizează? Ce speră şi ce visează? De ce se teme? Ce raţionalizează şi cum o face? Despre ce vorbeşte cu plăcere şi ce teme tabu preferă să treacă sub tăcere? Cum se priveşte pe ea însăşi? Cum îşi organizează emoţiile? Care este relaţia ei cu alţii? Către cine priveşte cu admiraţie şi către cine, cu dispreţ? Cum se percepe pe ea însăşi şi rolul ei în lume? Cum procedează cu valorile ei? Aceste valori sunt exprimate, vorbeşte despre ele? În ce crede? Ce mituri şi idei preconcepute îi determină gândirea (ştiinţifică)? Pe ce latură a realităţii se concentrează şi cum arată matricea cu ajutorul căreia interpretează toate aceste lucruri? Ce anume refuză să vadă?

[…]

Are economia nevoie de psihanaliză? După părerea noastră, ar avea nevoie măcar de abordări terapeutice – de un proces prelungit de reflecţie. Este de netăgăduit că am făcut mari progrese cu sistemul nostru economic şi datorăm ştiinţei de care se leagă bogăţii imense. Cu toate acestea, suntem de părere că, în ultimii ani, s-au strecurat aici simptome care nu mai pot fi trecute cu vederea. Dacă privim lucrurile sistematic, descoperim în economie modele comportamentale sadice, narcisiste şi sadomasochiste. Cu o abordare clinică am descoperit cinci familii de tulburări psihice care nu doar că fac parte din economia noastră – ci o și dirijează.

Tulburări de percepţie: În cazul nostru este vorba despre derivate bolnăvicioase din principul plăcerii, responsabile pentru o parte din ce în ce mai mare a industriei noastre bazate pe dorinţe şi consum.

Tulburări de anxietate: Ne fac să denaturăm realitatea până la limita negativă extremă şi duc la comportamente anormale. Teama este un domeniu din ce în ce mai important al afacerilor, mai ales în vremuri de criză.

Tulburări afective: Aici vrem să ne ocupăm mai ales de tulburări bipolare, cicluri maniaco-depresive, pe care le recunoaştem şi în schimbări de conjunctură, şi în succesiunea mai rapidă a boomurilor şi crizelor.

Tulburări de control al impulsului: Aici ne interesează două modele comportamentale. Pe de o parte, o dependenţă bolnăvicioasă de risc, care poate fi văzută mai ales în comportamentul de pe piaţă al băncilor de investiţii. În al doilea rând, „dependenţa de furat” sau cleptomania. Poate să vi se pară surprinzător, dar se explică printr-o caracteristică ciudată a sistemului dominant, anume că, în interiorul sistemului, cel care dobândeşte muncă, bunuri şi capital, fără să trebuiască să dea nimic în schimb, are cel mai mare succes. Această tulburare scoate din uz mecanismul fundamental al activităţii economice, conform căreia sistemul funcţionează doar în baza unui schimb de bunuri sau servicii perceput ca fiind corect de toate părţile implicate.

Tulburări de personalitate: Pentru a menţine un sistem care se ilustrează prin agresivitate şi concurenţă, participanţii trebuie formaţi corespunzător: manageri ale căror însuşiri să fie mai degrabă egoismul şi competitivitatea şi selecţia brutală decât omenia, altruismul şi raţiunea sănătoasă. Sunt uneltele unui sistem care nu îşi mai slujeşte de mult creatorii, ci a preluat el însuşi controlul. Rezultatul este o lume a muncii care seamănă din ce în ce mai mult cu roata unui hamster pentru toţi cei care iau parte la ea. Ca să supralicităm un pic, vom spune că reprezentanţii de vârf ai acestui sistem se transformă în Mr. Hyde fără scrupule din momentul în care ajung la locul de muncă, pentru ca apoi, după ce îşi termină lucrul, să se întoarcă acasă sub forma grijuliului Dr. Jekyll. Acest lucru nu are nimic de-a face cu lipsa unei morale sau cu faptul că managerii ar fi oameni mai răi. Nu sunt. Ci mai degrabă sistemul îi împinge pe susţinătorii lui în roluri parţial patologice.

Fragmentele de mai sus fac parte din introducerea cărții Lilith și demonii capitalului. În imagine, autorii Tomáš Sedláček și Oliver Tanzer; credit foto Die Presse (Clemens Fabry).

12345