Invitat pe blog

Guest blogger, citate, interviuri

Sub semnul poveștilor

Irina Tacu este reporter DoR și semnează prefața cărții Juniper:

Nu m-am zbătut niciodată între viață și moarte, dar am cunoscut o fetiță care a făcut acest lucru. Am întâlnit‑o și pe mama ei, care i-a stat alături. Erica avea trei ani, se născuse cu intestin scurt și trăia fără transplant. Mihaela, mama ei, locuia cu fetița în spital de când se născuse aceasta; știa totul despre boala ei, despre secția de terapie intensivă neonatală; cunoștea povestea fiecărui copil și a fiecărui părinte și învățase să facă munca asistentelor. În „boxa” lor de câțiva metri pătrați, mama și fiica își creaseră propriul univers și îl întrețineau cu povești, muzică și multă răbdare.

Când am început să citesc Juniper, nu am făcut-o cu povestea aceasta în gând (ea mi-a revenit printre amintiri mult mai târziu), ci cu bucuria cufundării într-o poveste universală, dezarmant de bine spusă; o poveste nu doar despre părinții care fac totul ca să-și vadă copiii bine – deși cartea vorbește foarte mult și despre asta –, ci despre nenumăratele lucruri mici pe care le facem în fiecare zi fără să știm dacă vom obține ceea ce ne dorim, dar sperând până la capăt, cu toată forța și încăpățânarea, că se va întâmpla așa. Despre narațiunile care ne vindecă și ne ghidează spre lumină.

Kelley Benham și Thomas French explorează povestea familiei lor, de la adolescență și primele întâlniri, până la lupta surprinzătoare pentru viața fetiței lor. După mai mult de patru ani de încercări și tratamente eșuate, Kelley rămâne însărcinată în urma unei fertilizări in vitro, folosind ovulul soției unui prieten și coleg. Însă momentul nașterii apare prematur, la 23 de săptămâni și 6 zile, în „zona zero”, cum e numită de medici, sau la limita posibilității științei de a menține fătul în viață. Realitatea lui Juniper îi confruntă pe Kelley și pe Tom cu următoarea întrebare: care ar fi cel mai mare act de iubire? Să o lase să trăiască sau să o lase să moară?

Nimic nu este complet format la Juniper când se naște: ochii sunt lipiți, pielea este atât de transparentă încât părinții pot să-i vadă inima bătând, nu poate fi luată în brațe decât de asistente și este hrănită numai prin perfuzii. Existența ei e un miracol și ceva extrem de nesigur. Fiecare zi devine o luptă cu moartea pe care fetița o duce în incubator, iar părinții, în jurul ei, așa cum știu mai bine: vorbind cu ea, citindu-i povești și încercând să înțeleagă cât mai bine ce i se întâmplă – fiecare procedură medicală, fiecare operație riscantă, fiecare urgență care apare, fiecare asistentă care intră în contact cu fetița și o îngrijește.

„În întunericul din salonul lui Junebug şi în lumina a tot ce exista dincolo de ea, poveştile erau cea mai bună apărare pe care o aveam eu împotriva aleatoriului. Dacă lumea era definită de tensiunea dintre ordine şi haos, atunci vieţile noastre se desfăşurau între curenţi nesfârșiți de sens şi lipsă de sens. (…) Cântecele pe care le cântam, cărţile pe care le citeam – toate ne ţineau familia pe linia de plutire. Ne calmau, ne inspirau, ne ajutau să rezistăm lunilor nesfârșite, în care nu ştiam dacă povestea fiicei noastre avea să se sfârşească.”

Pe măsură ce citești, știi că Juniper va fi bine. Știi că va supraviețui. Ce te ține cu cartea în mână nu este gândul că o să apară ceva prea tragic, ci că vrei să știi cum se întâmplă totul, cum ajunge fetița care s-a născut prea devreme să fie în regulă, să iasă din întuneric, să-și ia normalitatea înapoi. În lunile petrecute de Juniper în secția de terapie intensivă neonatală, Kelley și Tom pun totul pe foaie cu o precizie factuală și cu o sete pentru adevăr și detalii uneori dureroasă. Capitolele sunt scrise alternativ de cei doi autori și te lasă cu nevoia de a afla ce se întâmplă mai departe, de a ști ce aduce nou în poveste fiecare zi.

Fie că se întâmplă într-un spital din St. Petersburg, Florida, fie în unul din București, povestea părinților care dau tot ce pot pentru copilul lor este una universală. Kelley și Tom o spun pe a lor cu o dragoste molipsitoare pentru cuvinte și scriitură și cu încrederea că poveștile bune ne salvează. În noaptea cea mai rea, când intestinele lui Juniper se perforează și cei doi părinți sunt chemați de urgență la spital, Tom alege din bibliotecă o carte – primul volum din seria Harry Potter – pe care să i-o citească fetiței. La spital, după ce medicii o operează, Tom se așază lângă incubator, cu cartea în mână. O deschide și începe să citească primul capitol: „Băiatul care a scăpat cu viață”. „Pur şi simplu nu vreau să fie singură”, spune el. „Vreau să ştie că nu e singură.”

În mod clar, cartea Juniper ar trebui citită de fiecare părinte. În mod clar, oricine nu e părinte și o citește se va simți norocos că a făcut-o. La final va fi un pic mai bun. Și mai sigur că poveștile bune ne fac să ne simțim mai puțin singuri pe drum, chiar dacă nu pot salva pe cineva de la moarte.

Încrederea în angajați generează performanță și inovație

ceo carrefour romania, freedom inc.

Ianuarie 2004, ESCP Europe Business School, Paris, Franța. Atunci și acolo l-am întâlnit pe Isaac. La vremea respectivă, el era profesor. Eu eram student și aveam 22 de ani. Și nu ascultam de nimeni și nimic! Atunci femeia visurilor mele, prietenii, petrecerile, sportul, muzica, filmele etc. erau mult mai atractive. Dar, în ciuda tuturor eforturilor, urechile mele n-au reușit să ignore unele dintre mesajele transmise de profesorul meu de la acea vreme.

Isaac ținea două cursuri foarte populare printre studenți. Primul era despre cum să devii un manager de succes: să fii aproape de angajați, să iei în seamă feedback-ul lor, să te angajezi să răspunzi atunci când ai promis că o vei face, să faci și nu doar să spui că vei face, să mergi tu în biroul lor și nu să-i chemi pe ei în biroul tău… Pe scurt, informațiile de bază a ceea ce aș numi în prezent leadership centrat pe angajați, pe care și eu l-am pus în practică încă de la începutul carierei mele profesionale.

Cel de-al doilea curs era despre idei și management creativ. Ipoteza era una simplă: cu cât ai mai multe idei, cu atât cresc șansele ca una dintre ele să se dovedească bună. Scopul cursului era să furnizeze metode prin care să sporească numărul de idei bune.

Prima dată când am auzit de ipoteza de tipul „mai multe idei = mai multe șanse de succes” eram în liceu și studiam „Teoria numerelor mari a lui Bernoulli, introducere în matematică și teoria probabilităților”. Această ipoteză – care stă la baza multor afaceri, de la industria muzicală și cinematografică, până la fonduri de hedging și la incubatoarele și acceleratoarele de start-upuri tech – este simplă: găsește, prezintă și încearcă cât mai multe concepte și idei. Cu cât faci asta mai des, cu atât sporesc șansele ca unul/una dintre ele să fie revoluționar/ă și să genereze venituri care vor cântări mai mult decât ideile care nu au prins niciodată formă sau care au eșuat. Cu alte cuvinte, este doar o problemă legată de modul în care gestionezi riscul.

În timp ce unele companii au reușit să-și dezvolte afacerea pe baza acestui principiu al probabilităților, din păcate multe dintre corporațiile tradiționale nu au ajuns la aceeași performanță. Într-o companie cu 10, 50, 500, 10 000 sau peste 100 000 de oameni există ocazia extraordinară de pune în practică nenumărate idei și, astfel, de a mări șansele de succes. Dar intuiția îmi spune că acest lucru nu se întâmplă decât foarte rar. Am fost curios să aflu care sunt motivele și am început să fac cercetări.

Și în ziua de astăzi răspunsul meu este același: acest lucru nu a fost o prioritate. Mai mult, nu a fost considerat un factor cheie în drumul spre succes. Este un lucru știut că, până de curând, mecanismul din lumea afacerilor era următorul: veneai cu o idee, găseai un public care să o testeze, investeai în marketing ca să treci de hopul incipient și să devii o afacere mainstream, făceai bani din această afacere și, în final, îi investeai într-un proiect nou. Dacă totul era făcut așa cum trebuia, apăreau și clienții. În acea lume, cel mai important subiect era eficiența: cu cât mai clar este întreg procesul și cu cât mai lin se derula, cu atât implica mai puține costuri pentru a crea un produs și cu atât mai mari erau profiturile. Așadar important nu era să vii cu idei bune, ci să fii eficient. Acest lucru a generat cele mai bune proceduri și metode de lucru, standarde, raportări și analize sofisticate. Cu alte cuvinte, trebuia să te concentrezi doar pe modul de lucru și să-l ții sub control. Această stare de fapt a dus la rezultate excelente, pentru că mereu apăreau clienți noi… Până într-o zi în care nu au mai apărut. Clienții aveau deja alte opțiuni, pentru că nimeni nu a luat în calcul viteza cu care avansa tehnologia (internetul, telefoanele smart, inteligența artificială, Internet of Things, tehnologia Blockchain etc.). Această dezvoltare a tehnologiei a generat apariția unor produse care au rezolvat problemele clienților, probleme pe care multe companii nici nu le cunoșteau. Așa au devenit dintr-o dată norocoasele proprietare ale unei mașinării perfect unse,  care genera un produs sau un serviciu de care nu mai avea nimeni nevoie.

În aceste condiții, dacă eficiența era cheia acelei lumi previzibile, ar putea fi inovația cheia unei lumi pe care unii o numesc în prezent VUCA: Instabilitate, Incertitudine, Complexitate și Ambiguitate (Engleză în original: Volatility, Uncertainty, Complexity and Ambiguity)? Și dacă eficiența a generat proceduri și control, ce va genera inovația? Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o când lumea mi-a dat un indiciu sub forma Freedom Inc., cartea primită de la fostul meu profesor.

Toată lumea pare să se concentreze pe întrebarea „Cum?”, dar ce ați zice să ne întrebăm și „De ce?”. Înainte să punem controlul pe primul plan, ce ați zice să ne bazăm mai întâi pe încredere? Oare oamenii sunt doar niște bunuri sau sunt… oameni? Ființe adulte, care iau decizii grele în fiecare zi în viața personală doar dacă cineva le acordă încredere? Cum credeți că ar arăta o companie care s-ar ghida după aceste principii? Cum ar arăta o companie care ar crea un mediu de lucru în care inteligența colectivă, încrederea, complementaritatea și un scop revoluționar, care să fie împărtășit în masă, ar fi pilonii? Care ar fi profilul liderului unei astfel de companii? Cu ce ar fi diferit acesta/aceasta față de mentalul colectiv?

După părerea mea, acesta este subiectul cărții pe care o țineți în mână. În timp ce o veți citi, s-ar putea să fiți dezamăgiți. În definitiv, nu oferă soluții, proceduri sau vreun sistem care să pună lucrurile în mișcare. Dar ridică unele întrebări, iar cele mai multe încep cu „De ce?”. Și, pornind de la aceste întrebări care, la rândul lor, au generat alte întrebări, compania care a fost îndeajuns de amabilă să mă primească în interiorul ei în ultimii cinci ani, a pornit într-o călătorie lungă și neașteptată. Unele etape sunt vizibile pentru noi, altele sunt vizibile pentru clienții noștri, dar majoritatea lucrurilor se desfășoară dincolo de ochii lumii și se dezvoltă în ritmul lor natural, asemenea unui bambus chinezesc care mai întâi se dezvoltă sub pământ vreme de cinci ani.

A fost o plăcere să citesc această carte și să aplic principiile pe care le prezintă. Versiunea în limba română este o bucurie pentru noi și atât eu cât și compania pe care o reprezint suntem onorați să o punem la dispoziția cititorilor români. Cine știe? În paginile ei poate vor găsi drumul care îi va duce într-o călătorie neașteptată.

Textul de mai sus este Cuvântul-înainte al ediției în limba română a cărții Freedom Inc. și e semnat de Jean-Baptiste Dernoncourt (foto sus), CEO Carrefour România. Mai multe informații despre lumea Carrefour aici.

Freedom Inc. a câștigat în Franța premiul pentru cel mai bun volum de business, a fost o carte dezbătută în/ de multe publicaţii importante și a fost subiectul unui documentar TV de 90 de minute, care a bătut toate recordurile de popularitate.

Baba și mulțimile din noi

Baba nu clipește. Este complet placid față de mulțimea de copii surescitați care s‑a adunat în jurul lui. Nu este perturbat nici de canicula verii californiene. Nu‑l deranjează tampoanele de bumbac care‑i mângâie fața, corpul și lăbuțele. E firesc să fie nonșalant, dat fiind că trăiește în siguranță și răsfăț. Trăiește în Grădina Zoologică din San Diego, poartă o armură impenetrabilă și în această clipă atârnă agățat de centura unui îngrijitor. Baba este un pangolin cu burtă albă – un animal drăgălaș care arată ca o încrucișare între un furnicar și un con de brad. E cam cât o pisică mică. Ochii lui negri au un aer jalnic și firele de păr care‑i încadrează obrazul arată ca niște favoriți răzvrătiți. Fețișoara sa rozalie se termină într‑un bot fără dinți, special adaptat pentru ingurgitarea de furnici și termite. Picioarele din față, mici și îndesate, au la capete gheruțe lungi și curbate cu care se agață de copaci și sapă în cuiburi de insecte, corpul terminându‑i‑se cu o codiță lungă cu care atârnă de ramurile copacilor (sau de îngrijitorii zoo prietenoși).

Dar cea mai distinctivă trăsătură a sa ar fi, de departe, solzii. Capul, corpul, membrele și coada sunt acoperite de ei – mici discuri suprapuse, de un oranj‑pal, care formează un strat protector extrem de dur și care sunt alcătuite din același material ca și unghiile voastre, cheratină. Și, pe bune, chiar arată și se simt ca o mulțime de unghii suprapuse, chiar dacă supradimensionate, date cu ojă și tocite rău. Solzii, deși se mișcă flexibil, sunt ferm prinși pe corp, așa că se ridică și coboară pe măsură ce‑i trec mâna pe spinare. Dacă l‑aș mângâia în sens opus, probabil că m‑aș tăia – mulți solzi sunt ascuțiți ca o lamă de ras. Neprotejate sunt doar fața, pântecele și lăbuțele lui Baba, pe care, dacă ar vrea sau ar fi nevoie, le‑ar putea apăra făcându‑se ghem. Asta‑i și abilitatea care dă numele speciei sale: pangolin se trage din cuvântul malaysian pengguling, care înseamnă „ceva care se face sul”.

Baba este unul dintre animalele‑ambasador ale grădinii zoologice – creaturi excepțional de docile și de bine dresate care iau parte la activitățile dedicate publicului larg. Îngrijitorii îi duc frecvent în aziluri de bătrâni și în spitale de copii pentru a mai însenina zilele oamenilor în suferință și pentru a le prezenta animale neobișnuite. Dar astăzi e ziua lui liberă. Șade atârnat de centura îngrijitorului său, precum cel mai ciudat brâu din lume, în timp ce Rob Knight îi freacă ușor un tampon de bumbac pe față. „Aceasta este una dintre speciile care m‑au fascinat din copilărie – prin simplul fapt că așa ceva poate să existe”, spune el.

Knight, un neozeelandez înalt, subțirel și tuns scurt, este un savant al lumii microscopice, un cunoscător al invizibilului. Studiază bacterii și alte organisme microscopice – microbi – și este fermecat îndeosebi de cele care trăiesc în interiorul sau în exteriorul organismelor animalelor. Pentru a le studia, trebuie mai întâi să le colecteze. Colecționarii de fluturi folosesc plase și borcane; unealta preferată a lui Knight este tamponul de bumbac. Apucă unul mic și îl freacă de nasul lui Baba vreo două secunde, suficient cât să‑l infuzeze cu bacteriile pangolinului. Mii, dacă nu milioane, de celule microscopice sunt acum prinse în vălătucul alb. Knight se poartă delicat, pentru a nu deranja pangolinul. Baba n‑ar fi putut părea mai puțin deranjat nici dacă s‑ar fi străduit. Am senzația că, dacă o bombă ar fi explodat lângă el, singura sa reacție ar fi fost să se foiască un pic.

Baba nu este doar un pangolin. Este și o masă colcăitoare de microbi. Unii dintre aceștia trăiesc în interiorul lui, preponderent în intestine. Alții trăiesc la suprafață, pe cap, pe abdomen, pe lăbuțe, pe gheare și pe solzi. Knight tamponează pe rând fiecare dintre aceste locuri. Și‑a tamponat și toate părțile corpului său cel puțin o dată, întrucât și el găzduiește propria‑i comunitate de microbi. La fel și eu. La fel și fiecare fiară din grădina zoologică. La fel și fiecare creatură de pe planetă, cu excepția câtorva animale de laborator create special de cercetători să fie sterile.

Cu toții posedăm o foarte bogată „menajerie” microscopică, numită generic microbiotă sau microbiom. Aceste organisme trăiesc la suprafața corpului, în interiorul lui și uneori chiar în interiorul celulelor noastre. Majoritatea sunt bacterii, dar și alte mici vietăți incluzând fungii (cum ar fi drojdiile) și archaea, un grup misterios cu care vom face cunoștință mai târziu. Există, de asemenea, și virusuri, într‑un număr greu de imaginat – un virom care infectează toți ceilalți microbi și, ocazional, celulele gazdei. Cu ochiul liber nu putem vedea nicio astfel de vietate minusculă. Dar, dacă ar fi ca toate celulele unui organism să dispară în mod misterios, ar fi probabil detectabile ca o fantomatică licărire microbiană, conturând un nucleu animal de‑acum dispărut.

[…]

Orson Welles a spus că „ne naștem singuri, trăim singuri, murim singuri”; se înșela. Nu suntem niciodată singuri – nici când suntem pe deplin singuri. Ființăm în simbioză – un termen minunat care descrie organisme diferite trăind împreună. Unele animale sunt colonizate de microbi încă din stadiul de ouă nefecundate; altele capătă primii parteneri în momentul nașterii. Apoi continuăm să ne trăim viața în compania lor. Când mâncăm, mănâncă și ei. Când călătorim, vin și ei cu noi. Când murim, ne consumă rămășițele. Fiecare dintre noi este o grădină zoologică în toată puterea cuvântului – o colonie încapsulată într‑un singur corp. Un colectiv de specii. O lume întreagă.

[…]

Zoologia în ansamblu este, de fapt, ecologie. Nu putem înțelege deplin viața animală fără a ne înțelege microbii și simbioza cu ei. Și nu ne putem aprecia pe deplin microbiomurile proprii fără a aprecia felul în care cele ale speciilor care ne întovărășesc le îmbogățesc și le influențează viața. Ar trebui să lărgim lentilele pentru a privi în ansamblu întregul regn animal, apoi să focalizăm pentru a vedea ecosistemele ascunse care există în fiecare creatură. Când ne uităm la cărăbuși și elefanți, la scoici și râme, la părinți și prieteni, vedem indivizi croindu‑și calea prin viață ca o adunătură de celule într‑un singur corp, antrenați de un singur creier și operând cu un singur genom. Dar asta‑i doar o ficțiune plăcută. De fapt, suntem mulțimi, cu toții. Întotdeauna „noi” și niciodată „eu”. Uitați de Orson Welles și urmați‑l pe Walt Whitman: „Sunt mare, cuprind mulțimi”.

Fragmentul de mai sus este semnat de Ed Yong și reprezintă o parte din introducerea excelentei cărți din Co-lecția de știință – Cuprind mulțimi. Miliardele de microbi din noi și felul în care ne modelează viața.

Bill Gates și recomandările lui de lectură

recomandari de carte bill gates

Atunci când nu se ocupă de proiecte filantropice, Bill Gates citește. Iată câteva dintre recomandările lui din ultimii ani, care se găsesc și în portofoliul editurii noastre:

Shoe Dog

Memoriile lui Phil Knight ne arată că drumul spre succes nu e întotdeauna floare la ureche. E o călătorie haotică, plină de greșeli, încercări și sacrificii nesfârșite. Cred că intenția lui Knight nu a fost să învețe cititorul ceva; nu veți găsi sfaturi și liste de bifat. În schimb reușește ceva mai mult: își spune povestea cât se poate de onest. E o poveste incredibilă. E reală. Și vei înțelege de ce, în ultimele pagini, în ciuda tuturor greutăților experimentate, Knight spune: Doamne, cum aș vrea să retrăiesc totul!

Zece materiale minune și poveștile lor incredibile

După cum explică în cartea sa, obsesia personală și profesională a lui Mark Miodownik e pentru materialele de bază pe care de cele mai multe ori nici nu le observăm, dar și pentru super-materialele care vor schimba lumea în perioada următoare. Sunt fericit să declar că Miodownik e un scriitor deștept și cu simțul umorului, cu un talent special de a împărtăși pasiunea lui pentru acest subiect. Zece materiale minune e o lectură accesibilă și amuzantă.

O hiperbolă și jumătate

Cartea o vei parcurge în 3 ore, maxim. Dar îți vei dori să dureze mai mult, pentru că e foarte amuzantă și deșteaptă. Cred că am întrerupt-o de nenumărate ori pe soția mea, Melinda, pentru a-i citi pasajele care m-au făcut să râd în gura mare… În ciuda titlului cărții, istorisirile lui Allie sunt incredibil, și uneori brutal, de reale. Nu e o hiperbolă să spun că ador modul ei de a vedea și de a descrie situații cu spiritul de observație al unui om de știință, cu creativitatea unui artist și cu hazul unui comedian.

What if?

Subtitlul cărții e Răspunsuri ştiinţifice serioase la întrebări ipotetice absurde, și chiar despre asta e vorba! Oamenii îi trimit lui Munroe întrebări din diverse domenii: fizică, chimie, biologie. Întrebări precum De la ce înălțime ar trebui să dai drumul unei bucăți de carne ca să fie friptă numa’ bine când atinge pământul? Explicațiile lui Munroe sunt amuzante, dar știința care stă la baza răspunsurilor lui e precisă. E o lectură amuzantă și, pe parcurs, vei învăța câte ceva despre ADN, oceane, atmosferă, viteza orbitală și multe altele.

Dincolo de frumusețea perenă

Katherine Boo a petrecut trei ani în Annawadi, o mahala de lângă aeroportul celui mai mare oraș din India. Cartea ei e un memento puternic despre câtă muncă mai trebuie depusă pentru a reduce inegalitatea din această lume. Dar e în același timp o poveste înălțătoare despre oamenii care se luptă pentru viitorul lor și, în felul lor propriu, sunt inovativi și cu spirit antreprenorial. Am vizitat multe periferii urbane și e întotdeauna dificil să le explici oamenilor de acasă cât de mohorât e totul, așa că dacă vrei să citești o carte genuină despre realitatea unei lumi, o recomand.

Excepționalii

E o carte interesantă care se focusează pe oamenii care devin high-achievers. Disclaimer: sunt menționat în carte.

Open

Mi-a făcut plăcere să citesc autobiografia lui Agassi, și am apreciat în special candoarea cu care a împărtășit povestea vieții lui.

SuperFreakonomics

Steven Levitt și Stephen Dubner acoperă teme diverse și actuale. Recomand această carte tuturor celor care citesc nonficțiune; e foarte bine scrisă și plină de informații interesante.

Alte cărți apreciate de Bill Gates:

Diavolul din orașul alb

Gândire rapidă, gândire lentă

Steve Jobs de Walter Isaacson

Change by Design

De unde vin ideile bune?

Semnalul și zgomotul

Și în final două recomandări de titluri a căror ediție în limba română e în curs de apariție (septembrie): I Contain Multitudes și How Not to Be Wrong.

How Not to be Wrong
Ellenberg, matematician și scriitor, ne arată cum matematica joacă un rol important în viețile noastre de zi cu zi, iar noi nici nu realizăm. Fiecare capitol începe cu un subiect care pare destul de simplu, și ajungem să citim despre cum e implicată matematica. În unele locuri matematica devine puțin mai complicată, dar întotdeauna sfârșește prin a se convinge că încă îl înțelegem.

Și un dialog între Bill Gates și Ed Yong, autorul cărții I Contain Multitudes | Conțin mulțimi:

 

12345