Arta interviului: un dialog cu viitorii cititori

Larry Grobel, celebru în rândul jurnaliștilor, numit „intervievatorul intervievatorilor” sau „un Mozart al intervievatorilor”, a scris nenumărate biografii – printre care Al Pacino, Truman Capote, Marlon Brando, James Michener și familia Houston – și articole pentru Rolling Stone, Playboy și New York Times.arta-interviului_editurapublica

În Arta interviului, Grobel povestește cele mai interesante întâmplări din cariera sa, dar și cele mai savuroase momente din lista sa lungă de interviuri cu actori care au primit Premiul Oscar, cu scriitori laureați ai Premiului Pulitzer sau cu sportivi celebri. Grobel explică pas cu pas ce presupune un interviu – de la munca de documentare, la retușurile finale –, astfel că Arta interviului va fi un răsfăț atât pentru jurnaliști, cât și pentru devoratorii de cultură.

Probabil, dacă citești aceste rânduri, știi că ai avut un cuvânt de zis legat de traducerea cărții în limba română. Cristina Bazavan:

„M‑am întâlnit pentru prima dată cu ediția în limba engleză a cărții Arta interviului în 2010, când în România tocmai apăruse biografia lui Al Pacino, realizată de Lawrence Grobel sub formă de interviuri. Erau surprinzătoare interviurile din carte și felul în care autorul alesese să le editeze (îți dezvăluiau în layere personalitatea actorului), dar era și o ușoară urmă de aroganță printre rânduri. Nu din partea lui Grobel, ci a lui Al Pacino care mărturisea că acceptase un interviu cu presa, la 39 de ani, doar cu condiția să fie făcut de Grobel, jurnalistul ale cărui interviuri le citea.

Cu informațiile acestea încă de când citeam biografia lui Pacino, am comandat cartea The Art of the Interview de pe Amazon. Voiam să văd cine naiba era Grobel, care era metoda lui de lucru și ce avea în plus față de alți jurnaliști încât a reușit să‑l convingă pe Pacino că el e cel mai cel, ba mai mult, au dezvoltat și o prietenie.

Cinci ani mai târziu de la prima mea întâlnire cu această carte, m‑am regăsit în biroul‑bibliotecă al celor de la editura Publica, povestind despre cât de mult a însemnat cartea lui Grobel pentru mine ca jurnalist. Despre cât de mult m‑a încurajat că merg într‑o direcție bună în meseria mea, despre cum mi‑a validat efortul nebunesc de a mă documenta uneori ca o obsedată, despre cât de important ar putea fi acest volum în România, într‑o vreme în care se produce mult conținut (online și offline), dar care nu are un standard ridicat. Am plecat din biroul Publica făcând un mic pariu și o promisiune. Am pariat pe traducerea cărții în română într‑un fel care a unit cele două medii prin care jurnaliștii se exprimă astăzi – online și offline. Am pariat pe numărul de like‑uri și de share‑uri pe care l‑ar putea avea postarea în care întreb oamenii dacă vor să fie tradusă această carte. Am spus 500 și au fost mai mult de 1000.

Cred că pariul a fost doar o joacă pentru că reprezentații editurii se hotărâseră să o traducă încă din timpul întâlnirii noastre, dar și un semn frumos că această carte avea să‑și înceapă viața în România, atât de dorită.

La momentul la care scriu aceste rânduri, în România sunt din ce în ce mai puține ziare și reviste care publică interviuri de formă lungă, așa că apariția acestei cărți este o nebunie frumoasă. Dar știu sigur că ea va marca activitatea unor tineri jurnaliști care își încep carierele. Indiferent de mediul în care va fi expusă informația în viitor (online sau offline), ea va avea la bază un interviu. Cineva se va fi dus să întrebe pe altcineva despre un subiect. Așa că această carte va fi de actualitate și peste 10 ani, și peste 20 de ani. Și va continua să fie de referință pentru cineva care are treabă cu jurnalismul (sau cu comunicarea) pentru că vorbește despre resursele interioare la care trebuie să apelezi ca să ți se spună o poveste bună și adevarată.”

arta